Viața și opera lui Romul Munteanu trasează un parcurs marcat de ezitări și crize, dar susținut de o voință constantă a comparatistului de a-și făuri un profil cultural. Între o viață trăită și o viață visată se deschide treptat un spațiu fertil, în care experiența personală se transformă treptat în reflecție, iar reflecția în scris. Evoluția literară a lui Romul Munteanu este dominată de o conștiință critică formată lent, prin discontinuități și reveniri, sub presiunea unei neliniști existențiale convertite în cele din urmă în program cultural. În paginile sale confesive, autorul recunoaște dificultatea de a-și găsi propriul stil critic. Încercarea de a adopta un stil academic i se pare retrospectiv ca o atenuare a spontaneității, dar și ca simptom al unei crize mai profunde, în care expresia nu mai reușește să traducă sensibilitatea. Această nesiguranță inițială devine, în timp, o trăsătură definitorie, care constă în asumarea conștiinței propriei insuficiențe dublate de nevoia de a o depăși printr-un efort continuu de clarificare și disciplinare intelectuală. De altfel, devenirea lui Romul Munteanu urmează traseul discret al unor acumulări lente: „Nu sunt un profesor născut prin generație spontană [s.a.], cum au fost atâția după 23 August 1944 și cum au apărut unii în 1990. M-am născut greu, încet, cu ezitări și spaime.” (O viață trăită, o viață visată, Editura Libra, București, 2001, p. 390).
O astfel de situare conturează deja o etică a scrisului, întemeiată pe adecvarea expresiei la fond și pe transparența discursului. Dincolo de disciplina impusă, se profilează însă o tensiune mai greu de controlat, legată de raportul cu lumea. Departe de a se simți integrat în mediul universitar sau în viața literară, Romul Munteanu își asumă condiția de „străin”: „Adevărul e că nu m-am acomodat decât în aparență la București, oamenii de aici nu mi-au plăcut niciodată, iar în Universitatea bucureșteană după 40 de ani, până la pensionare (1994), m-am simțit tot un străin.” (Ibidem, p. 65). Această stare, cu rădăcini interioare, se accentuează în momentele de criză personală și se amplifică prin contactul cu literatura modernă a alienării – de la Franz Kafka la teatrul absurdului și la existențialism. În acest sens, comparatistul nu mai este doar mediator între texte și culturi, ci devine el însuși un punct de intersecție al neliniștilor, lipsit de un centru stabil.
Această confruntare dintre slăbiciunea interioară și rigoarea intelectuală naște, treptat, figura unui critic, istoric literar și comparatist atipic, pentru care literatura nu reprezintă atât un teritoriu de stăpânit, cât un spațiu de traversat. Între vocația universalității și conștiința limitelor, între sistem și experiență fragmentului, destinul autorului cărții Metamorfozele criticii europene moderne (1975) se configurează ca o căutare nefinalizată. Rezultatele cele mai durabile ale acestei căutări sunt punțile aruncate între literatura română și marile literaturi europene. Astfel de inițiative nu sunt lipsite de ezitări și reveniri, fiind însoțite de o luciditate acută față de propriile limite: „Sisif (criticul, istoricul literar) se cuvine să rămână perseverent în urcușurile sale cu pietrele (cărțile) ce se rostogolesc mereu. Cercetătorii literari nu sunt mai ignoranți decât alți oameni de știință. Impasurile lor sunt însă de altă natură.” (Jurnal de cărți, 4, Editura Eminescu, Bucureşti, 1988, p. 38). De aceea, formarea sa intelectuală nu are nimic din siguranța unei vocații precoce, aceasta configurându-se ca un proces lent, uneori apăsător, în care fiecare câștig compensează o pierdere. Dificultatea de a găsi un stil adecvat este tocmai expresia tensiunii de a face să concorde sensibilitatea cu forma expresivă capabilă să o susțină.
Refuzul ornamentului în discursul critic, cenzurarea pulsiunilor egolatre, neîncrederea în formulele spumoase sunt toate expresii ale unei deontologii în care valoarea celor scrise se măsoară prin consistență, nu prin efect: „Trebuie să mărturisesc că niciodată nu mi-au plăcut criticii care, asemenea unor vulcani bătrâni, ajung din când în când la starea de explozie delirantă, așa cum n-am agreat în mod deosebit discursul intelectual încălzit artificial cu metafore.” (O viață trăită, o viață visată, ed. cit., p. 75). Dorința de a cuprinde cât mai mult se confruntă constant cu luciditatea limitelor, iar din această tensiune se naște specificul unei opere care aspiră la utilitate și la o formă de continuitate în descendența sobră a „școlii ardelene”, însușită în vremea studenției clujene. Impresia de uscăciune, de schematism, de discurs anemic îl ținuse pe Romul Munteanu, în primii ani de profesorat, la distanță de viața publicistică, până la plecarea pentru stagiul de la Leipzig. Ceea ce părea, la început, un handicap devine însă, în timp, un exercițiu formator pentru „negustorul lipscan”: refuzul retoricii facile și nevoia de adecvare conduc treptat la acel stil sobru, controlat, care va fi asumat mai târziu.
Dacă devenirea intelectuală a lui Romul Munteanu s-a desfășurat sub semnul efortului și al autocontrolului, existența sa profundă a fost dominată de experiența, mai greu de îmblânzit, a înstrăinării. Obișnuit să circule între texte, epoci și culturi, comparatistul a trăit o formă de dezrădăci nare care nu mai era doar sufletească. Chiar și contactul direct cu alte spații culturale, prin călătorii sau participări la congrese, a accentuat o astfel de senzație: „Vorbitul în limbi străine a fost pentru mine o formă de alienare. De aceea, la congrese și simpozioane, bâzâitul continuu în alte limbi crea o stare de stranietate și enervare.” (Ibidem, p. 110). În locul entuziasmului specific deschiderii cosmo po lite, se produce o repliere asupra sinelui care modifică raportul cu lumea. Înstrăinarea intensi fică, paradoxal, dorința de a da formă unei opere capabile să depășească fragmentarea trăirii. Pe măsură ce echilibrul vieții personale devine incert, pasiunea pentru cultură capătă o dimensiune compensatorie tot mai evidentă. A fi creator de cultură apare astfel ca o formă de salvare, o încercare de a găsi sens acolo unde realitatea este în derivă.
Experiența înstrăinării a pus sub semnul întrebării echilibrul interior al lui Romul Munteanu. În acelaşi timp, activitatea desfășurată la Editura Univers oferă imaginea unui editor energic, animat de planuri de mare amploare. Neliniștea nu dispare, dar își schimbă forma de manifestare, tensiunea interioară convertindu-se într-o luciditate strategică spre elaborarea unor proiecte coerente. Directorul editurii este un veritabil mediator între culturi, un organizator al dialogului dintre spațiul românesc și marile curente ale literaturii universale. Alegerea titlurilor, structurarea colecțiilor și orientarea traducerilor se înscriu într-o viziune coerentă asupra necesității de sincronizare a culturii române cu dinamica ideilor europene și mondiale. Prin amploarea întreprinderii – în jur de 2500 de titluri publicate, colecții organizate după modele occidentale, relații constante cu edituri importante din Europa – Editura Univers este transformată într-un spațiu de rezistență și iradiere culturală.
Privită din această perspectivă, activitatea de la Editura Univers devine o formă de răspuns la propria neliniște existențială. Dacă viața personală a rămas marcată de rupturi și de o instabilitate ce a alunecat spre boemă, în plan cultural se conturează o operă de o remarcabilă coerență. Căutând un echilibru interior pe care nu l-a putut atinge pe deplin, comparatistul găsește un reazim exterior, instituțional, un spaţiu în care ideile circulă și se articulează într-o ordine fertilă. În acest sens, cei douăzeci de ani de activitate editorială nu anulează tensiunile anterioare, dar le conferă un sens, integrându-le într-un proiect care depășește limitele biografiei individuale. Dincolo de realizările instituționale, figura lui Romul Munteanu se definește, în ultimă instanță, printr-o vocație a cuprinderii, printr-o aspirație de a depăși limitele unui singur teritoriu cultural. Refuzând specializa rea restrictivă, comparatismul său este expresia unei neliniști productive, capabil să opereze simultan în spații diverse, de la teoria literară la istoria marilor epoci culturale.
Aceeași tensiune se regăsește și în percepția propriei identități critice. Deși a urmărit cu consecvență literatura română contemporană, comentând, alături de scriitori clasici sau consacrați, numeroși autori tineri (dintre care foarte puțini au confirmat așteptările), Romul Munteanu și-a considerat statutul insuficient consolidat în planul autorității literare. De aici și o nevoie constantă de reechilibrare, de reevaluare a propriei contribuții, în convingerea că o operă ar trebui mereu reevaluată. Fără intenția de a-și făuri o mitologie personală, Romul Munteanu și-a analizat limitele cu sinceritate și severitate în memorialistică și în paginile de jurnal ale ultimilor ani, marcați de drama orbirii. Această privare senzorială nu i-a anulat vocația de comparatist, ci a mutat-o într-un plan al memoriei pure. A nu mai vedea lumea exterioară a însemnat, pentru el, a locui definitiv în marea bibliotecă interioară pe care o construise decenii la rând. Orbirea devine astfel ultima formă de înstrăinare, dar și cea mai profundă treaptă a interiorității. Eliberat de tirania imediatului, spiritul său continuă să circule printre texte și idei, demonstrând că „puntea” către universalitate nu mai depinde de privire, ci de neîntreruptul contact spiritual.
Viața și opera lui Romul Munteanu, autorul volumului Farsa tragică (1970), se revelează ca o încercare de găsire a unui echilibru între dorința de cuprindere și conștiința limitelor de surmontat. Străin printre oameni, dar familiar cu esența culturii, el a ales calea comparației și a sintezei pentru a traduce universalul în forme accesibile și durabile. Efortul său de a construi o bibliotecă universală, de a selecta, publica și face accesibilă literatura străină capătă greutatea unei misiuni culturale, a unui gest de responsabilitate intelectuală. Discreția și seriozitatea cu care s-a dedicat scrisului și actului critic arată că valoarea unui om de cultură se măsoară, în primul rând, prin contribuția sa la formarea gândirii și la prelungirea vieții culturale a comunității. Autorul sintezei Clasicism și baroc în cultura euro peană din secolul al XVII-lea (1981, 1983 și 1985) rămâne, astfel, un exemplu de comparatist „itinerant”. Înstrăinarea lui a fost pentru o condiție a margina lității, dar și a libertății intelectuale. Între provin cial și universal, între reverie și realitate, între izolare și dialog, spiritul european pe care l-a întruchipat Romul Munteanu a lăsat în urmă o operă coerentă. Este opera unei figuri majore a comparatismului românesc, a unui spirit care, neaparținând pe deplin niciunui loc, a reușit să se integreze în toate.