În critica literară românească a perioadei interbelice, Pompiliu Constantinescu se remarcă printr-o rară consecvență a judecății estetice și prin fidelitatea față de misiunea esențială a cronicarului: interpretarea imediată, lucidă și responsabilă a fenomenului literar contemporan. Demersul său a ridicat foiletonul la rangul unei forme înalte de expresie, reușind să concilieze exigențele criticii de întâmpinare cu aspirația spre lucrarea monografică și istoria literară. Deși convins că foiletonismul nu poate forma critici mari, el însuși a conferit acestui gen autoritate, transformându-l într-un mijloc de cernere valorică. Ceea ce la alții risca să rămână simplă publicistică devine în cazul său disciplină intelectuală, rigoare estetică și deontologie profesională.
Pentru Pompiliu Constantinescu, foiletonul, departe de a fi o formă minoră a exercițiului critic, constituie expresia modernă a unei discipline aflate în contact direct cu literatura în desfășurare. Criticul nu numai că respinge prejudecata care minimalizează cronica de întâmpinare în fața studiului erudit, universitar, dar afirmă chiar superioritatea celei dintâi: „…prețuim mai mult opera unui «foiletonist» personal decât critica didactică și sistematizată a spiritelor universitare ce lucrează pe impresii definitiv clasate, cu erudiție și pedestră metodă”. („Critică și foiletonism”, în Opere, I, F.N.Ș.A. – M.N.L.R., București, 2019, p. 101). Invocând exemplul lui Sainte-Beuve, pe care l-a și tradus, cronicarul pledează pentru demnitatea genului: „…nu credem că foiletoniștii contemporani, care sunt într-adevăr și critici, ar fi inferiori criticei formale, filologice […]; oare marea operă a lui Sainte-Beuve, comparată cu o «sumă» a criticei moderne, nu e alcătuită dintr-un lanț de foiletoane?”(Ibidem). Prin urmare, foiletonul devine substanța din care se cristalizează ulterior construcția de ansamblu a istoriei literare. De aceea, actul critic rămâne o expresie pură a capacității interpretative: „Critica e reacție de sensibilitate și reflexe; e atitudine; acesta e caracterul ei creator.” („Despre critică și critici”, în Opere, V, F.N.Ș.A., București, 2021, p. 908). Pompiliu Constantinescu propune o analogie sugestivă între formele critice și genurile literare: „…recenzia de 20 de rânduri echivalează cu un madrigal al inteligenței sau cu o epigramă, după sensul atitudinii; foiletonul, cu nuvela; studiul, cu romanul”. (Ibidem).
Această concepție justifică opțiunea pentru ponderea ideii în actul critic, întrucât valoarea unui text nu depinde de întinderea sa: „Foiletonul trebuie să devie o recreare, după o muncă mai grea. În fiecare an e bine să scrii o carte unitară, cu densitate de substanță și de compoziție amplă. Creația criticului se vede și în 50 de rânduri, dar nu se reliefează decât în 200 de pagini.” (Ibidem, p. 911). Așadar, dacă o idee poate sclipi într-un spațiu restrâns, desăvârșirea spiritului critic reclamă dimensiunea lucrărilor de sinteză. Această exigență explică de ce cronicile lui Pompiliu Constantinescu depășesc nivelul simplelor note de lectură, fiind susținute permanent de reflecții teoretice, încadrări istorico-literare, analogii, comparații și observații sintetice. Analizele converg spre o perspectivă de ansamblu, orientată către portretul critic și formularea definitorie. Paralelele între scriitori, opere, curente sau ideologii rămân un procedeu predilect, demonstrând că, dincolo de caracterul ocazional al foiletonului, se dezvăluie o optică unitară asupra fenomenului literar.
De aceea, cronica literară reprezintă o formă incipientă a istoriei literare în desfășurare: „…criticul foiletonist creează istoria literaturii, în marș rapid, o jalonează; istoricul literar sintetizează, pe indicațiile cronicarului literar, fizionomiile (căci sunt atâtea) unei epoci mai întinse”. (Ibidem, p. 913). Aici se află nucleul metodologiei specifice cronicarului care urmărește producția editorială la zi, selectează valorile, stabilește filiații și observă dinamica generațiilor, configurând astfel materia primă a viitoarei sinteze. Lipsită de discernământ estetic, istoria literară poate să eșueze într-o simplă acumulare de date și documente. Din această perspectivă, Pompiliu Constantinescu reconfigurează raportul dintre foileton și istoria literară, întrevăzând în cronicarul de cursă lungă un spirit înnăscut al sintezei: „se poate vorbi, fără greș, de istorie literară, ca despre o creație […], o creație-sinteză de o nouă ordine a valorilor literare văzute pe un plan nou al inteligenții critice”. („Istorii literare”, în op. cit., p. 543). Esențială rămâne pentru istoric intuiția mișcării fenomenelor literare și capacitatea de a le înțelege evoluția, indiferent de amploarea erudiției documentare. Deși contemporanii și posteritatea i-au reproșat practicarea unei critici exclusiv estetizante, opace la determinările istorice sau sociale, perspectiva sa era mult mai nuanțată. Departe de a fi un purist dogmatic, el admitea că temperamentul, ambianța socială, biografia, momentul cultural și determinismul istoric nu pot fi ignorate. Ceea ce refuza cu fermitate era subordonarea operei unor grile exterioare sau unor metode aplicate mecanic. În analizele sale, criticul rămâne ferm, precis și echilibrat, de unde derivă sobrietatea și disciplina critică.
Chiar dacă s-a dedicat aproape exclusiv criticii de întâmpinare, Pompiliu Constantinescu a aspirat spre studiul sintetic, spre o „carte unitară”, studiul său despre Tudor Arghezi rămânând dovada cea mai elocventă a acestei năzuințe. Publicarea, în 1940, a primei cărți dedicate marelui poet reprezenta un act de curaj exegetic și de independență morală, autorul Florilor de mucigai fiind atunci contestat de o parte a presei literare. Aceeași nostalgie a formei finite se reflectă în proiectele sale rămase nerealizate: monografia despre Lucian Blaga, studiile extinse despre I.L. Caragiale, Mihai Eminescu sau Ion Creangă și, mai ales, volumul despre E. Lovinescu, propus unei edituri cu puțin timp înaintea morții premature. Tot el avusese inițiativa înființării unei Catedre Eminescu și gândise o cercetare deopotrivă analitică și integratoare asupra operei eminesciene. Toate acestea demonstrează că activitatea de foiletonist a reprezentat pentru el și o etapă preliminară a unor sinteze de mare anvergură.
Mai mult, foiletonistul prefigura o istorie a criticii literare, concepută ca o panoramare ce ar fi depășit cadrul ideilor estetice: „Se poate scrie astăzi o istorie a criticii, cum ar fi o istorie a romanului sau a dramei.” („Critica, gen literar”, în op. cit., p. 924). Peisajul variat de metode și atitudini critice căpăta astfel forma unei opere autonome, iar istoria lui trebuia configurată ca o cronică a acestei evoluții creatoare. Totuși, conștiința acestei misiuni se însoțea permanent cu asumarea sacrificiului, deoarece Pompiliu Constantinescu știa că foiletonistica este acaparantă: „Foiletonul, când îl practici, devine o necesitate aproape dureroasă; simți că te fragmentezi, că scrii despre cărți moarte odată cu apariția lor.” („Despre critică și critici”, în op. cit., p. 910). Criticul conștientiza că scrisul săptămânal consumă nemilos timpul destinat lucrărilor vaste și că oficiul cronicarului este adesea ingrat. Cu toate acestea, nu l-a abandonat niciodată, înțelegându-l ca pe o obligație morală față de literatura timpului său.
Considerându-se un continuator direct al cronicii de întâmpinare, Nicolae Manolescu remarca dimensiunea acestui sacrificiu și mărturisea că, tocmai de teama de a nu repeta destinul de foiletonist pur al înaintașului său, s-a orientat strategic spre eseu, monografie și panorama literară: „Pot mărturisi acum, când nu mai am vanități, că de teamă să nu fiu comparat de posteritate cu un funcționar conștiincios sau, vai, cu un birocrat al criticii, așa cum a fost Pompiliu Constantinescu, am scris, de pe la finele anilor ’60, eseuri și cărți întregi care n-aveau nimic comun cu cronica literară: seria de Teme am început-o în 1970, m-am îndreptat spre monografii cum sunt cele despre Maiorescu, Odobescu și Sadoveanu, spre a ajunge la sinteze și istorie literară, precum Arca lui Noe sau Istoria critică. Și am «uitat», cu bună știință, în paginile revistelor, cronicile. Acestea, de la Pompiliu Constantinescu mi s-au tras.” („Criticul fără însușiri”, în România literară, nr. 19/2001). Această confesiune evidențiază faptul că magistrul interbelic și-a impus standarde atât de înalte, încât a devenit un model inevitabil și un reper major pentru reflecția critică ulterioară.
Posteritatea nu a fost însă întotdeauna înțelegătoare cu foiletonistul, ale cărui cronici sunt adesea percepute ca fiind caduce, în timp ce prestigiul postum se acordă mult mai facil monografiilor și marilor istorii literare. Tocmai de aceea, relativa uitare în care a intrat numele său este nedreaptă, de vreme ce judecățile sale rămân exacte și rezistente în timp. Tudor Arghezi a scris cuvinte potrivite despre om și exeget: „Intelectul variat și spiritul de sinteză, dovedit în tot ce a scris și gândit, întotdeauna rectilin, inspirat și corect, în contrast cu alte condeie critice din timpul lui […] a lăsat, pierind, un gol adevărat în scrisul românesc: golul onestității literare. N-am cunoscut gând mai cinstit și stil mai adecuat conștiinței lui lapidare.” (apud Opere, I, ed. cit., p. XLV). Această apreciere surprinde efortul sintetic al exercițiului critic drept formă a probității morale. A judeca prezentul literar este o sarcină mult mai ingrată decât comentarea valorilor deja consacrate, iar Pompiliu Constantinescu și-a asumat pe deplin acest risc. Cronica la zi a fost practicată cu o fervoare aproape benedictină și cu o fidelitate impresionantă față de factorul estetic. Chiar și rămasă fragmentară, fără marile proiecte pe care le gândise, opera sa posedă unitatea unei conștiințe exemplare. Din foiletoanele sale se poate reconstitui portretul unui spirit critic capabil să transforme efemeridele publicisticii într-o formă durabilă de adevăr literar.
Alegând deliberat terenul instabil al actualității, expunerea continuă și riscul verdictului imediat, Pompiliu Constantinescu a acceptat această provocare într-un peisaj literar agitat, contradictoriu și adesea ostil. Prin această opțiune, cronica de întâmpinare a fost transformată dintr-un exercițiu conjunctural într-o veritabilă magistratură intelectuală. Foiletonul a reprezentat expresia unei asiduități a spiritului: obligația de a citi exhaustiv, de a selecta fără menajamente, de a formula limpede și de a susține criteriul estetic în fața compromisului sau a confuziei ierarhiilor. Din această disciplină aproape ascetică s-a ivit imaginea unei conștiințe exemplare, pentru care literatura era inseparabilă de imperativul adevărului. Chiar dacă marile sinteze și monografiile au fost curmate de soartă, opera lăsată în urmă îi legitimează statura de critic de prim rang. În spatele sutelor de foiletoane subzistă gândirea riguroasă, vocația de netăgăduit și regretul unei construcții critice întrerupte prea devreme. Pompiliu Constantinescu rămâne în istoria literaturii noastre cu imaginea criticului aflat permanent în marș rapid, neobosit și fidel literaturii până la sfârșit.