Prima zi de patinaj, prima oară la mare, prima durere de dinți. De astăzi avea să le țină de urât o altă amintire de neuitat: prima dată la un cenaclu literar. Când mă oprisem în fața clădirii impunătoare și a plăcuței pe care scria Revista Astra, știusem exact ce voiam să fac, stânga-mprejur. Însă Dora urcase cele câteva trepte, împingea ușa de lemn și m-am ținut după ea; puteam face altfel?
Acum o săptămână nu mi-ar fi dat prin cap să arăt altcuiva în afara ei ce scrisesem – darămite să citesc înaintea unui cenaclu de literați. Nici măcar nu văzusem un scriitor în carne și oase până atunci! M-am uitat cu luare-aminte; toți arătau dezamăgitor de normal. Nici o frunte de Eminescu, nici o mustață de Caragiale sau o pălărie de Sadoveanu, nici o coafură de Marilyn Monroe ca în pozele Cellei Serghi. Domnii semănau cu niște contabili, iar doamnele aveau taioare cenușii ca ale tovarășei Dafina.
Însă aparențele înșală. Toți cei de acolo erau poeți, prozatori, sau aspiranți la unul dintre titluri. Și critici literari! Mai ales ultimii erau periculoși; ar fi trebuit să poarte un clopoțel la gât, care să îi anunțe de departe.
Oricum, era târziu să ne răzgândim. Sala se umpluse cu nou-veniți, printre care Marius. Mi-am fluturat mâna, apoi Dora i-a făcut loc pe scaunul ținut pentru el. Eram trei acum, iar gândul numărul dă putere s-a luat la trântă cu un altul, care îmi șoptea să fug mâncând pământul, cât de departe puteam, în timp ce al treilea mă întreba pe muțește: cum de am ajuns în groapa cu lei?
Simplu, ne dăduse brânci profa de română. Lui Marius, fiindcă era cel mai bun din clasă la compuneri. Se dăduse singur în vileag. Noi însă, picaserăm în plasă nevinovate… Totul a pornit de la Jurnal. Deși era o agendă și nu o pietricică, stârnise o avalanșă de probleme. În ultima vreme notam câte ceva în el în fiecare pauză. Când eu, când Dora, eram cu agenda în mână, de parcă ne pricopsisem cu un nou apendice pe care îl împrumutam de la una la alta. Jurnalul era peste tot: sub caietul de mate, acoperit în pripă de manualul de franceză, răsfoit pe genunchi în timpul orelor de botanică. Până la urmă, ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat – și tocmai la română! Profesoara s-a oprit din lecție și i-a cerut Dorei să îi arate ce scrie, în loc să îi stea capul la ore. A luat agenda vișinie, a închis-o fără să se uite și, când a sunat de ieșire, a plecat spre cancelarie cu ea într-o mână și catalogul în cealaltă.
Dezastru! O făcusem de oaie, de miel, de berbec, de toată zoologia. După o boacănă din asta urma scăderea notei la purtare și un veniți la școală cu părinții. Tata mă încurajase dintotdeauna în ale scrisului, cu el nu-mi făceam probleme. Mama însă… „Pot să fac din viața mea un roman!“, îmi zicea câteodată – dar era numai o vorbă. Tatăl ei și bunicul meu scrisese poezii după ce se întorsese de pe front; nu versuri de dragoste, ci despre viață și, mai ales, despre moarte. Talentul lui sărise peste o generație și schimbase macazul, dându-mi ghes la proză. Pragmatică din fire, mama mă vedea ingineră, doctoriță ori avocată, o meserie serioasă în orice caz, pe când scriitorii mor de foame. Nu era chip s-o clintesc din ale ei și, de la o vreme, nici nu mai încercam. Ziceam ca ea și făceam ca mine, iar lucrurile ar fi mers unse dacă nu și-ar fi băgat coada profa de română.
Câteva zile ne-a lăsat să fierbem în suc propriu, să facem scenarii catastrofale – ca să ne pomenim chemate la cancelarie într-o amiază, după ultima oră. În loc să ne certe, să țipe la noi cum ar fi făcut diriginta, ne-a dat înapoi Jurnalul. După care ne-a trimis să ne facem ucenicia la un cenaclu literar. Sau asta era pedeapsa?
M-am uitat din nou în sala atât de plină încât unii rămăseseră în picioare. Dacă le-am fi oferit locurile noastre, am fi putut pleca? Da de unde! Nu cunoșteam pe nimeni acolo, însă toți știau cine suntem, fuseserăm trecuți și în program: în seara asta vor citi trei elevi de la Școala 12. Urmau numele noastre, scrise negru pe alb.
Cenacliștii ne priveau cu interes, apoi s-au simțit datori să ne facă conversație, ca niște gazde bune ce erau. „Ce scrii, fetițo?“. Amabilul domn literat nu aștepta răspuns, întrebarea fiind, așa cum învățasem la română, retorică. După care venea o duduie iubitoare de stihuri și urma un dialog al surzilor.
– Compui poezii, drăguță?
– Nu, deloc. Numai proză.
– Sonete? Bravo, continuă. Ține-o tot așa!
Pe Marius nu îl întreba nimeni nimic, iar pe câțiva îi salutase ca pe vechi cunoștințe. Și abia atunci m-am prins, cam târziu, precum idiotul satului care pricepe gluma când toți au obosit de atâta râs. Marius nu era pentru prima oară acolo! Asta m-a făcut să cad la o idee, însă nu prea adânc, fiindcă deodată s-a făcut liniște. O clipă sala zumzăia mai rău decât o clasă în pauza mare, într-alta puteai să auzi un vânzător de pe stradă strigând reclame la Loz în plic.
Președintele cenaclului și redactorul-șef al Astrei a trecut printre rândurile de scaune învelit într-o hlamidă de admirație. Unii râvneau să își vadă numele în paginile revistei, alții, mai modești, își doreau să fie băgați în seamă, ca marele om să își plece privirea asupra lor. Și așa s-a întâmplat. Conducătorul literaților avea un cuvânt ori un zâmbet pentru fiecare, făcându-l să se simtă binevenit, ba chiar important.
„Nu-i frumos să caști gura sau ochii“, spunea bunica, un sfat de care uitasem cu totul. Așa arăta un scriitor? Îmbrăcat într-un sacou în carouri, cu barbișon și beretă, îi mai lipseau șevaletul sub braț, vopselele și pensulele; dacă îl întâlneam pe stradă, l-aș fi luat drept pictor.
Pictorul-scriitor căpătase o figură gravă, anunțând lecturile de cenaclu. Noi eram în coada listei, dar m-am consolat cu o vorbă a bunicii: „cei din urmă vor fi cei dintâi.“ Primul s-a ridicat un june cu plete cam slinoase care îi cădeau peste gulerul înegrit al cămășii. A recitat, ori mai degrabă s-a pornit să declame cu patos un poem ce se lua la întrecere cu Iliada, însă numai în lungime. După vreo cincisprezece strofe ditirambice, bardul s-a oprit să își tragă răsuflarea. Sala atât aștepta! Mâini care ascundeau căscaturi s-au lovit în cadență; de câte ori Homerul din Țara Bârsei deschidea gura ca să continue, aplauzele se întețeau. Până la urmă s-a lăsat înapoi pe scaun, primind omagiul sălii așa cum se cuvenea – în tăcere.
A urmat o domnișoară ce a citit o schiță sau niște versuri albe din care răzbătea o tristețe grea, bacoviană. Părăsită de iubit, autoarea – proză era, m-am lămurit până la urmă – avea de ales între să se arunce înaintea trenului, ca Anna Karenina, ori să moară de plictis ca Madame Bovary. A rămas să se mai gândească, am înțeles din finalul în coadă de pește. De data asta au fost și comentarii, împănate cu expresii pe care mi le-am notat ca să le caut acasă în dicționar: auctorial, semiotică, aserțiuni, iconoclast, metacritică, structuralism, contextualizare, poligeneză. În final, am rămas totuși cu o întrebare. Duduia fusese lăudată sau criticată?
Al treilea domn ne-a prevenit de la bun început ce vom auzi, proză umoristică. Grozav, mi-am spus. Îmi plăcuseră toate schițele lui Caragiale, nu numai Domnul Goe, pe care tovarășa Dafina o pusese în scenă la serbarea de la sfârșitul clasei întâi. Epigonul lui Caragiale a citit rar și răspicat, să nu scăpăm poantele, lunecoase ca niște țipari. Zadarnic, n-am prins nici una. Nimeni din sală nu râdea. Poate era umor negru, de care auzisem dar nu știam ce înseamnă.
Au mai recitat doi poeți, unul rondele, altul Haikuuri, niște poezioare de șaptesprezece silabe, japonezii fiind un popor econom până și la cuvinte. Pricepeam tot mai puțin din ce ascultam și începusem să mă întreb din nou ce căutam acolo, între atâția avangardiști și șaptezeciști – când i-a venit rândul lui Marius.
Începuse să citească când s-a auzit de undeva din spate un „mai tare, băiatu’!“. Nu s-a pierdut cu firea și a continuat pe același ton, fără să ridice vocea. Cine are urechi de auzit să audă, nu? Marius se visa scriitor, iată un gând care nu îmi trecuse până atunci prin minte… Am recunoscut stilul limpede din compuneri, fără adjective și metafore de prisos – făcea economie în proză, ca japonezii în poezie.
Scria despre o fată de împărat care trăia într-o cocioabă la marginea codrului, împreună cu maștera și doi frați vitregi. Cum ajunsese moștenitoarea tronului în căsuța pădurarului? Marius o fi zis, dar n-am prins începutul. Eram atentă la Dora, care a rupt o foaie din caiet, a îndoit-o la jumătate. Ciudat, când ești cu ochii și gândurile la ceva, urechile se închid.
Marius citise ultima frază și pusese caietul jos, rămânând în picioare, să vadă ce îi va cădea în cap: petale de trandafir sau ouă stricate? Ca la orice adunare care se respectă, părerile au fost împărțite.
– Un basm modern. Foarte bine! a spus un domn cu voce de bas.
– Scufița Roșie s-a scris deja! a sărit prozatoarea Bovary-Karenina, supărată pe buchetul osanalelor ofilite cu care coborâse de pe podium.
– Fii original, băiete. De epigoni e plină lumea.
Domnul care zisese asta a prins din zbor privirea aprobatoare a junei dinainte, agățând-o ca pe o garoafă la butonieră. În sală, controversa se încinsese, taberele pro și contra stăteau gata să se încaiere într-un mélange ca în turnirurile medievale. Tare aș fi vrut să văd o păruială între literați, însă președintele a făcut pace, împingând un poet la înaintare… Urma Dora, care nu părea nici nerăbdătoare, nici strivită de emoția așteptării. Mai degrabă plictisită.
Când o întrebasem ce-o să citească, ridicase din umeri. „Ceva cu greșeli de ortografie, doar mă știi.“ Înainte să ne înapoieze Jurnalul, profesoara de română ne dăduse, împreună cu biletul de trimitere la cenaclu, niște sfaturi. „Când ai așternut ceva pe hârtie, ai scris prima mână. După aceea mai tai, mai pui, mai îndrepți, până începe să semene a literatură. Se cheamă stilizare.“ Eu deja făceam asta, cum și cât mă pricepeam. Îmi plăcea să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc până când literele deveneau note, paragrafele sunau ca o melodie.
Mai la îndemnul meu, mai de gura profei, Dora și-a suflecat mânecile și hai la stilizat! Însă de câte ori umbla pe un text, ieșea altceva. De la un cuvințel nevinovat, buturuga mică ce răstoarnă carul mare, acțiunea cotea și o lua pe un alt drum, iar uneori pe arătură. Să scrie de două ori același lucru? Nu putea și gata! În loc să ducă ea cuvintele de căpăstru ca pe un căluț cuminte, o duceau ele unde li se năzărea. Scrisul ei era un armăsar nărăvaș pornit într-un galop atât de nebun încât abia se putea ține în spinarea lui. Încotro gonise de data asta? Scriitorul cu beretă de Picasso îi rostise numele, Dora se ridicase în picioare, toate capetele se întorseseră înspre noi, toți ochii o aținteau. Ea scotea o vorbă, cenacliștii așteptau, tot mai nedumeriți. Venise ca să tacă? Înainte ca președintele cenaclului s-o întrebe asta, a înhățat caietul și a ieșit din sală, închizând frumos ușa după ea. M-am mișcat – să o opresc, s-o chem înapoi? – și ceva mi-a foșnit în poală. Un bilet pe care l-am despăturit, curioasă: „Te aștept afară. Citește.“
Și am citit.
M-am pomenit ascultându-mi vocea pe care n-o recunoșteam; măcar nu tremura, lăsând asta în seama degetelor încleștate pe caiet. Povestirea fusese mai lungă, însă o tunsesem ca pe un gard viu. Ce se taie nu se fruieră! Iar ce rămăsese, suna așa:
„Noaptea e o panteră neagră cu ochi de stele. Te poartă în spinare peste prăpăstii de beznă, crevase în care timpul rămâne înțepenit în capcana nemișcării și trebuie să își reteze o labă ca să fugă, schiopătând, mai departe. Noaptea e o fiară cu colți de cremene și blana de mătase în care să-ți înfigi degetele ori să îți culci fruntea când istovești de-atâta lumină.“
Eram eu, autoarea, dar și o rază de Lună în căutarea nopții. De câte ori încercam să o ajung, ea se dădea înapoi, iar călătoria devenea tot mai fără de speranță. Nu scrisesem cum se termina goana, fiindcă nu știam care va fi sfârșitul. Și-am lăsat povestea cum era, atârnată în abis.
„Noaptea-panteră te poate purta până la sfârșitul lumilor care e tot un început, ori te poate azvârli de pe grumaz drept într-o gaură neagră unde să cazi alte veșnicii, ca să te regăsești de cealaltă parte, străin într-o lume străină, în timp ce geamănul tău va trece pe lângă tine cu viteza întunericului ca să ajungă în orașul, pe strada și în casa ta, să se scalde în ploaia de aur a iubirii mamei, în veghea grijulie a tatălui, luându-ți locul asemeni unui copil adus de zâne și pus în leagănul din care te-au furat în timp ce dormeai neștiutor.“
Până atunci citisem doar compuneri. La sfârșit învățătoarea și, mai târziu, profesoara de română, îmi dădeau nota, nouă sau zece. Eu și Marius eram talentații clasei la scris… Iar astăzi, Marius își apucase creațiile de mână, scoțându-le în lume; mi-o luase înainte și la asta. Emoții? Inima mi se cățărase în gât, degeaba înghițeam în sec să o trimit înapoi unde îi era locul. Dacă n-aș fi avut genunchii moi, ca un Pinocchio căruia i se topise cleiul de la încheieturi, aș fi țâșnit pe ușă pe urmele Dorei. Și bine aș fi făcut.
Era deja prea târziu. Unul dintre critici deschisese gura și rostogolea cuvinte; întâi le-am auzit ecoul, ca pe huruitul îndepărtat al unei viituri. Care m-a îngropat sub un val de pământ și pietriș, sub zăpezi, sub șuvoaie.
– Fetița le așterne frumos pe hârtie, cu înflorituri. Scrisul ei e un vas de lut rotunjt cu migală și împodobit cu arabescuri. Dar e ceva înăuntru?
Mă uitam la domnul în costum, cu cravată vișinie – ori poate o muiase în sângele victimelor lui literare. Ce voia să zică?
Murmurele veneau din toate părțile, fluviul nemulțumirii își aduna apele. Pictorul scriitor mi-a întins un pai de care să mă agăț.
– E la început de drum, iar noi suntem aici ca să o călăuzim.
Și-așa am aflat cât de mulți sfătuitori erau pe-acolo.
– Omul nou nu face artă pentru artă!
– Îndemn la lene și la visare? Haida-de!
– Băiatul scrie basme, fata umblă după cai verzi pe pereți!
Își aduseseră aminte de Marius, pe care nu îl tăvăliseră îndeajuns prin mărăcini și urzici. Iar el, în loc să tacă și să ia aminte ca un învățăcel ce era, a deschis gura.
– Mie mi-a plăcut Noaptea. Mult de tot!
Vorbele lui mi-au adus fierbințeală în obraji, deși degetele îmi rămâneau reci. Când ai într-o mână o bucată de gheață și în cealaltă un cărbune aprins, în medie îți este bine? Așa mă simțeam, ori ca pisica lui Schrödinger, despre care citisem în revista Magazin. Eram vie, eram moartă?
Câte puțin din fiecare.