Societatea informațională, aflată în proces accelerat și aproape ireversibil de digitalizare, ne pune în fața unei contradicții. Cum se (mai) poate vorbi despre „cunoaștere“, dacă observăm că învățarea tinde să se dispenseze de obiectul numit „carte“, cu variațiile didactice de manual, curs, dicționar, enciclopedie, tratat, ediție etc.? În era virtuală, se pare că tipăriturile devin, treptat, un surplus sau indiciul nostalgiei (estetice) atât după o pasiune rară, cât și după piese de mobilier. O posibilă ediție electronică digitală pentru ecrane de computer și de telefon, cu trimiteri la fotografii semnalând o seamă de situații complexe și imposibil de rezolvat într-o carte, ar nuanța opțiunile grafice ale unui text (literar), organizat pe o pagină pregătită pentru tipar, indiferent dacă discutăm despre un volum imprimat sau un document PDF. Inevitabil, formatul paginii, pe care îl cunoaștem, cu mici variații, începând de la Gutenberg și Aldus Manutius, nu poate reda, nici prin adaptări, bogăția problemelor pe care le ridică manuscrisele și dactilogramele: ornamente, suprascrieri, hașurări, bucle de text adăugat, schimbări de poziție a unui fragment, culori întrebuințate pentru corecturi și completări. Aceste elemente se transformă în bunuri publice, fiind încărcate și vizualizate prin editare, aplicându-se principii de filologie, stilistică, istorie, hermeneutică și critică literară. În ediția digitală, straturile genezei textului – de la un laborator cu notițe la o eventual volum tipărit cu îndreptări de tot felul – sunt la vederea și la îndemâna oricărui utilizator.
Un efect al acestei schimbări de metodologie și de atitudine a cititorului ar fi că textul editat într-o carte este relativizat, iar textul afișat pe ecran, multimodal prin definiție, se accesează mai repede. Simplificând, nu e o problemă de filologie, ci de prezentare grafică. Încă n-am ajuns la etapa de substituire a paginii de ziar, de revistă sau de carte. Lectura textului pe hârtie este o sinestezie, implicând toate cele cinci simțuri: tactil, vizual, olfactiv (mirosuri de la plumb, la cerneală, la tuș, la ciuperci), auditiv (foșnetul paginii) și gustativ (muierea degetului în gură). Suntem însă contemporani cu tehnologia touchscreen (iPad-ul), permițând atingerea ecranului și modificarea corpului de literă, a imaginilor și a graficelor, sau cu modalități de reproducere a unei configurații similare cu cea din pagina de carte (kindle). Prin urmare, se creează noi obiceiuri în relația cognitiv-senzorială cu obiectele și interfețele electronice folosite în lectură. Anne Mangen, profesor la Universitatea din Stavanger (Norvegia), a subliniat, acum aproape două decenii, o coordonată incontestabilă azi. Clicurile făcute cu mouse-ul, derularea imaginilor pe ecranele tactile sau mișcarea cursorului cu ajutorul tastelor se fac la distanță de textul digital, care se află, probabil, undeva în interiorul computerului, al cărții electronice sau al telefonului mobil (Hypertext Fiction Reading: Haptics and Immersion, „Journal of Research in Reading“, Volume 31, Issue 4, 2008, p. 404-419).
Decât să evidențiem dihotomiile între tipar și digital, preferăm să ne referim la o tranziție la ai cărei parametri se vor adapta tot mai multe generații. Profesorul german Patrick Sahle (Bergischen Universität din Wuppertal), unul dintre specialiștii europeni în editarea online a literaturii, a explicat ce înseamnă granițele fluctuante, mereu discutabile, ale textului electronic („Digital Scholarly Editing“, în vol. Digital Scholarly Editing, edited by Matthew James Driscoll and Elena Pierazzo, Cambridge, UK: Open Book Publishers, 2016). Ceea ce apare pe ecran este, adesea, generat în timp real ca o consecință a datelor adunate și sistematizate de codurile informatice. Acesta ar fi un prim aspect al fluidității. Editorul nu-și idealizează nici obiectul de studiu, nici propriile competențe tehnice și umaniste. Celălalt aspect este detașarea de punctul nodal numit „publicare“. Textul este conținutul care umple o formă, respectiv șablonul digital (engl. digital framework), care, totodată, reprezintă și un produs „livrabil“, adică poate fi măsurat după criterii obiective. Textul se adaptează continuu la reușitele, exigențele și problemele rezolvabile oferite de interfață. Există platforme în mișcare (work in progress), care se actualizează, se nuanțează, se îmbunătățesc, se amplifică și oferă instrumente de căutare. Astfel, cercetătorii recurg la anunțuri de tip disclaimer, recunoscând că viziunea lor informatică, filologică și redacțională nu e infailibilă. Cititorilor li se dă posibilitatea să expedieze, la un o adresă de e-mail a proiectului, eventuale greșeli, neclarități și propuneri. E un reflex al primilor pași în civilizația editării digitale critice sau al maturității intelectuale?
Preschimbându-se, uneori cu viteză greu detectabilă, ediția online nu mai poate fi comparată cu niciuna dintre versiunile anterioare. Adaptat canalului digital, textul are, în parte, un suport stabil (structura hardware; ecranul), dar, totodată, se bucură de realități flexibile (componenta software). Textul a încetat să fie un exponat unic, asupra căruia să aplicăm imperativul muzeificării. Revenim aici la chestiunea „interdisciplinarității“, pe care o vom identifica în obiectivul colaborării între profilul umanist și cel real din învățământul românesc. Știința editării textului și programarea informatică sunt domenii aplicate, cuantificabile. De aceea, e nevoie de specialiști care să împărtășească scopul de a construi arhive digitale, integrate apoi în platforme online detașate de formatul paginii digitizate (în PDF). Aceste șabloane digitale vor găzdui o bază de date a culturii române scrise. Ocupându-se de transmiterea tipărită sau digitală a unei lucrări, ai cărei martori se găsesc în notații fulgurante, în scheme, în mărturii, în corespondență, în manuscrise sau în dactilograme, cărturarii se vor orienta în funcție de mai multe jaloane. Vor sacrifica, inevitabil, unele dimensiuni. Vor favoriza, desigur, altele. Vor prezenta soluții provizorii. Vor semnala, în nota editorială, provocările și blocajele.
În loc să se concentreze asupra discernerii între „text de bază“ și „variantă“, între schiță și capitol, între bruion și paragraf integrabil, rămânând prizonierul unor întrebări lipsite de răspunsuri nete, cărturarul va utiliza limbajele informatice de programare, arătând – în ferestre paralele din ecranul unui PC, laptop, telefon mobil –, metamorfozele de la notația scurtă până la o dactilogramă asumată sub semnătură auctorială. În paradigma digitală, editorul filologic nu scrie (nu tastează) textul pe care îl îngrijește. Cercetătorul propune modalități de sistematizare cât mai atrăgătoare a elementelor incluse într-o ediție. Textul unei ediții critice digitale este dezvoltat treptat din următoarele dimensiuni: documentele materiale de arhivă (manuscrise, dactilograme, scrisori, caiete de laborator etc.); din desene; din decupaje făcute din ziare, reviste și cărți utilizate în geneza operei; din corecturile făcute de autor pe versiuni preliminare tipăririi și/ sau pe exemplare martor ale câte unei cărți; din eventualele corecturi marginale ale unui redactor din editură. Pentru a contribui la cunoașterea științifică, editarea textului, în calitatea de disciplină pozitivă, pusă în relație cu folosul unei comunități intelectuale, va veni cu o metodologie obiectivă, pe care o va testa și o va supune dezbaterilor și contestărilor, arătându-i limitările și incompatibilitățile cu reprezentanții umanioarelor, așa cum a susținut, de pildă, James E. Dobson (Critical Digital Humanities: The Search for a Methodology, University of Illinois Press, 2019). Destinatarii sunt utilizatorii, pentru că, deși nu orice user este și un cititor, în sensul că nu acumulează neapărat informații și nu caută să întreprindă un act hermeneutic, reciproca este valabilă. Ediția digitală nu se constituie în opoziție netă față de cartea tipărită, ci presupune, mai degrabă, complementaritate cu cea tipărită.
Cert este faptul că, în contextul cercetării, al dezvoltării și al inovării, asemenea proiecte presupun formarea și specializarea unor IT-iști filologi, prin cooperare instituțională între Academia Română, universități și mediul privat. Este un pasc firesc, indispensabil și poate inevitabil în societatea informațională axată pe cunoaștere. Textul (literar) contribuie la rezolvarea multor probleme pe care și le pune umanitatea. Dar pentru aceasta trebuie să fim atenți la două lucruri: bugetul alocat și caracterul perisabil al tehnologiei digitale. Datele depozitate într-un server nu sunt evanescente, ci riscă să dispară brusc, pentru că, așa cum știm, progresul zilei devine desuet în câțiva ani.