Cât contează sau, mai degrabă, până unde se întinde voința scriitorului, în alcătuirea unei ediții filologice? Se impune în fața regulilor aflate în vigoare într-un anumit context? Odată cu modernitatea, asumarea paternității reprezintă o dimensiune esențială pentru cultura scrisă. Dar nu rămâne, în postumitate, coordonata prioritară. Dacă reducem voința la grafie, la proiectul literar schițat (împărțirea pe secțiuni, nume de personaje, sumar etc.) și la organizare/ aspectul manuscriselor, atunci s-ar cuveni să detectăm, în aceste gesturi, conotații culturale, civice, estetice, ideologice sau politice. A impune originalitatea (specificitatea) și dincolo de literaritatea textului este totuși un exces. Ar însemna ca, de fiecare dată, să i se ceară istoricului (literar) să identifice și să izoleze intenția auctorială. Elaborând În căutarea timpului pierdut pe bucăți disparate de hârtie, ca și cum le-ar fi prins în piuneze, Marcel Proust le-a asamblat într-o reflecție cartografică a romanului său, după cum a argumentat Luc Fraisse (Le Processus De La Création Chez Marcel Proust: Le Fragment Expérimental, Paris, J. Corti, 1988). Marele prozator francez, centru canonic al modernismului, a procedat, mutatis mutandis, precum un regizor care, deși pregătește cu intensitate sporită scenele filmului, nu știe cum va arăta înlănțuirea secvențelor decât experimentând montajul.
Anglistul și editorul german Hans Walter Gabler a publicat, acum aproape 15 ani, studiul „Beyond Author-Centricity in Scholarly Editing“ (Journal of Early Modern Studies, vol. 1, no. 1 2012, pp. 15-35). După cum sugerează titlul – Dincolo de centralitatea auctorială în editarea savantă/ științifică – editorul unei scrieri nu oferă neapărat nici opera literară în sine (așa cum ar fi fost proiectată de poet, prozator, dramaturg etc.), nici unica realitate care ar trebui citată în articole de presă, în doctorate, în lucrări universitare și academice, în istorii literare, ci o versiune de interpretare a relației dintre grafie și conținut – mai acribioasă, desigur –, care corespunde unor așteptări multiple. Reamintim faptul că e vorba despre o variantă restaurată, după cum un arheolog, studiind bucățile mari ale vasului spart, recompune una dintre formele posibile, străduindu-se să completeze, potrivit unor interpretări ortografice, morfologice, sintactice, stilistice și chiar estetice, locurile controversate/ obscure/ fragmentare. De aceea, editarea este o muncă de avarie, îndreptată spre recuperarea unor titluri care, altminteri, ar împărtăși soarta Bibliotecii din Alexandria Egiptului. Câțiva ani mai târziu, într-o altă contribuție („Editing Text–Editing Work“, Text Genetics in Litrerary Modernism, Cambridge, Open Book Publishers, 2018), Gabler se distanța de ipostaza editorului preocupat exclusiv de aplicarea idiosincraziilor fiecărui scriitor studiat, contestând, în consecință, comportamentul de legatar testamentar al voinței auctoriale. Asumându-și acest rol, afirma cărturarul german, îngrijitorul textului neglijează, în aceeași măsură, factorii istorici și cei filologici.
Încercând să oferim un exemplu concret în această direcție, vom porni de la întrebarea dacă este adecvată alegerea lui „î” și a lui „sînt” în volume menite să creeze imagini coerente asupra unei creații compuse fără a ține cont de regulile ortografice și morfologice din anumite perioade. Cităm astfel o precizare care nu ne lasă indiferenți, fiind în cauză una dintre figurile proeminente ale avangardei: „Transcrierea textelor s-a făcut conform normelor ortografice noi, legiferate de Academia Română, cu excepția folosirii generalizate a literei î, cu care Sașa Pană și-a scris toată opera, mărturisindu-și în mod expres această opțiune; urma, în acest sens, școala lingvistică ieșeană a lui Al. Philippide” (Sașa Pană, Prezentări, Ediție îngrijită de Vladimir Pană și Ion Pop, Cuvânt-înainte de Ion Pop, Editura Tracus Arte, 2012, p. 17). Poziția exprimată de fiul poetului reprezintă o decizie pe deplin justificată? Merită, de dragul scriitorului, să facem abstracție de ceea ce s-ar cuveni să fie general valabil? Nu riscăm să extindem această hotărâre, deloc comodă, și către conservarea unor cuvinte fără „i“ semivocalic, precum: „eri“, „trăesc“, „trebue“ sau „caet“? Este interesant că, pentru o perioadă, consecvența lui Sașa Pană s-a suprapus cu reforma ortografică aprobată în toamna lui 1953 de Academia Republicii Populare Romîne, al cărei rezultat reiese din forma ultimului adjectiv din numele țării de atunci.
Al. Rosetti a semnat în Viața Romînească (nr. 1/ 1929, pp. 20-32) studiul „Jules Gilliéron și geografia lingvistică“, însoțit de precizarea: „Lecție de deschidere a cursului de «fonetică generală» ținută la Facultatea de litere din București în ziua de 16 novembre 1928“ (nota de subsol de la pagina 20 a periodicului). Am evitat, după substantivul „litere“, să adăugăm adverbul latinesc sic între paranteze drepte, însoțindu-l de „!“, deoarece filologia îndreaptă tacit o serie de greșeli similare. Ceea ce merită remarcat este faptul că eminentul cărturar a acceptat uzul sau normele revistei care-l găzduia. Cum se armonizează aici voința redacțională, cea auctorială și cea editorială de acum? În plus, într-o ipotetică ediție consacrată lui Al. Rosetti, trebuie păstrată forma corectă în epocă pentru cea de-a unsprezecea lună a anului. De altfel, G. Bacovia și-a intitulat o poezie Decembre, iar Ion Minulescu a inclus, în Romanțe pentru mai târziu (1908), bucata lirică Octombre. Există o distincție greu perceptibilă, în special pentru filologii formați preponderent ca istorici literari, între o schimbare ortografică și una lexicală. E. Lovinescu și-a subintitulat Evoluția criticei literare al doilea volum din Istoria literaturii române contemporane (1926). G. Călinescu a dat la Adevărul literar și artistic cele trei secvențe ale studiului „Tehnica criticei și a istoriei literare“ (1 mai, 15 mai și 3 iulie 1938). Terminația pentru cazurile genitiv-dativ nu se actualizează, fiind o marcă morfologică, nu ortografică.
Întâlnim aceste precizări binevenite în edițiile din autori interbelici, publicate de Fundația Națională pentru Știință și Artă, fructificând eforturile migăloase ale unui grup de cercetători devotați – mulți dintre ei blocați, din cauze bugetare, în posturi sub pregătirea lor profesională – de la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu“ (Academia Română). Temerea noastră este că asemenea contribuții, puse în slujba cunoașterii și a progresului științific, sunt marginalizate tocmai de societatea informațională care profesează democratizarea accesului la date valide și verificabile. Exemplele invocate mai sus au câteva obiective. În primul rând, dorim să atragem atenția asupra unei confuzii semantice între „redactor“ și „editor“, respectiv între procesul de redactare și cel de editare, pe fondul traducerii literale a verbului englezesc to edit și a corelativului său editor. Redactorul de carte aspiră la calitatea de editor dacă și-a însușit, măcar pentru anumite porțiuni, o solidă perspectivă diacronică asupra limbii. În al doilea rând, ne-am bucura dacă, în epoca interdisciplinarității, un editor ar fi deopotrivă un excelent istoric al limbii literare și foarte bun istoric literar. Or, pentru a atinge acest obiectiv, ar fi util un program de masterat care s-ar putea numi „Filologie și editarea textului“, la care să fie angrenate mai multe instituții unde se predau materii după criterii istorice. De asemenea, îndrumătorii de doctorat, mai ales cei care stăpânesc limbi clasice și/ sau sunt înclinați spre tehnologia computațională, pot construi și consolida această direcție de cercetare esențială pentru lumea de azi și pentru cărturarul digital (engl. digital scholar). În al treilea rând, deși pare o specializare anacronică, studierea textului este, în realitatea virtuală globală, o disciplină în curs de expansiune, țintind spre un globalism digital, în care opera literară nu mai este o țesătură finită, citită vectorial, de la stânga la dreapta și de sus în jos, ci devine un limbaj de programare, un algoritm, o înlănțuire de imagini, o interacțiune mediată de un ecran, o concatenare de vizualizări, o listă de posibilități de reprezentare electronică.
Disciplinele umaniste care folosesc instrumente IT, cunoscute și ca Digital Humanities, au modificat ontologia textului. Avea dreptate Marshall McLuhan, în Understanding Media: The Extensions of Man (1964), să-și intituleze capitolul 1 „The Medium Is the Message“ (mediul este mesajul)?