(fragment)
– Ce faci, Gelu? Aștepți în continuare Personalul ăla de la Panciu? Nu mai vine, frățicule! E dezafectat, gata. La fiare vechi! Mai bine te-ai duce acasă, că se răcește ciorba… – îi auzi, ca trezit din somn, vocea glumeață a lui Costi.
De-a lungul anilor, în multele lor discuții pe traseu, și mai cu seamă, după ture, când se opreau să bea câte-o bere la Taverna călătorului, Costi râdea de el pentru că, dintre toți băieții, mai vechi ca ei doi dar și mai noi, angajați recent pe pile, doar el se încăpățâna să mai spere la revigorarea CFR-ului în această viață, la reînființarea unor linii dezafectate și la condiții ceva mai bune pe trenuri.
Personalul de Panciu nu mai opera de mai bine de douăzeci de ani, iar gara orașului era demult o ruină, scoasă la licitație din lipsă de fonduri. Pur și simplu, din monument istoric, ajunsese într-un hal de degradare pentru care nimeni nu dădea socoteală.
Gelu se evidențiase și într-o ședință cu mai marii de la județ care se băgaseră în seamă să-i întrebe cam ce nemulțumiri au ei salariații. Dacă boul de Mirel se plânsese de salariu și de nu știu ce spor, pe care un șpăgar nenorocit ca el considera că trebuie musai să-l ia, iar o colegă controloare, aflată în prag de pensie, se plânsese de mizeria cumplită din veceurile din tren și de semințele pe care le aruncă pe jos, să fie clar nu numai romii, lamentându-se că așa nu se mai poate, Gelu, din poziția lui recentă de șef, găsise de cuviință să ridice nivelul discuției cu o problemă gravă a sistemului.
– … care are nevoie de un impuls serios de la centru și de fonduri județene. E păcat ca o asemenea clădire de patrimoniu să fie de ani de zile cuib de șobolani și de aurolaci!!!
Cei din prezidiu, inclusiv șefu’ cel mare pe Vrancea, păruseră deranjați și iritați de abordarea subiectului care n-avea, ce-i drept, legătură cu ce se discutase până atunci, se uitaseră la el, ca la un nebun de-ăia de vorbesc singuri pe stradă, fix și lung, și se trecuse la punctul următor de pe ordinea de zi.
Bă, da’ tu ce vrei acum? Revoluție?
Pe Costi, nu-l interesa, nu era treaba lui. Ba chiar dac-ar fi fost să fie el întrebat ce părere are, credea sincer că gara din Panciu trebuie demolată și construită altă clădire de la zero. Ce să mai faci cu asemenea dărăpănătură?!?
Și-apoi, știi ceva, Gelu? Să rezolve șefii că de-aia-s șefi! De ce să mă-ncarc eu cu ce nu pot duce?!
Iată că acum ești tu mare șef, îi veni pe loc lui Gelu să-i zică, tu cu ce te ocupi? De ce nu te preocupi tu acum să faci ceva?! Orice!
La Panciu mergeau des, el și cu Dorel, când erau mici, împreună cu taică-su care-avea interes acolo să cumpere butași de viță de vie de la oameni, direct din curți, în speranța c-o să-i prindă și lui în curte ceva soiuri nobile. Mergeau cu trenul pe care-l luau din Focșani. Pe traseu, taică-su nu făcea altceva decât să numere banii pe care-i avea la el și să socotească de cât are nevoie și cât i-ar mai rămâne de băutură. Nu plătea din ei, normal, bilete, și când venea nașu’ cotiza acolo cu ceva pentru dus-întors, comentând că e distanță mică. După taică-su, CFR-ul nici n-ar fi trebuit să perceapă bilet pentru drumul ăsta. Îi arăta controlorului, același nenea Petre, nășicu’ Petrișor, cum îl făcuse de râs pezevenghiul ăsta de Dorel, că vagonul e aproape gol, de ce se agită el așa? Nu mai bine i-ar lăsa pe ei în pace și să fie bucuros că-și ia salariul? Nenea Petre era clar de acord, lua fără comentarii banii ăia de-o țuică pe care taică-su-i întindea în gest automat și pleca fluierând la vagonul următor, unde poate dădea Dumnezeu să se fi urcat în tren câteva femei mai fricoase care-și luau bilet și așa ieșea și nenea Petre pe plus la raportare. Dorel n-avea stare și alerga dintr-un vagon într-altul. O dată îl și pierduseră că se dăduse năzdrăvanul jos într-una din stații și nu-și dăduse taică-su seama decât în Panciu. Cotizase mai mult la nenea Petre să-l recupereze și să-l ia la întoarcere din nou pe tren. Gelu era însă înnebunit să meargă cu trenul și să privească pe geam. Cel mai mult îi plăcea să coboare pe peron în gara aia frumoasă și impunătoare, cu coloanele ei de cărămidă roșie care-l făceau să se simtă c-a ajuns într-un castel. Lipseau prinții și prințesele despre care citise în Povești nemuritoare, dar, de fiecare dată, fără să poată spune de ce, se emoționa când se plimba pe culoare și, mai ales, când urca și cobora scările din fața clădirii, care părea că-l așteaptă și-l invită să-i treacă pragul.
Gara asta din Panciu, din măreția căreia nu mai rămăsese azi decât o amintire și care se prăbușea cu fiecare zi care trece, Gelu își spunea de multe ori, înduioșându-se singur, fusese prima lui iubire. Înainte de Mimi, pe care-o cunoscuse tot pe un peron, și care fusese blestem adevărat pentru el. Îl pârjolise și-i făcuse sufletul scrum. Acum, după divorț și după ce ea plecase cu Onni, încercase s-o uite și să se ridice din bălteala în care se afundase. Dărâmat și părăsit, așa ca gara copilăriei lui, pe lângă care lumea trecea indiferentă.
Își aduse aminte că vrusese să-l ducă și pe Onni la Panciu de Crăciun. Să-i facă o surpriză și să-i arate cum se pregătește lumea de sărbători în satele de pe drum și în gospodăriile din orașul vinului. Aranjase cu Făneluș, care avea mașină, să meargă toți la Domenii, să-i arate podgoriile acoperite cu zăpadă, dac-ar fi avut norocul unei ninsori, și să cumpere de-acolo o Fetească Neagră care să însoțească friptura de purcel a Danei. Se gândise pentru o clipă să se abată de la drumul principal și să-i arate prietenului lui finlandez gara asta pe care el o găsea frumoasă chiar și așa, în paragină. Mai cu seamă dac-ar fi nins și neaua ar fi îmbrăcat-o ca pe-o mireasă! Din start însă, pentru că făcuse greșeala să-i povestească de intenție lui Făneluș, renunțase de îndată la visul ăsta pentru că-l văzuse cum se schimbă la față.
– Băi, Gelu, tu ești normal, măi? Cum să-l duci, băi, în mizeria aia? Eu cred că tu ți-ai pierdut mințile de tot. După ce abia te-am oprit să nu-l cazezi pe finlandez în jegul ăla de garsonieră, că, la cum arăta, sigur ăsta se suia înapoi în avion și pleca acasă. Noroc c-ai ascultat la băiatu’ și ai rânit pe-acolo și așa a putut intra musafirul tău într-o casă de om și nu în grajd.
Încercase să nu se enerveze. Nu era pentru prima dată când amicul lui îl privea de sus. Știa și Gelu că la Făneluș în casă era ordine și curat, în timp ce la el, în cămăruța aia în care se văzuse zvârlit de Mimi, în timpul divorțului, direct din apartamentul lor de trei camere, nu mai avusese loc la un moment dat nici să doarmă decât eventual pe preșul din fața ușii de intrare, din cauza dezordinii cumplite pe care tot el o făcuse. Îi ascultase sfatul și zugrăvise, făcuse curat atunci și schimbase mobila, ca să aibă Onni unde să doarmă-n România, dar ironiile și disprețul pe care le afișa ostentativ Făneluș față de el nu-i picaseră bine deloc.
– Și hai să zicem c-am merge la gară. Așa, cum zici tu, într-o plimbare, pentru că n-avem ce face altceva mai bun. Eu îți jur că avem. De exemplu, să bem o țuică sau un vin fiert în centru, unde e bradul de Crăciun. Anul ăsta l-au înfipt unde trebuie, știi ce zic, că altfel îl duceam pe Onni direct acolo să facă poze și să-l înveselească și pe Santa, acolo unde zic ăștia că e casa lui.
Bradul de Crăciun de acum câțiva ani din Panciu fusese chiar de poveste, dar nu de-aia pentru copiii cuminți, cu spiriduși și luminițe, ci una de râsul curcilor. Fusese mână de Dorel acolo. Din păcate, nu de-a lui frati-su, care cu firma Poienaru se ocupa de organizare de evenimente în tot județul și tare i-ar fi plăcut, așa în sinea lui, să-l vadă terfelit la Pro tv, ci de un muncitor din cei proști de bubuie de la firma contractată de primărie, care așa se gândise el că trebuie și e cel mai potrivit și amplasase bradul de Crăciun al orașului, înalt și stufos, fix în mijlocul unei intersecții circulate. Ajunsese Panciu la știri și imaginile se viralizaseră. Costi se tăvălise de râs și le arătase lui și lui Făneluș la bere, pe telefon, cum polițiștii vrânceni, exasperați de șoferii care o luau pe contrasens, se apucaseră să taie crengile și să dirijeze de sub brad circulația.
– Ce să vadă acolo? – continuase în spume Făneluș. Raiul pe pământ? Tărâmul făgăduinței? E doar o gară. Și-ncă una în ruină! Te știam om serios, Geluțu, dar pe zi ce trece mă conving că n-ai toate țiglele pe casă. Da, da, pari mirat, dar poate vrei să-i cadă lui Onni vreo cărămidă în cap ori să-și rupă gâtul pe treptele alea, din care s-au smuls bucăți mari cu totul? Să n-avem ce face acum de sărbători și să se accidenteze ăsta pe șinele rupte, din care au început să și fure turbații ăia din Găgești?! Asta ne trebuie nouă?! Adică ție, că la tine a venit în vizită!
Chiar dacă nu-i convenise ce turuia Făneluș fără stop, trebuise să recunoască, așa, fără să-i dea satisfacție, că avea dreptate. Gara din Panciu nu mai era loc de poveste demult. Și totul se rezolvase de la sine pentru că ei oricum nu au mai ajuns atunci, înainte de Crăciun, la Panciu. Nici să bea vin, nici să se plimbe la gară.
Onni petrecuse sărbătoarea la Dorel acasă, la vila lui de pe malul Milcovului, iar el și cu Dana rămăseseră cu buza umflată și cu tot chiolhanul pregătit de ea special, din care se ghiftuiseră doar maică-sa și taică-su, invitați dinainte să-l cunoască pe finlandezul lui Gelu și să se mire de norocul care-a dat peste prostul de fi-su, care a scăpat de parașuta aia de Mimi și a dat de Dana, regina sarmalelor și cozonacilor! Bunătățile Danei ajunseseră și pe la Făneluș acasă, împreună cu un platou de salată de boeuf decorată sublim din bucățele de murături cu tricolorul, ca să-l impresioneze până la lacrimi pe amicul său patriot! Făneluș fusese fericit, pozase capodopera Danei și postase pe Facebook. În ce privește sarmalele, le băgase la congelator pentru Anul Nou pentru că mai primise o oală și de la rudele maică-sii, care nici de anul ăsta nu venise acasă din Italia de sărbători, și nu dovedea atâta cantitate. Conveniseră împreună că se descurcă fiecare cu vinul din dotare sau pe care urmau să-l cumpere de la producătorii care veneau în Piața din Focșani.
Cu gândul la Crăciunul trecut din care nu mai rămăsese decât amintirea unei prietenii distruse, își aduse aminte de o altă surpriză care venise pentru el, când doar la asta nu se aștepta.
Onni îi făcuse în vară, la venire, un tur al orașului Oulu. Nu-l impresionase cine știe ce. I se păruse prea liniștit, fără viață, în același timp foarte complicat cu atâtea poduri peste ape. Nu înțelesese prea bine care dintre ele e lac și care este mare. Se convinsese singur, fără să comenteze chestia asta cu Onni, că Marea Baltică nu e ca Marea Neagră și în nici un caz atmosfera de pe malul golfului cu nume de botniță nu era ca aia de la Costinești! Acolo unde-i plăcuse lui cel mai mult să meargă, mult înainte s-o cunoască pe Mimi, care strâmba din nas la ce voia el și visa doar la cluburile de fițe de la Mamaia pentru care el n-avea bani, de unde dracu’?!, și-atunci îl cărase la bulgari. Luase o gură din apa mării sau ce zicea Onni că e, un lac de fapt care se varsă în mare, și constatase că e cam sălcie pe gustul lui. În nici un caz potroacă de să te usture la ochi și să ți se făcă gura pungă, cum i se întâmplase chiar sub ochii lui Mimi și-ai lui Gabi, în vacanța aia infernală pe litoralul bulgar, când îl răsturnase un val și înghițise câteva guri bune de apă. În Oulu reușise să se și piardă pe străzi și se zăpăcise complet din cauza limbii, care îl speriase rău de tot. De înțeles ceva din ce auzea în jur n-avea cum, asta îi fusese clar din prima, dar își pusese, total greșit, speranța c-o să se descurce cât de cât cu cititul numelor de străzi, al magazinelor, al titlurilor din Kaleva, ziarul pe care Onni îl cumpăra zilnic, sau al ambalajelor de produse… urheilupaja… loppuunmyynti… ruokapöytään… ystävyyskaupunki, să ferească Dumnezeu! Pur și simplu scrisul îl îngrozise și, doar la gândul dement c-ar trebui să-nvețe așa ceva, își jurase ținând de mână o statuie stupidă a unui polițist burtos, ceva simbol al orașului, c-o să facă el cumva să se-ntoarcă de îndată acasă. Fără să-l jignească pe Onni, care se transformase pentru el în ghid profesionist, prezentându-i rând pe rând cartierele din Oulu, centrul orașului, catedrala, parcurile, casele de lemn din port, berăriile de lângă piața centrală, arena de hockey și pădurile de mesteceni din jur, unde mergea el să alerge și avea închiriată o mökki.
Într-o seară, deși îi era greu lui Gelu să spună că se înserase, pentru că soarele era sus pe cer și la zece noaptea, Onni îi propusese să iasă în oraș să se plimbe și să se bucure, așa cum fac toți finlandezii, de lumina strălucitoare a verii arctice.
Nu vorbiseră mai nimic pe drum, se opriseră să bea o bere în Piața Rotuaari, unde un ceas de la o farmacie afișa o temperatură incredibilă, de 28 de grade. Inițial, crezuse c-o să meargă din nou pe malul golfului, să privească ambarcațiunile și pescărușii sau c-o să-i propună să facă baie în mare pe plaja aia lungă și frumoasă, cu un nume pe care reușise să-l rețină: Nallikari. Apa era rece și Gelu considera că nu e normal să intri în așa ceva, mai degrabă venindu-i să se crucească, după modelul bătrânelor din Focșani, când vedeau pe stradă tinere tatuate și cu cârlige în nas. Nebunul de Onni obișnuia să se scalde în mare și nu era singurul care ieșea cu pielea vânătă din apă, cu gândul la sauna încinsă de acasă. Îl îmbiase și pe el să facă baie și apoi să intre în saună, dar, după prima experiență de acest fel, care fusese devastatoare, Gelu se jurase că nici să-i fi dat Onni sau oricine altcineva greutatea lui în aur, el n-o să se mai vâre de bunăvoie și… nesilit de nimeni în cuptor. În fond, se fripsese o dată în viață și era îndeajuns.
Obosise de la atâta mers pe jos și de la căldura asta stranie pe care nu se așteptase s-o întâlnească în Oulu, dar îi fusese rușine să-i spună lui Onni c-ar vrea să se întoarcă acasă. Să facă un duș și să încerce să doarmă câteva ore, ceea ce nu prea reușise de când venise. Îl zăpăcea soarele de la miezul nopții, se perpelea în pat, întorcându-se continuu, de pe-o parte pe alta, precum clătita prăjită la foc mocnit, și nu reușea să adoarmă decât spre dimineață, epuizat și lac de transpirație, și numai dacă-și punea perna pe față și se pornea să numere oile.
Parcă ghicindu-i vorbele nespuse, Onni îl bătuse ușor pe umăr, liniștindu-l că la întoarcere vor lua un taxi până acasă, dar că acum vrea să-i arate o clădire istorică. Speră să-i facă plăcere și să-l conecteze cu meseria lui de bază. Nedumerit, neștiind despre ce vorbește amicul lui, se oprise în mijlocul trotuarului.
Uite, my friend, în fața ta! Gara din Oulu!
Onni începuse să vorbească, cel mai probabil din ce încerca să înțeleagă, îi povestea despre anii de demult când fusese construită gara orașului, îl luase de braț și aproape că-l împinsese către traversare, dar el nu-l mai auzise și nici nu se mai urnise de pe trotuar.
În față, elegantă, frumoasă, scăldată de lumina soarelui, îi apăruse din senin gara lui. Putea să scrie mult și bine sub acoperișul țuguiat Oulu. Nu era adevărat. Clădirea pe care o privea uluit era gara din Panciu, pe care-o îndrăgise atât de mult pe când era mic. Se frecase la ochi, nemaiștiind dintr-odată unde se află. Până și treptele, unde Onni îl aștepta și îi făcea cu mâna, chemându-l să traverseze și să intre înăuntru, erau la fel ca-n copilăria lui pierdută. Strălucind de curățenie, late, netede. Lui Gelu îi venise să se întindă acolo, pe jos, și să adoarmă, așa cum i se întâmplase demult, într-o vară toridă la Panciu, când taică-su plecase în goană să-l caute pe Dorel, care dispăruse într-o clipă, și-l uitase pe el, acolo, pe peron, ca pe-o valiză părăsită.
Avusese atunci impresia că e singurul care plutește peste trepte în drumul spre porțile clădirii. Onni intrase în sala de așteptare și se oprise în fața panourilor pe care rula non stop mersul trenurilor. La case, câțiva călători urmăreau răbdători numerele de ordine ca să le vină rândul. Două fete ieșiseră din magazinul gării cu câte-o gogoașă în mână din care începuseră să muște cu poftă. Un controlor de bilete salutase paznicul și ieșise în stradă, plecând spre casă la terminarea turei. Poștașul verificase fișierele metalice și luase corespondența.
Mersese încet prin sală, luând în piept oamenii care veneau dinspre peron, fără să se mai uite cât arată ceasul mare din hol, deasupra ușii de la intrare. Ca și cum timpul ar fi stat pe loc în gara asta, în care pe peron e pustiu și nici un tren nu mai ajunge la timp. Abia când, din spate, auzise din nou intrând în gară Personalul de Panciu, se scuturase și, sculat din amorțeală de Onni care-l zgâlțâise zdravăn, văzuse că se făcuse zece seara și că un tren din Helsinki, anunțat de-o voce stridentă la difuzor, intra încet în gara din Oulu.
Fragment din romanul cu același nume, în curs de apariție la Editura Tracus Arte, 2026.