Ana Artusian – 60 ani, ghostwriter. Este îmbrăcată într-un halat de mătase cu imprimeuri japoneze, pijamale de mătase, iar în picioare are sneakerși.
Ulise
16 iunie, ora 17:00
Decor – Un living-room cu funcție dublă: spațiu de locuit și de lucru.
În stânga, un birou dezordonat, dosare răvășite, cărți în teancuri neuniforme, o tavă cu o carafă cu apă și un pahar cu apă, o sticlă deschisă de vin roșu și un pahar cu vin. Pe stâlpul de lângă birou, sprijinită o scară.
În stânga-față, o oglindă.
În dreapta, un pupitru asezat pe o platformă, iar lângă, un recamier moale, plasat oblic spre public (oferă un spațiu de retragere, de reflecție).
Scara și platforma cabinelor sunt vizibile publicului – pe aici va intra Ulise.
Încaperea este plină cu hârtii împrăștiate, cu obiecte personale împachetate. Aproape totul este împachetat.
Lumină caldă, obosită. Muzică pe fundal.
SCENA I
Lucrează, Molly!
(Începe muzica, lasă atmosfera să se așeze. Ana intră în scenă cu o pană în mână. Se oprește în centrul scenei.)
Ce am vrut să fac?
(Se întoarce și dă să iasă, revine cu altă expresie în centrul scenei.)
(În dreapta.) Bună dimineața! (În față.) Bună dimineața! (În stânga.) Bună dimineața! (În spate.) Bună diminea/ – aici nu e nimeni, nici scaune nu sunt. Le-am împachetat. Doar am împachetat totul. Nu mai stau mult pe-aici! Oricum, bine ați venit, într-un număr atât de mare, la conferința mea: „Scrie, scrie, scrie, scrie, până nu mai ai hârtie – lasă umbra ca să vie!“ Sunt o scriitoare de mare succes; pentru alții. Scriu orice, oricând, pentru oricine. Orice, oricând, pentru oricine. Nu se știe de mine, nu se vorbește de mine. Nu știe nimeni cine sunt, unde sunt… cât mai sunt. Sunt fără identitate, fără stil propriu, nu las urme. O umbră fără urmă. Sunt Nobody! (Face plecăciuni în față, în deapta și în stânga.) Aici ar fi mers niște aplauze. Mulțumesc. / Nu e neapărat nevoie.
(Baletează.)
Și-acum puțină înviorare. Dezghiocarea. Relevé, relevé – sevele să circule! Pas de chat, pas de chat – așa și-așa – pentru a te-nduioșa. Ronde des jambes par terre – en ciel, sur la mer – să inspirăm, să inspirăm – briza… Pas de bourrée, pas de bourrée – ideile să-ți tulbure! Glissée, glissée, glissée – printre manuscrise… / (Observă pana.) O pană. O pană. Aici tot mai văd o pană! Piei, pană blestemată! Piei, îți spun! Piei! (Joc obiectul-infernal.)
(Stop joc în centrul scenei.)
Femeia-i peniță în călimara-i sfântă
Cu care-și scrie viața ce se-ntâmplă-n tâmplă
Și aburi sacri-i ies pe nări
Când naște lumi din călimări.
(Încearcă să plece, nu reușește, scoate pana din călimara imaginară, apoi pleacă spre spate.)
Alexa, stop the music!
(Pune pana pe masă și ia paharul cu vin. Merge spre pupitru și pune piciorul stâng pe platforma acestuia, își sprijină cotul mâinii stângi pe genunche și își ține capul în palmă.)
Ce am vrut să fac?!
Să lucrez! (Pornește în mers spre dreapta, pe cerc.) „Lucrează, lucrează, lucrează, Ana, și lumea va fi a ta!“ – așa-mi spunea mama. (Ajunge la oglindă.) „Văzutul (privește în oglindă) și nevăzutul (privește în spatele oglinzii), întreg universul, totul va fi al tău – doar lucrează!“ (Ajunge la scară.)
O dată m-am abătut
Și în cur eu am căzut.
Să lucrăm, să lucrăm (Ajunge în centru.)
Noi femeile ne bucurăm;
Să muncim, să muncim,
Pentru noi nu e un chin.
Cim cu chin – mă rog, cam șchioapă rima, dar ați prins ideea, distinșii mei concitadini, stimați compatrioți, minunații mei confrați, iubiții mei poporeni! – „poporeni“, asta e cam mult… Iubit popor! – „iubit“ sau „iubite popor“? Niciodată n-am știut… La „iubit popor“ parcă te-ai săruta cu el pe gură. La „iubite popor“, te-ai închina ca unui monarh. Rămâne „iubite popor“. Nu te apuci să mozolești oamenii așa, din senin, pe stradă!
Să muncim, să muncim,
Ne-nghesuim, ne-mbrâncim,
Dar deloc nu stră-lu-cim!
Cim – Cim! Chin – Chin! Cim – Cim!
(Merge la birou, își toarnă un pahar de vin roșu. Vine în față la oglindă. Se privește în oglindă.)
Tu. Tu. Tu ai o stranietate pe care nu ți-o dă decât… (vinul?) naivitatea? Munca este cel mai bun medicament. Corect! Atunci când ești bolnav… dar eu nu sunt bolnavă. (Se trage singură de ureche.) Minți! Minți! Au! Minți! Minți! Lasă vinul! (Pune paharul pe masă.) Mint… Sunt bolnavă, bolnavă de tine, muncă dragă. (Merge în centru.)
Tu mă înalți,
Tu mă scalzi,
Tu-mi scoți perii,
Tu-mi tunzi merii,
Și din toate de rămâne
O fărâmă cât un prune,
Eu voi sta într-un picior
Să-ți arăt cât te ador.
(Semnează în aer.) Molly Bloom. (Punct în aer – rămâne fixă în punct.)
Da’ ce am vrut să fac? (Ia paharul de vin de pe birou.) Gândește, gândește, gândește, micuțule. (Se așază în fund pe platformă, langă pupitru.) Întotdeauna ai avut ceva de gândit, și dac-o ții așa, într-o bună zi vei ajunge magazioner-șef, instalator-șef, impiegat-șef, rege-șef, actor-șef, gânditor-șef, șef-șef / tras în basorelief-ef. (Bea.)
Asta e, știu! (Se ridică.) Discursul domnului ministru – asta era! (Pune paharul pe masă.) Drag auditoriu, iubite popor, astăzi vom construi un discurs. (Se învârte prin centrul scenei.) Așadar, domnule ministru, aveți de dat o veste proastă, care ustură la buzunar. Cum facem? Cum facem?!
(Începe să caute prin hârtiile de pe masă.)
Haide, Ana, gândește! Parcă am scris eu ceva… Ana a scris ceva, ceva…
– Ana, ce nume simplu și frumos, parcă ar fi un detergent. Spală-te cu Ana! Vrei să miroși frumos? Las-o pe Ana să lucreze! Aș fi bună și pentru americani – Ana te scapă de toată bolile! Consumă Ana în mod responsabil! Cu Ana trăiești mai intens. E-adevărat, trăiești mai puțin, dar intens. Ceea ce nu te curăță, te întărește – semnat: Ana lui Manole. (Se pune în genunchi, caută prin hârtiile de pe jos, le mototolește și le aruncă spre oglindă.)
Am scris ceva, dar unde o fi?
Oamenii nu vor soluții, oamenii vor să fie îmbrățișați, mângâiați, validați. (Merge în patru labe și se privește în oglindă.) Iar tu? ChatGPT-ul scrie mai bine decât tine. Decât mine? Cu ChatGPT scriu doar studenții proști și leneși! (Se cheamă pe ea din oglindă.)
Toți vom fi înlocuiți, chiar și tu. Toți suntem de irosit. (Se cheamă și mai aproape.) Ceea ce contează este să ne distrăm până atunci. (Se ridică și continuă să își vorbească în oglindă.) Dar tu nu știi ce e aia, pentru că nu prea ieși din oglindă. Îți dă mâna să rămâi acolo, țeapănă și rece. Ciao bella! (Începe să danseze și merge în dans la tribună.) Bella ciao, ciao, ciao/ Oh partigiano, portami via/ Ché mi sento di morir… / Da’ unde-am scris eu?
Dar cum facem, domnule ministru?
(La pupitru descoperă câteva foi scrise, după ce își pune ochelarii.)
Domnule ministru, iată, Ana a lucrat pentru dumneavoastră!
Permiteți-mi, așadar, să dau citire acestor auguste gânduri pentru bunăstarea dumneavoastră și a colegilor dumneavoastră, evident. (Citește: )
Aici aș spune o vorbă de duh: dragii mei, nimic nu e mai presus decât credința în înțelepciunea colectivă a ignoranței individuale.
Eu sunt un politician onest – odată ce m-ai cumpărat, cumpărat rămân!
Când ai curaj în politică, ești un om mort. De aceea avem nevoie de cât mai mulți curajoși în parlament.
Să știți că nu mă țin de glume. Doar urmăresc viața politică și relatez faptele.
Dacă vrei să răzbești în politică, trebuie să fii ca scrumbia – afumat și fără icre.
Eu, ca politician, vă vreau pe toți alături – mai bine să vă știu pe toți în cort și să vă pișați afară, decât afară și să vă pișați în cort.
Politicienii, dragii de ei, sunt acei copii năstrușnici, născuți de o femeie gonflabilă. Iubiții de ei…
Ăștia n-au pic de umor. Aș vrea să-l aud pe ministru spunând cam așa: „Să vă explic diferența dintre nenorocire și calamitate – dacă, de exemplu, eu cad într-un canal, aceea e o nenorocire. Dar dacă cineva vine să mă scoată de acolo, aceea e o calamitate!“
Vă spun sincer, dragilor. La cum vorbesc colegii mei din parlament, pare că e posibil să te naști și la patru luni.
Am avut un câine căruia îi lipsea loialitatea. L-am trimis în parlament.
Oprește-te, Ana, oprește-te pentru că te faci de râs. Știu, dar nu mă pot abține. Sunt exact ca ei!
Vă relatez ultima convorbire avută cu domnul ministru:
Felicitări, domnule ministru! Am înțeles că plecați în America Latină!
Așa e, m-am și apucat să-nvăț latina.
Da, știu ce ziceți, e ușor să fii ironic, când tot guvernul lucrează pentru tine. Chiar nu știu ce au oamenii cu ei, că doar nu au făcut nimic.
Întotdeauna e nevoie de un slogan bun:
„Guvernul pentru noi e Jack Spintecătorul 2!“
Sincer, mă consider cel mai bun comunicator care a existat vreodată. Eu aș fi capabil să spun: „Făcând abstracție de ceea ce s-a întâmplat, totuși, doamnă Abraham Lincoln, cum v-a plăcut piesa?“
Vă spun, dar nu cu tristețe. Ceea ce se întâmplă acum în politică e ca și cum ai rearanja chaise longues-urile pe Titanic.
Doamnelor și domnilor, a greși are de a face cu prostia omenească. Dar să o dai în bară la scară mare, planetară, aici e nevoie de Inteligență Artificială.
Vă spun sincer, politica este o mare mizerie. Pe vremea mea, Marea Neagră era albastră, iar Marea Moartă un pic bolnavă.
Și acum, puțină istorie. Ce au în comun Hamlet și Hitler? Polonius.
Gata, Ana, nu te mai prosti! Pe astea nu le cumpără nimeni!
SCENA II
Mentor
(Îi observă pe Plip și Plop și începe să folosească R-ul franțuzesc.)
Voi la ce vă uitați?
Nu știți că nu e frumos să trageți cu urechea? Nu v-a învățat nimeni acolo în cer? (Coboară, vine lângă oglindă și îi ia pe Plip și Plop.)
Am să vă predau acum un curs de comunicare persuasivă. (Îi pune la baza stâlpului dreapta față.)
Trebuie să băgați bine la cap, pentru că nu am de gând să repet.
(Ia indicatorul de pe birou și dă un bici în aer.)
(Urcă pe scară cu indicatorul în mână.)
Prima regulă în comunicare este: spune-le ce le vei spune, spune-le ce ai de spus, repetă-le ce le-ai spus. Să nu le încurcați, că (biciuiește cu indicatorul în aer) ați încurcat-o!
A doua regulă este aristotelică – știți voi, grecul acela cu sistemul, cu poveștile, „Corpus Aristotelicum“. Așadar, trebuie să ai un început, un mijloc și o încheiere. Voi sunteți încheierea.
A treia regulă: trebuie să te concentrezi nu pe tine, ci pe interlocutor. Repet! Nu pe tine, ci pe interlocutor – în cazul nostru, pe toți cei peste o mie și ceva de participanți prezenți la curso-conferința mea, stimații poporeni care nu au mai încăput în sală.
(Coboară și merge să îi ia pe Plip și Plop.)
Și-acum, să facem o plimbare. Școala peripatetică. Ne plimbăm și învățăm. Învătăm și ne plimbăm. Ne plimbăm și ne plimbăm. Școala altfel! Școala altfel are rădăcini peripatetice. (Se plimbă stanga-dreapta, în față.)
Mijlocul nu este foarte important. Pot fi bălării, palavre, nu vă faceți probleme. Vremurile când mijlocul trebuia să cuprindă cei trei pași relevanți: ideea, ce presupune, cum poate fi ea pusă în practică – ei bine, acele vremuri au apus. (Îi pune pe Plip și Plop înapoi jos, la baza stâlpului față-dreapta.)
Ceea ce mă doare profund este că nimeni (ia indicatorul) nu mai folosește (biciuiește cu indicatorul în aer) tranzițiile. Parcă toată lumea vorbește din topor. Nimeni nu mai leagă ideile prin: „reținând acest lucru, aș vrea să… puncte, puncte, puncte“, „prin urmare vă recomand… puncte, puncte, puncte“, „ceea ce mă duce cu gândul la… puncte, puncte, puncte“, „pornind de la contextul actual… puncte, puncte, puncte“, „așadar, să punem totul cap la cap și să… puncte, puncte, puncte“. Înțelegeți ce zic? Sună pretențios pentru rozătoare, dar aici se vede clasa. Scrie!
(Stând în centru.)
Alegație-n vânt, cu asonanță clar-cultă,
Contrar disonanței, ce-ascuțit se ascultă;
În apoziție prepozițională — „noi, de sub masă“,
Vorbim despre clasă, fără ifos de castă.
Alegând alegații — ca alogii la liturghie,
Cu asonanță-n falset și disonant pe hârtie;
„Noi, de pe sub prepoziții“ — apozitivi în derivă,
Glosăm nativa hai-hui, prin silaba naivă.
Ați înțeles? / Bravo, bravo, bravo.
Cu adevărat importante, dragii mei, sunt începutul și sfârșitul, (se așază pe recamier, cu picioarele spre public) exact ca în dragoste. Știu că sunteți micuți, dar trebuie să învățați despre asta odată și-odată.
Sfârșitul. Sfârșitul nu e, totuși, atât de complicat pe cât pare. Rezumi cu optimism ceea ce tocmai ai debitat, arunci o ultimă vorbă de duh, rămâi cu privirea ridicată și încrezătoare în viitor, și pe urmă somn – că mâine ai treabă, multă treabă. Exact ca în dragoste! (Se ridica brusc și vine în centru.)
Începutul însă trebuie să fie (biciuiește cu indicatorul în aer) DOSE. Trebuie să le servești cocktail-ul fericirii.
Plip, care este cocktail-ul fericirii? Aud…?! Hiiiii… Nu știi! Plop, care este cocktail-ul fericirii? Nu știți? Vă pic, vă pic, pic, pic. Pe cuvântul meu. La examenul ăsta vă pic pe amândoi. (Biciuiește cu indicatorul în aer.) Veniți în toamnă, cu părinții! (Biciuiește cu indicatorul în aer.)
Vă repet pentru ultima oară – cocktail-ul fericirii se compune din dopamină, oxitocină, serotonină și (se linge pe buze) endorfine – (biciuiește cu indicatorul în aer) DOSE! (Merge spre recamier.) Sau, cum spunem noi, oamenii mari: (se așază cu capul spre public) good wine, better sex (se lasă pe spate), best laughing.
O doamnă bovarică din Gruia / acolo-i Gruia
În plăceri lingvistice mereu stăruia
Dar i-a venit de hac oximoronul consumat
Și s-a-necat în lac
Bovarica doamnă din Gruia.
Bravo, ai curaj! Cartea ta de debut va fi o poveste pentru copii, cu Plip și Plop. Bine măcar că ai numele lor: Plip și Plop, ultimele două picături de ploaie de pe Pământ. Original, n-am ce zice. (Se ridică și merge spre birou.)
Le-ai zis-o tu editorilor: (își trage scaunul pe laterala biroului, în centru, se așază pe scaun, cu picioarele încrucișate pe masă și paharul de vin în mană) „Am tot! Am ideea fantastică, am plot-ul cu twist-urile aferente!“ că nici nu puteai să zici în română, că ai intriga și răsturnările de situație… „Am personajele care țes împreună cele mai dense teme ale umanității, iubirea, moartea, reînvierea, și, bineînțeles, totul se termină cu happy-end.“
Bravo, micuțule! Ai încasat onorariul? Ai încasat, că altfel de unde vin?
Știi că povestea trebuie să fie amuzantă? La umorul tău, o să sperii copiii. Ceea ce nu e neapărat un lucru rău. (Pauză.) Ba e rău, e foarte rău că nu ai curaj. (Pauză.)
(Strigă poezia în pahar.)
Vis cântat în versuri verze
Când îmi înfloresc cu mii
Mugurașii din proteze
Roș-albaștri (strigă afară din pahar) ș-aurii.