Colocviul Național de Memorialistică și Eseu „Ion D. Sîrbu“, ediția I, Petroșani, 2026

Zilele de 16 și 17 aprilie au avut loc, la Petroșani, lucrările primului Colocviul național de memorialistică și eseu „Ion D. Sîrbu”. Tema acestei edițiii inaugu­rale a fost „Literatura memoriei. Ion D. Sîrbu, N. Steinhardt, Ion Ioanid, Florin-Constantin Pavlovici“.Organizatorii acestui colocviu au fost: Uniunea Scriitorilor din România și Biblioteca Județeană „Ovid Densusianu“ Hunedoara-Deva (man­ager: Ioan Sebastian Bara), cu sprijinul Consiliului Județean Hunedoara (președinte – Laurențiu Nistor; administrator public al Consiliului Județean Hunedoara – Costel Avram).

Publicăm în paginile care urmează un amplu dosar cu lucrări susținute la această manifestare – texte ajustate, desigur, conform exigențelor de publicare.

 

Adrian ALUI GHEORGHE

Moartea cea mică. La Petrila, cu I. D. Sîrbu

Povestirile petrilene ale lui I. D. Sîrbu, din volumul Lampa, apărut recent într-o variantă completă, m-au făcut să redescopăr în memoria cea mai profundă întîlnirile mele, ratate, aș putea să zic acum, cu moartea. Chiar așa! De altfel, o anamneză interioară ar determina pentru oricare dintre noi primele întîlniri cu moartea, conștiente sau inconștiente. Nu întîmplător, în povestirile lui I. D. Sîrbu, obsesia comună este frica de moarte, relevarea dramatismului acesteia sau chiar escamotarea morții prin fabulă, prin poveste.

Unde mă întîlnesc cu I. D. Sîrbu și obsesiile sale din aceste povestiri? Mă întîlnesc chiar în minele Petrila și Lonea, în abataj sau în afara acestuia, în lumea aceea aspră, dură, în care contextele sunt mai nemiloase decît oamenii. Și asta, fiindcă am fost, vreme de un an, miner la Petrila și Lonea, în perioada 1979–1980, pe cînd aveam puțin peste douăzeci de ani. Nu am scris prea multe despre acea perioadă. O amintesc doar în cartea de dialoguri monografice Mușcătura de măr, se regăsesc pagini de corespondență în romanul epistolar Frig și se mai regăsește pomenită, negru pe alb, în cartea… de muncă. Nu știu de ce nu am scris mai multe despre acea perioadă, despre acele locuri. Probabil că există un refuz al memoriei de a reveni asupra contextelor care nu au fost dintre cele mai fericite.

Cum este văzută moartea în povestirile lui I. D. Sîrbu? Ca un spectacol continuu, ca o prezență continuă. Nu altfel am văzut-o eu, nu altfel o resimțeau cei din jurul meu, cu care interacționam, cu care munceam în mină.

Gestul cel mai obișnuit, la intrare în colivia (sau ascensorul) care te cobora la aproximativ șase sute de metri în burta pămîntului, era acela de a privi încă o dată cerul. Fie cer cu soare, fie cer spuzit cu stele, privirea aruncată spre înălțimi era gest reflex. Doamne, dă-mi șansa să mai văd o dată cerul, știu cînd intru în mină, dar nu știu cum, cînd și dacă mai ies!, își spunea fiecare miner. Unii o spuneau cu voce tare, alții doar în gînd. A fost, de altfel, unul dintre primele lucruri pe care le-am deprins în acel loc. Zice I. D. Sîrbu: „În fiecare zi, minerul pleacă la lucru ca la o întîlnire cu hazardul. Numai că hazardul, în subteran, are reguli stricte.“

La ieșire din șut, după ce dădeam stratul gros de praf de cărbune de pe noi, la dușurile care ne stropeau din tavan, la grămadă, ne adunam, aproape fără excepție, la barul de la intrare în complex. Mese de tablă, scaune din fier forjat, căni de sticlă groasă din care se bea rachiul. Cel mai adesea, rachiu marca Ochii lui Dobrin; era vorba de un rachiu păstrat în sticlele pe care era o etichetă cu două prune albastre. Dobrin, fotbalistul, era atunci în mare vogă, ochii lui albaștri se eternizaseră pe etichetele de pe sticlele cu această băutură, care numai strălucită nu era. Dar era ieftină. Și multă.

Fețele trudite se însuflețeau, deși minerii erau scumpi la vorbă. Munca de mină te învață să fii singur, să suporți mai bine singurătatea. Una dintre urările obișnuite, la ciocnirea paharelor, era să ne ducem crucea! Eventual, să ne ducem ușor crucea! Dusul crucii de minier era un scop, dar era și o parte din destinul său, era o predestinare. Găsesc la I. D. Sîrbu o povestioară care se numește chiar Crucea. Și face parte din acel folclor de mină, care îmbogățește cu semnificații o muncă dură, abrutizantă. Spune povestitorul că, de Paști, nu se intra în mină, sărbătoarea era păstrată cu sfințenie. Și totuși, prin tragere la sorți sau prin înțelegere, cîte un miner trebuia să coboare, chiar și în ziua de Paști, ca să supravegheze să nu fie vreun incendiu spontan, să nu fie vreo surpare, vreo inundație, să dea semnal dacă se întîmpla ceva. La un moment dat, sorții l-au trimis în mină, de ziua de Paști, pe un miner bătrîn, tare cumsecade, cu frică de Dumnezeu. După ce a inspectat mina, abataj după abataj, după ce a constatat că toate sunt în ordine, s-a așezat pe un lemn și a început să mănînce, ca de Paști, ouă roșii, carne de miel. Dintr-o dată, în fața lui apare un înger alb care îi cere să îl urmeze. Minerul se lasă înduplecat și coborîră, coborîră pe cele mai necunoscute galerii ale pămîntului, pînă au ajuns la poarta lumii. Acolo era o peșteră uriașă, iar în mijlocul peșterii era un munte, iar pe muntele acela era o cruce, iar pe cruce era răstignit Domnul nostru Iisus Hristos.

Văzîndu-l, Iisus Hristos i-a spus: „Frate minerule, azi e ziua mea. Trebuie să merg în ceruri, să iau masa de-a dreapta Tatălui meu. Fii bun și urcă în locul meu“. De ce trebuia ținută crucea dreaptă? Fiindcă ea sprijinea pămîntul pe dedesubt, să nu se surpe datorită agitației și ticăloșiei oamenilor. Minerul nu ezită, firește: „Bine, Doamne, așa să fie! Cît oi putea, ți-oi ține locul“. Și urcă pe cruce. De atunci, minerul este suplinitorul patimilor lui Iisus, Dumnezeu îi recunoaște această răstignire voluntară. „Asta ni-i crucea, asta ducem!“, mai spun minerii.

O povestire în volumul lui I. D. Sîrbu se numește Cele trei frici. Sunt trei frici pe care le-am trăit și eu, nimeni nu pare să intre în mină fără să le resimtă. Și asta fiindcă „nu poți fi miner, cu adevărat, pînă nu le întîlnești pe toate trei“. Dar fricile acestea te provoacă sau le provoci. Un miner a hotărît să nu aștepte să ajungă fricile la el, ci să meargă el să le caute, să le găsească, să le provoace la luptă, să le învingă și astfel să scape de grija lor. Prima frică, frica cea mică, „era întunericul cu toate grozăviile lui“. Minerul a intrat în inima întunericului, în mină, și l-a provocat la luptă: „Și dă-i, și dă-i, zdrobește-l! Pînă la urmă lovi momîia cu lampa în cap și o doborî.“ A doua frică, frica cea mare, este formată din „apă, aer, foc și pămînt, toate învălmășite“. Emanațiile de gaz apărute din contactul apei cu cărbunele erau un pericol permanent, exploziile care le însoțeau erau devastatoare, dacă nu erau depistate la timp. Minerul curajos doborî și această frică. Ultima frică era, evident, frica de moarte. Și mergînd mai departe, în inima pămîntului, descoperi și Moartea, drăguța de ea, care îi apăru cu lepedeu și coasă. Lepedeul este, am aflat, cearșaful obișnuit la înțolirea în imaginar a Morții. Se bătură ceasuri întregi și, la sfîrșit, ca în orice poveste, Moartea fu învinsă. Sfîrșitul poveștii este unul borgesian. Plin de noroi, căutînd un ochi de apă ca să se spele, minerul se văzu, se privi și făcu o descoperire uluitoare: el era moartea. Se identificase cu ea. Contactul nemijlocit, zi de zi, cu moartea duce la ceea ce sociologii spun: faptul că servitorii atașați iau calitățile și chiar chipul stăpînilor, aceasta fiind condiția unei bune conviețuiri. În cazul minerului, însoțirea cu moartea este permanentă, pînă la identificare. Și încă un amănunt: frica cea mică generează moartea cea mică; dacă tot e prezentă în tot ceea ce faci, în mediul în care te miști, măcar să nu-i dai importanța nemeritată. Poți să o înfrîngi prin ignorare, pare să spună minerul. Și zice I. D. Sîrbu: „Cine n-a coborît niciodată în mină nu știe ce înseamnă frica organizată.“ Coborîrea în mină apare simbolic și ca o katabază. Minerul — și, prin extensie, intelectualul — trebuie să traverseze întunericul pentru a accede la o formă superioară de luciditate.

Dar întîlnirea decisivă cu moartea o regăsim în altă povestire, Cînd brazii înfloresc. Reconfirm esența acestei povești; o asemenea întîmplare am trăit și eu în mină, la limita aceluiași dramatism. Astfel, spune povestea, o grupă de cinci mineri a fost prinsă în abataj de o foarte grea prăbușire. Mai mult, „erau meseriași încercați, știa fiecare dintre ei că totul e pierdut acum“. Și asta fiindcă „ajutoare, care să desfunde suitoarea și să refacă legătura cu galeria de jos, n-ar fi putut răzbi decît în cîteva zile“. Iar în porțiunea rămasă neprăbușită „tavanul de stîncă apăsa“. Dialogul dintre cel mai tînăr și cel mai bătrîn este dramatic, greu de întîlnit în alt loc decît în burta pămîntului: „– Stați și voi jos! Le zise. Lupta noastră s-a terminat. – Murim? – Da, nu știu cînd, peste un ceas, peste două, dar, de murit, murim. – Nu se poate!, strigă unul dintre ei și începu să plîngă. Bătrînul nu-i zise nimic. Îi făcu doar semn să vie mai aproape. – Așa, acum să știți. Putem muri ca șobolanii sau putem muri ca niște oameni vrednici. Tăceau cu toții. – Șobolanii sar, se zgîrie, se mușcă între ei. Noi nu suntem șobolani. Am făcut tot ce s-a putut face omenește ca să scăpăm. Nu e chip. De acum, orice mișcare de-a noastră, orice lovitură de tîrnăcop pot să slobozească muntele peste noi. De aceea, vă zic: să stăm și să ne pregătim frumos pentru moarte!“ Pregătirea pentru moarte, învingerea ei, se face, în mediul acela mineresc, într-un singur fel: „Cînd va veni moartea, să ne găsească mîndri și drepți! Să-i fie rușine de noi…“. Mai departe, bătrînul miner le spune că, în asemenea momente, trebuie să stea liniștiți și să privească fiecare în flacăra lămpii sale. Apoi, pe rînd, să povestească fiecare acea întîmplare din viața lui care i s-a părut cea mai frumoasă.

Primul, bătrînul miner, povestește cum, cu un an în urmă, cînd a împlinit șaizeci de ani, a adunat toată familia în grădina casei lui. Erau mulți, iar nepotul cel mai mic i-a numărat pe toți și i-au ieșit șaizeci, copii și nepoți. În acel moment și-a dat seama că nu a trăit degeaba. Bătrînul miner a stins, ritualic, lampa. Al doilea povestește cum, în momentul în care a ieșit din pușcărie, după poarta închisorii a întîlnit un miel; avea în buzunar o bucată de mămăligă, a scos-o și a hrănit acel animăluț înfometat. A simțit, în acel moment, că el este un adevărat Dumnezeu și că „am o inimă cu care aș putea hrăni toți nenorociții din lume“. Apoi a stins și el lampa. Al treilea a trăit cel mai fericit moment din viață cînd un ortac l-a salvat de la moarte, dintre vagoneții care porniseră la vale. Atunci a simțit că a împărțit cu acel prieten „moartea pe din două“. După aceea a stins și el lampa. Al patrulea a povestit că este proaspăt căsătorit, iar copilul său, care împlinise zece luni, îi susurase la ureche primul cuvînt: tata. A oftat și a stins și el lampa. Ultimul, cel mai tînăr, îndemnat să spună care a fost cea mai fericită clipă din viața lui, a ridicat ochii spre ortacii săi; ochii îi „erau plini de lumină și de un fel de bucurie“ și spuse șoptit: „Cea mai frumoasă clipă din viața mea e cea de acum“. Cum așa?, l-au întrebat ortacii. Și tînărul răspunse, tot borgesian: „Fiindcă am cunoscut și eu ceva mare și cumplit: Moartea.“ Și, zicînd asta, suflă în ultima lumină ce mai ardea.

În Mușcătura de măr povestesc despre o întîmplare asemănătoare, pe care am trăit-o în mină. În romanul epistolar Frig regăsesc și data cînd se întîmpla acest lucru, în noiembrie 1979. După ce artificierul a pușcat încărcătura de dinamită din ort, cărbunele slobozit a trebuit să fie manevrat rapid de cei care lucram în acel abataj. Primul lucru era prinderea bolții în console și plase de sîrmă, mutarea stîlpilor hidraulici cît să securizeze spațiul din abataj, era mutat spre ort crațerul, adică banda transportoare, care ducea cărbunele spre vagoneți. Dar nu întotdeauna lucrurile mergeau după carte, accidentele erau frecvente. Așa s-a întîmplat și atunci. Zgîndărit, cărbunele din ort a pornit vijelios să se rostogolească și a acoperit intrarea în abataj, zgomotul era infernal. Totul a durat cîteva secunde. Secunde lungi.

M-am refugiat, împreună cu un miner vechi, în coperiș, adică în fundul abatajului, o închisoare perfectă în fapt, fără nicio posibilitate de ieșire. Ceilalți ortaci, șase, șapte, erau în partea de la intrare în abataj. Noi i-am văzut pe ei prinși sub muntele de cărbune, ei ne-au văzut pe noi prinși definitiv în acel iureș de praf, cărbune și piatră. După vuietul muntelui s-a lăsat o liniște greu de imaginat în alte condiții. O liniște țiuitoare care se insinua în sînge chiar. Minerul cu care rămăsesem izolat se numea Haliciuc, era de undeva din Botoșani, se stabilise în Vale cu mulți ani înainte. Dacă în prima fază am încercat să săpăm în muntele de cărbune, după jumătate de oră de efort zadarnic am renunțat. Orice încercare a noastră stîrnea și mai mult ortul șubrezit, cărbunele se mișca amenințător. Era mai deștept să ne păstrăm forțele, să așteptăm să fim, eventual, salvați. Am făcut o evaluare rapidă a situației. Aer aveam, un curent slab care venea prin tubul de aeraj care se turtise și el după multă folosință. Apă aveam de la stîlpii hidraulici, apă cu ulei. Am scos apă, am pus-o în cască și am lăsat să se separe uleiul de apă. Și așa am băut.

Pe atunci nu aveam fobia spațiilor închise, fără ieșire. După acest episod, rememorînd momentele, am căpătat această fobie ce a ajuns la cote alarmante. Cu cîțiva ani în urmă, vizitînd celebra peșteră de la Postojna, din Slovenia, am avut senzația că regăsesc atmosfera de la mina Lonea, din acele momente, și am ieșit afară panicat. Îmi mai amintesc că, în acel sumbru loc, izolat cu minerul Gheorghe Haliciuc, ne-am povestit unul altuia viețile, ca să nu auzim tăcerea îngrozitoare a muntelui, la cinci, șase sute de metri sub pămînt. Lămpile minerești funcționau pe baza unor baterii, cu energie epuizabilă, firește, de asta le foloseam pe rînd. Calm, minerul m-a pus să-i povestesc tot ce știam despre mine, despre familie, despre satul meu. Despre ce mi-am propus să fac în viață, să-i povestesc despre cărțile pe care le citisem. Unde scăpa un amănunt sau unde nu înțelegea ceva, mă punea să reiau, să explic, de parcă de asta depindea situația noastră în acel moment. Apoi, el mi-a povestit cum a ajuns în Vale, cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, cum și-a cunoscut soția, de fapt o fată tot din satul lui pe care a convins-o să îl urmeze. Aveau la rîndul lor o fată, elevă într-un an terminal la liceu la Petroșani. În acele momente a promis că, dacă scăpăm, îmi face cunoștință cu fata lui, mă însoară cu ea și eu o să mă stabilesc în Vale. Și o să muncim mai departe în mină, o să facem echipă.

Fiecare minut era o viață, în acele momente. Și la fel, rememorînd, m-am întrebat ce aș fi făcut dacă rămîneam singur. Mi-a fost frică să îmi dau un răspuns. Izolarea completă a durat mai bine de zece ore; din cînd în cînd ni se părea că auzim zgomote, speranța că suntem căutați ne înviora. „Acolo jos, timpul nu mai curge ca sus. Se adună în tăceri, în bătăi de inimă și în zgomotul surd al pămîntului“, spune I. D. Sîrbu, lucru adevărat. Din cînd în cînd ațipeam și visam că ceea ce trăiam de fapt nu este adevărat, că dacă ne trezim suntem afară, liberi, privind cerul. Din cîte îmi amintesc, vorbeam despre orice acolo, în acele condiții, numai despre moarte nu. Ne era frică, probabil, să îi rostim numele, să nu o provocăm.

Apoi, la o vreme, am auzit, îndepărtat, zgomote. Ne căutau, dar nu se mai gîndea nimeni că eram în viață. Ne căutau prin muntele de cărbune scăpat din ort, săpau, armau, înaintau metru cu metru. Asemenea accidente erau frecvente în mină, în acea perioadă. Nu cred că există ceva mai abrutizant. Mulți ani, după ce am părăsit mina, noaptea cîte un perete al camerei se prăbușea peste mine.

Ceea ce m-a frapat a fost că, după ce am fost scoși din surpătură, acea intimitate de bune ceasuri, care pe mine mă marcase pentru totdeauna, părea să nu-i fi produs nicio emoție minerului experimentat. Cînd l-am întîlnit, în zilele următoare, revenind la treabă, părea nici să nu-și mai amintească de acele ore din anticamera morții. Cît despre promisiunile făcute în acele momente, nicio vorbă. Cînd am deschis discuția, într-un anumit context, despre orele petrecute în coperiș, după surpare, minerul a privit oarecum prin mine, după care a spus ceva de genul: ei, se putea și mai rău. Atît. Mai tîrziu i-am dat dreptate, așa cum spunea minerul bătrîn din povestirea lui I. D. Sîrbu: moartea „să ne găsească mîndri și drepți! Să-i fie rușine de noi…“. Iar în Jurnalul unui jurnalist fără jurnal spune: „Minerul nu e un om simplu, cum cred cei de la suprafață. E un om complicat, pentru că trăiește zilnic între viață și moarte.“

O povestire a lui I. D. Sîrbu se numește Cînd visează cărbunele și este un adevărat epitaf pentru morții nerecuperați din mină. Este, mai ales, pentru cei care aud glasul cărbunelui și nu mai ies niciodată la suprafață, nu pentru că ar fi pierit în vreun accident, ci fiindcă sunt vrăjiți de acea suflare caldă, voluptuoasă, care este a pădurii din care s-a făcut, în mii de ani, cărbunele. „Cărbunele e ca o muiere păcătoasă. E ca o vrăjitoare plină de taine și de ispite. Îi place să cheme și să omoare. Te pîndește, te alege. Așteaptă clipa în care rămîi singur în galerie sau în abataj. Și atunci începe să viseze.“ Visul cărbunelui este unul copleșitor, demiurgic. Mai ales că în folclorul locului, între mineri, este faptul că grădinile raiului sunt, de fapt, materia de bază din care s-a format cărbunele. Cei care pier în inima muntelui, cuprinși de vraja visului cărbunelui, se zice că nu pot fi recuperați niciodată. Nefiind recuperați, nu pot fi nici înmormîntați după toate regulile. Și atunci se recurge la un subterfugiu: este plantat un brad tînăr în cimitir sau pe un deal, și este îngropată la rădăcină o lampă de miner. În acest sens, îmi amintesc că am fost invitat într-o familie de momîrlani, din satul Cimpa. Deși am fost avertizat că momîrlanii, considerați urmașii dacilor risipiți prin Munții Parîng, sunt extrem de violenți, mai ales după ce petrec, familia la care am ajuns, Bolog, după însemnările din jurnalul meu de atunci, era extrem de prietenoasă. Ceea ce m-a frapat au fost mormintele din spatele casei; fiecare familie își înmormînta apropiații în acest mod, ca sufletelor să le fie mai ușor să revină acasă. Apoi, stăpînul casei, Ștefan Bolog, ortac la mina Petrila, mi-a arătat un deal cu brazi și mi-a spus că fiecare brad reprezintă sufletul unui miner nerecuperat din mină, mort doar cu lumina lămpașului la cap. Cînd am trecut printre brazi, gazda m-a întrebat: auzi glasurile celor întrupați în acești brazi? Sub impresia poveștii pot să jur că auzeam acele glasuri, lucru pe care i l-am confirmat. Tot de la el am aflat că la rădăcina fiecărui brad, în acest cimitir verde și viu, sunt îngropate lămpașe, obiecte absolut necesare minerului care nu-și poate imagina nici întunericul veșnic fără această ustensilă.

Despre lampă, de altfel, găsesc la I. D. Sîrbu o poveste chiar cu acest titlu. Este povestea unui miner care și-a făcut cîrdășie cu dracul, acesta l-a momit să îi vîndă lămpașul ca să îl scape de sărăcie. Dar de oricîtă bogăție ar avea parte un miner, aceasta nu îi poate înlocui lampa care să îi despice întunericul. Venind clipa morții, minerul nu putea muri fiindcă nu avea lampa care să îi lumineze întunericul veșnic. Fiul său se îndură, îi strecură lampa lui în mînă și bietul om își dădu sufletul. De atunci, se zice, lampa se transmite din tată în fiu în Vale.

Dacă moartea este în exces în acea lume a adîncurilor, excesive sunt și trăirile care însoțesc viața de zi cu zi. Dragostea este și ea vijelioasă, ca o surpare în mină. Există un folclor al muierii necredincioase care ocupă mințile și poveștile minerilor. Într-o lume în care munca este predominant bărbătească, găsirea și domolirea unei femei ține de o anumită conduită; în general, femeile sunt aduse din alte părți de țară. În perioada comunistă, chiar au fost încurajate în Vale industriile pentru munca femeilor, cea textilă, de exemplu, pentru a atrage partenere pentru bărbații din zonă. Ce spune I. D. Sîrbu, în povestirea O glumă, prin vocea unui personaj: „Păi, cum să nu ne înșele, dacă toate-s așa aranjate ca să le meargă bine?! Tu pleci opt ore în șut. Bun. Ca să fie ea și mai sigură, intri la opt sute de metri adîncime de unde, se știe, nu te mai întorci înainte de schimb, decît numai dacă te scoate salvarea pe targă. În colonie-i liniște, becurile, din economie, ard numai la colțurile de stradă. Iese luna, muierile suspină, cîntă radioul, muierile suspină, amiros salcîmii în floare, muierile, singure, suspină iară! Odihnite sunt, hrănite așijderea. Hăndrălăul vine. Bate în geam…, și, în timp ce tu spargi norma și lucrezi ca să-i cumperi televizor, muierea îți pune coarne ca să ai, vezi doamne, de ce-ți agăța lampa și pălăria.“ Mai spune I. D. Sîrbu, care cunoscuse acea lume: „De cînd mă știu, n-am auzit ca doi mineri, ortaci în aceeași grupă, să se fi bătut între ei. Că s-au bătut împreună cu alții, asta s-a mai întîmplat, mai ales cînd cei în cauză erau neînsurați, burlaci și puși pe voinicie. Dar să se ciocnească ortac cu ortac și pe deasupra nu la cine știe ce petrecere cu vin și lăutari, ci chiar în abataj, asta întrece orice închipuire.“ Singurul motiv, ilustrat în povestirea O glumă, ca doi mineri să se încaiere este, totuși, femeia. Iar lucrurile pot degenera pînă la moarte chiar.

Am o amintire din zona aceasta, a morții care are ca substrat acea celebră expresie franțuzească cherchez la femme. În iarna-primăvara anului 1980, la capăt de februarie, cu cîteva săptămîni înainte de a-mi încheia cariera de miner, ieșisem mai mulți militari la o terasă, la o bere. Alături erau cîțiva mineri, cu care ne cunoșteam. Unul dintre ei și-a adus aminte, pe fondul beției, că nevastă-sa flirtase cu un soldat cîndva, o bănuia de infidelitate. Așa că era hotărît să se răzbune. A scos un cuțit și a înjunghiat pe la spate pe doi dintre colegii mei. Mortal. Noi, ceilalți, am sărit să îl imobilizăm, eu m-am ales cu o rană la mînă, semnul îl am și azi. Imaginile care mi-au rămas în minte m-au obsedat multă vreme, îmi dau și acum frisoane. Ce a urmat? Minerii au făcut o chetă și au adunat o sumă impresionantă de bani cu care au ajutat familiile îndoliate. Mai mult, s-au dezis de gestul incalificabil al ortacului care a gîndit, în acel moment, doar cu instinctele. O delegație a minerilor a însoțit sicriele celor doi pînă în satele lor din Moldova.

Probabil că acea perioadă a fost pentru mine cea a izgonirii forțate din restul de copilărie, în care mai încercam să întîrzii. Și poezia mea s-a maturizat brusc. Nu mai scriam despre culori; acum vedeam ce se ascunde sub culori. Nu mai scriam despre muzică; acum vedeam că muzica e și suferință. Atunci am priceput, poate, precum Hölderlin altădată, că păsările nu cîntă numai de bucurie, cîntă și atunci cînd sunt încolțite de spaime. Pentru că tot I. D. Sîrbu o spune: „Am fost miner. Nu există experiență mai totală: cobori în pămînt și dai de tine însuți.“

 

Vlad ALUI GHEORGHE

Libertatea în comunism: jurnalul. Cazul I. D. Sîrbu

Jurnalul este, după toate definirile, o formă de confesiune a unui scriitor, un laborator de creație. Din jurnalul său putem reface drumul spre opera literară finită a unui scriitor, mediul în care a creat, lumea care l-a format, cărțile pe care le-a citit, ideologia pe care a frecventat-o. După opinia lui Eugen Simion, există o clasificare a jurnalelor; astfel, acestea sunt împărțite în jurnale interioare și jurnale exterioare, deosebirea dintre ele fiind dată de faptul că, în confesiunile din cea de-a doua categorie, evenimentele contează mai mult decât individul. (…) Din această perspectivă, jurnalul lui I. D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, este un jurnal exterior, autorul evitând amănuntele intime, în favoarea unei generalizări a observațiilor. Acest lucru se datorează faptului că autorul a trăit din plin impactul ideologic, suportând și ani buni de detenție.

În jurnalul și în însemnările sale, Ion D. Sîrbu este mult preocupat de cadrul general în care se dezvoltă arta și viața în România. Cenzura i se pare atât de prezentă, încât, paradoxal, a vorbi despre cenzură e un delict: „Acum treizeci de ani am spus că, ciudat, «cuvântul cel mai cenzurat e cuvântul cenzură». Acum trăiesc pe viu acest adevăr: totul e suspectat de «aluzie»: cartof, pâine, laborator, viitor, bunăstare etc.“ Aluzia este, la I. D. Sîrbu, legată de umilința individului aflat în permanentă căutare a supraviețuirii într-o țară plină de posibilități materiale. Dar amărăciunea cea mai mare este lipsa resimțită de intelectual în fața îngrădirii culturale, în fața politicilor de îngrădire, cu program, a accesului la marea cultură a lumii: „Bibliotecile seminariilor de limba franceză, germană, italiană, engleză – închise ermetic de trei ani – au trecut într-o fază și mai cenzurală. S-a dat ordin să li se vopsească sticla. Studenții pot să fie infectați de simpla vedere a titlurilor.“ Într-adevăr, să vopsești sticla geamului ca să nu se mai zărească nici cotoarele cărților autorilor incomozi este o formă aparte și originală de cenzură. (…)

1. D. Sîrbu își cunoaște misiunea de martor; de aceea, scrierea zilnică în jurnal devine obligatorie. Spune Antonio Patraș: „Pactul secretului, atât de caracteristic jurnalului intim, este absent, căci Ion D. Sîrbu nu scrie spre a ascunde fapte inavuabile, ci pentru a depune mărturie, mesajul fiindu-i adresat unui presupus lector care orientează și organizează în mod specific discursul.“

Libertatea și aspirația spre ea pot fi dramatice. Într-o pagină de jurnal din 7.III.1953, I. D. Sîrbu descrie câteva atitudini ale unor indivizi din preajmă, copleșiți de moartea lui Stalin, dictatorul sovietic. Este de reprodus întregul pasaj pentru exemplificarea fricii care îngrădește ea însăși libertatea sau este un efect îndelungat al îngrădirii libertăților. Pentru că cenzura a dus la autocenzură, moment în care individul înspăimântat se întreabă ce are voie să spună sau să facă și se simte continuu în nesiguranță: „Din ce în ce mai acută criza copiilor: gazda mea îmi povestește despre o fetiță care a izbucnit în plâns la cooperativă, când o colegă i-a spus vestea. La mine în clasă, ieri: Zubcu – cea mai deșteaptă – îmi spune: «D-le profesor, nu-mi vine să cred; cuvântul acesta „a murit“ nu se potrivește cu tov. Stalin». Iar naivul Șandru mă întreabă cine îi va urma. Îi spun să fie liniștit că mai sunt destui oameni în Rusia; „Oh“, îmi răspunde, „dar nimeni nu poate fi ca Stalin!.“ În general, spaima se formulează astfel: „A murit; acum noi ce ne facem?“; două studente de la agronomie – eliminate din toate universitățile din țară pentru că au zâmbit în timpul minutului solemn de reculegere. Totuși, glume (foarte spirituale unele) circulă. Îmi spune cineva că discursul de recepție în iad i-l va ține Hitler – și că dracii s-au provocat la întreceri socialiste ca să-l chinuie într-un an, ca-n cinci.“

Ion D. Sîrbu are puterea să compare ce se întâmplă în România cu ce se întâmplă în țările vecine, în Ungaria, de exemplu, în care „dracul nu e chiar așa de negru“… Constată că există niște limite ale cenzurii, depășite întru totul la noi. Iată ce notează în data de 10 ianuarie 1986: „Citesc multă presă maghiară. Trebuie să mă închin în fața seriozității, temeiniciei și dragostei cu care se scrie o presă socialistă, controlată și, în parte, probabil cenzurată. Ca român, aș fi foarte fericit și mândru să pot colabora la o asemenea presă. Din păcate, cea a noastră – mă refer la presa politică – nu o citește nimeni, fiindcă e scrisă de «nimeni». La unguri, nu poți face deosebirea între un articol de serviciu și altul de inimă: se confundă. La noi, în același ziar, scriem cu două cerneluri, cu două conștiințe, două compoziții canonice, dintre care nici bunul Dumnezeu nu mai știe care e cinstită și care e o simplă ticăloșie de circumstanță.“

Căutând să înțeleagă „cenzura“, I. D. Sîrbu descoperă că „…și Pușkin a scris o epistolă către Cenzor“, pe care îl numește „paznic al închisorii Muzelor“. Din această perspectivă, după ce face apel la „Marele Anonim“, care operează cu o „cenzură transcendentă“, tocmai pentru a-și păzi misterele și a ne obliga, prin cunoaștere (luciferică, paradiziacă), să tindem continuu spre revelații prin metafore, urmează meditația amară care are în vedere transformarea interioară a omului, a artistului, în epoci de dictatură: „Trăind în umbra unui mare anonim, dar având diferite nume trecătoare, am cunoscut o cenzură imanentă, crudă, tenace, directă și permanentă. Am și în subconștientul meu un cenzor care, ramolit și plictisit, acum, la bătrânețe, mă lasă în pace. Nici nu-mi pot închipui viața fără cenzură; dacă, prin absurd, niște marțieni ar veni să mă elibereze, aș sări să-mi apăr cenzorii: tot luptând cu ei, am ajuns să-i înțeleg; tot ocolindu-i sau driblându-i, i-am inclus în definiția propriei mele libertăți. Asta îmi aduce aminte de acel nenorocit pe care cei din camera supraaglomerată, 85, din Gherla, l-au pus să doarmă lângă tinetă. Apoi l-au uitat. Peste trei luni, am ridicat problema rotației: să treacă și alții la locul de lângă tinetă. Atunci l-am auzit, pe acel țăran nenorocit, strigând: «Nu mă mișc de aici nici mort: acesta e locul meu, e tineta mea, nu aveți niciun drept să mă mutați unde vreți voi…».“ (…..)

Revolta de pe pagina de jurnal este aproape singura libertate pe care și-o poate permite un scriitor. Și I. D. Sîrbu nu face economie de aspirații care rămân doar în chenarul paginii scrise: „Mă simt de-a dreptul jignit în ființa mea (de stânga), fiindcă asemănările cu stalinismul sunt de-a dreptul strigătoare la cer. (Mă tem că, dacă Hitler nu ar fi existat, Stalin singur ar fi putut fi considerat clasicul întemeietor al fascismului în sine.) Fiindcă aceste asemănări nu sunt nici întâmplătoare, nici aproximative.“

Ion D. Sîrbu prinde perioada în care, în U.R.S.S., se produce o schimbare majoră, prin apariția glasnostului, care a însemnat o relaxare a condițiilor interne din societatea sovietică. I se pare incredibil și nu scapă să nu comenteze acest lucru, care are legătură directă cu cenzura: „L-am auzit ieri la radio pe acest Bovin, secretar cu presa și glasnostul, îndemnând de sus pe ziariștii sovietici la mai mult curaj, la mai multă libertate în articolele lor de politică internă și externă. Fiți mai originali, părăsiți șabloanele, prudența, locul comun: chiar și în judecarea actelor guvernamentale trebuie să fiți mai critici, să aveți alte păreri decât cele oficiale, să emiteți judecăți severe, sincere, curajoase etc. Am trăit și această minune paradoxală: șeful cenzurii rugându-și subalternii să nu mai țină seamă de cenzură, să nu se mai autocenzureze.“

Cenzura și atacurile continue asupra scrierilor autorilor contemporani i-au determinat pe aceștia să fie extrem de greu de descifrat, să recurgă la formule încărcate de ambiguitate, ceea ce le-a deformat stilul și calitatea operei. Comentariul lui I. D. Sîrbu este pe măsură: „Scriitorii noștri moderni (onirici, textualiști, suprarealisti, hermeneuți etc.) sunt plini de talent. Dar talentul acesta al lor macină cuvinte, stil, formule, realizând niște jocuri și artificii pe care cititorul de rând, cititorul obișnuit, nespecializat, le digeră foarte greu și fără niciun câștig sau plăcere… Dacă reușești să rezolvi o șaradă sau niște cuvinte încrucișate, ai bucuria descoperirii a ceea ce e ascuns – dar, dacă citești până la capăt, cu greu, pe Nedelciu, Agopian, Iliescu sau Crăciun, rămâi cu sentimentul că ești pierdut, că te-ai tâmpit sau ai rămas lamentabil și depășit, în afară. Încep să cred despre această literatură că face parte și se adaugă, la noi (în situația specială prin care trecem), la procesul general de alienare a spiritului… (…) Nu are nicio importanță că nu te citesc decât, eventual, confrații și, rareori, acei obsedați profesori de română care, dorind să fie la înălțimea criticii moderne, le vorbesc elevilor într-o păsărească barthesiano-marino, ce ar putea să-i facă pe Caragiale și Maiorescu să se întoarcă în mormânt.“

Autorul, în viziunea lui Ion D. Sîrbu, este umilit de contextul ideologic în care scrie. Destinul unei scrieri nu mai depinde de valoare, de o piață liberă pentru carte și idei, ci de cum decide cenzura: „Orice carte este o boală învinsă, o spunea Blaga. Dar asta a fost în timpurile bune. Fiindcă, astăzi, boala de care sufăr eu, suferă întregul meu popor, suferă o mare parte din lume, mi se pare incurabilă și mortală: cărțile pe care le scriu nu sunt decât simple analgezice (sau morfină) prin care mai sting, pentru un timp, durerile și chinul… Fiindcă și cartea a devenit o suferință: sunt fericit și ușurat doar cât timp mă chinuiesc să o scriu; dar, din clipa în care o predau la editură (și începe lunga agonie a așteptării, lupta cu cenzura, amputarea pe viu a unor pasaje, pagini, expresii sau cuvinte) sau o pun deoparte în sertar (ea devenind, pentru conștiința mea, un furuncul care doare, umilește și mă face infirm – plus teama că, la prima percheziție, totul poate să-mi fie luat pentru totdeauna), o carte scrisă și încă nepublicată poate să fie o piatră la inimă sau la ficat, un mic cancer sau chiar un început de sindrom imunodeficitar. O carte este o boală învinsă doar dacă ea ajunge cu bine la cititorii săi. Dar, dacă acești eventuali cititori au ajuns și ei între timp bolnavi și nițel cretini, atunci cariera de succes a cărții se transformă, din victorie, în calvar.“

Toată societatea este, în viziunea lui I. D. Sîrbu, victima unei mari ipocrizii. Până și opinia publică este deturnată: cetățeanul nu mai vorbește cu cuvintele lui, nu își mai exprimă propriile stări, gânduri, nemulțumiri, pentru că un întreg aparat ideologic, care are la bază școala, televiziunea, radioul și presa scrisă, cenzurează orice pornire sinceră a indivizilor: „Absolut toate instituțiile care ar trebui să servească opinia publică, cu întreaga lor energie și cu fantastica aparatură de cenzură și autocenzurare, fac tot posibilul ca publicarea celor mai mărunte și secundare opinii ale poporului de jos să devină imposibilă și chiar profilactic sugrumată în fașă. Școala, ziarele, radioul și televiziunea (marile adunări populare, congresele și plenarele oamenilor care gândesc, știu și creează) se găsesc sub un sever control, nu exprimă nimic din ceea ce este public, ci declamă sau recită, până la saturație, delir și chiar demență, doar părerea tiranului suprem, sublim, genial și infailibil. Nefiind publică și publicabilă, opinia teribil de unitară și de acid critică a poporului există, totuși. Există și lucrează. Altfel, nu-mi pot explica cum de am ajuns acum ca – în afara unor mandarini din haremul eunucilor – să nu mai existe niciun comunist convins nicăieri în țară.“

 

Daniel CRISTEA-ENACHE

Pentru cine scria Ion D. Sîrbu

Cu o operă ficțională valoroasă, una non-ficțională excepțională și o biografie depășindu-le pe ambele, Sîrbu este un scriitor cu totul atipic pe meridianul nostru geografic și literar. În evaluarea lui Nicolae Manolescu din Istoria critică a literaturii române, „omul a fost incontestabil superior operei, prin caracter, dar și printr-o biografie ieșită din comun, care ar fi putut oferi material atât pentru ficțiune, cât și pentru memorialistică“.

Prin biografia lui, putem analiza și interpreta mai bine opera (non)ficțională; și totodată, într-un mod de asemenea relevant și caracterizant, epoca totalitarismului de stânga în care Sîrbu a trăit, de la instalarea comunismului în România și până în septembrie 1989, când scriitorul a murit, cu trei luni înainte de Revoluție. Sîrbu a fost nu doar un martor al acestei epoci, ci și un insider al ei, cunoscând pe propria piele eliminarea din învățământul universitar, detenția politică, domiciliul obligatoriu, interdicția de publicare, supravegherea continuă a telefonului, interceptarea corespondenței, chemările la Securitate și Miliție, urmărirea lui de către o vastă rețea de informatori…

Dacă liderii comuniști ai acelor ani sunt niște insiders ai Puterii, cunoscători ai culiselor ideologice, martori ai deciziilor luate în cerc restrâns, cunoscători în avans ai noilor directive și puncte de inflexiune, Sîrbu, ca și alți deținuți politici ai regimului, este un cunoscător al infernului detenției, un om care poate măsura prin experiență directă și nemijlocită diferența și distanța dintre frazeologia comunistă și realitatea propriu-zisă a existenței în „lagărul socialist“. El a cunoscut și realitatea cotidiană, „de suprafață“, a vieții societale și sociale, și pe cea subterană, aflată dincolo de zidurile închisorilor, într-un univers concentraționar rezervat „dușmanilor poporului“.

Biografia lui Sîrbu ne oferă acces la această realitate subterană a detenției politice din „lagărul socialist“, într-un mod similiar celui datorat altor deținuți politici autori de cărți exponențiale (de la Lena Constante și N. Steinhardt la Paul Goma, Nicolae Balotă și Florin Constantin Pavlovici). Însă aceeași biografie ne oferă și ceva în plus: o mărturie asupra totalitarismului comunist românesc în toate etapele și fazele acesuia. Altfel spus, dacă la alți autori, foști deținuți politici, mărturia scripturală corespunde intervalului temporal în care autorul a fost întemnițat, la Sîrbu, cunoașterea pe propria piele a totalitarismului și reflecția asupra acestuia traversează și acoperă întreaga epocă totalitară, din decembrie 1949, când Sîrbu este eliminat din Universitate (după ce refuzase să scrie un articol de demascare a lui Lucian Blaga), și până în septembrie 1989.

Astfel, patruzeci de ani de totalitarism comunist sunt trăiți și cunoscuți de Sîrbu, om de stânga, fost ilegalist comunist, în toate etapele și fazele regimului, de la internaționalismul sovietic la național-comunismul lui Nicolae Ceaușescu; de la valurile de represiune la momentele de liberalizare; de la condamnarea câte unui nou lot de „dușmani ai poporului“ la eliberarea tuturor deținuților politici, în faza unui dejism „cu față umană“; de la proslăvirea „tătucului popoarelor“ Stalin, în prima etapă a comunismului autohton, la cea a „iubitului conducător“ Ceaușescu, în ultima.

Prin biografia lui și prin „extensia“ acesteia în ficțiune, în jurnal și în corespondență, Sîrbu este un insider și un martor capital al totalitarismului comunist românesc, experimentat și cunoscut în mod direct de un intelectual de stânga precum el, umanist și demofil, născut într-o colonie minerească, fiul unui sindicalist, membru, ca și tatăl său, exact al clasei muncitoare în numele căreia Partidul unic conducea România. Mărturia lui Sîrbu este excepțională nu numai fiindcă aparține unui fost deținut politic al regimului totalitar, ci și pentru că ea, acoperind întreaga suprafață a epocii, este a unui om de stânga, comunist în ilegalitate, nesusceptibil de a critica socialismul de pe poziții ideologice contrare, conservatoare, liberale sau legionare.

Sîrbu nu este un fost arestat și condamnat pentru că poziția lui ideologică ar fi la antipodul celei dominante în „timpurile noi“. El este, ca și Lena Constante, un om de stânga, un comunist întemnițat în regimul comunist și un fiu al clasei muncitoare condamnat de regimul ce pune în centru clasa muncitoare. Or, această realitate biografică siderantă caracterizează în egală măsură individul care o trăiește și regimul totalitar ce o determină. Ceea ce poate fi interpretat, într-un exemplu particular, ca un paradox inimaginabil (comunistul întemnițat în comunism), proiectează în fond, cu o limpezime aproape didactică, structura și esența totalitarismului comunist. Oricine poate deveni „dușman al poporului“, Partidul nu greșește niciodată, individul este vinovat a priori și a posteriori.

Sîrbu va cunoaște din interior modul în care funcționează totalitarismul comunist și va înțelege, primul în rând, ce vor înțelege ulterior și cititorii jurnalului și scrisorilor sale. Și anume, că arestarea, condamnarea și detenția lui politică, urmărirea informativă, domiciliul obligatoriu și tot restul nu sunt accidente, erori ale Sistemului, sincope în funcționarea lui, „gripări“ ale motorului ideologiei unice. Ele sunt, dimpotrivă, ilustrări ale modului în care funcționează regimul totalitar; sunt expresia directă, neficționalizată și neliteraturizată, a felului în care totalitarismul de stat sufocă societatea și Partidul unic nivelează individualitatea, transformând-o în parte a propriului construct.

Din această perspectivă, ceea ce li s-a întâmplat lui Blaga și discipolului său Sîrbu, Lenei Constante și lui N. Steinhardt, lui Dinu Pillat și lui Alexandru Zub, lui Paul Goma și lui Mihai Ursachi nu reprezintă, cum spuneam, erori ale Sistemului, ci dovezi peremptorii ale instalării, funcționării și perpetuării Totalitarismului. Biografia lui Sîrbu caracterizează nu numai epoca istorică în care el a trăit, ci și modul în care structura totalitarismului s-a păstrat prin toate etapele, fazele și momentele de liberalizare a regimului. Istoria comunismului autohton a fost una complexă și bogată, în patru decenii; dar structura acestui totalitarism a fost aceeași. Iată un fragment revelator din Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, operă de sertar în care fostul universitar în filozofie și ilegalist comunist, cunoscător în profunzime al hegelianismului și al marxismului teoretic, analizează și interpretează modul „totalitarist-dictatorial“ al exercitării Puterii: „În timpul Puterii, când aceasta are posibilitatea, largă şi îndelungă, să se manifesteze totalitarist-dictatorial, Istoria respectivului popor iese, scapă de sub legile determinismului clasic. Încetează relaţia marxistă între bază şi suprastructură, cea dialectică, hegeliană, între teză-antiteză-sinteză, cea etern antagonistă, dintre cauzele economice, sociale şi conştiinţa, voinţa popoarelor supuse Puterii. Are loc o paralizie a timpului istoric, cauzele se separă de efecte, baza merge pe drumul ei, în timp ce suprastructura (prin retori, dascăli, gazetari de crescătorie), prin mass-media manipulate, urmează o cu totul altă cale decât cea logică, adevărată. (…) Spiritul se pregăteşte să plece, să moară: iar Materia, care nu lasă nimic nepedepsit, care nu se lasă niciodată păcălită, îşi înalţă Turnul Babel al confuziei, urei, sărăciei: «urâciunea pustiirii», ar zice Profetul, dacă nu ar avea şi el lacăt la gură.“

Putem observa cât de substanțial și lucid, analitic și expresiv este acest fragment, ca atâtea altele din Jurnalul unui jurnalist fără jurnal; și cum el poate fi (re)citit astăzi fără ca observațiile autorului să fie infirmate, depășite, vetuste. Aceasta reprezintă o problemă pentru o bună parte din autorii români deveniți canonici în anii ‘60 – ‘80, însă netrecând atât de bine ca Ion D. Sîrbu proba timpului și pragul schimbării de epocă, din momentul 1989.

Diferența se explică nu neapărat prin valoarea literară ce ar fi superioară a lui Sîrbu, cât prin miza pe care el a pus-o pe scrierile de sertar, în timp ce prozatorii realiști ori autorii noștri de parabole ficționale își scriau cărțile pentru a le vedea publicate, acceptând astfel intervențiile abuzive pe text ale Cenzurii și exercitând, prin auto-cenzură, o anumită presiune limitativă asupra propriei opere. Marin Preda, Augustin Buzura, Constantin Țoiu, D.R. Popescu, George Bălăiță, Al. Ivasiuc, cu toții romancieri de cel mai bun nivel artistic, știau unde se află „linia roșie“ impusă de Nicolae Ceaușescu; și că încălcarea ei i-ar fi transformat în niște opozanți ai regimului precum Paul Goma, interziși în România, reduși la tăcere ca voci scriitoricești, obligați la exil.

Pentru Ion D. Sîrbu, această „linie roșie“ apare, de asemenea, în cazul cărților ficționale publicabile în contextul „Epocii de Aur“; și care și apar, prin ne-încălcarea ei. Dar în cazul lui Sîrbu, „linia roșie“ a regimului totalitar nu mai există la conceperea operei de sertar: Jurnalul unui jurnalist fără jurnal și romane precum Adio, Europa! și Lupul și Catedrala. În aceste situații, autorul scrie complet liber, pentru un alt moment istoric decât cel în care trăiește, pentru o epocă a libertății de opinie și expresie; și pentru propria posteritate. Un fragment precum cel de mai sus și întregul jurnal din care l-am desprins nu sunt deci gândite și scrise pentru publicul de atunci, fiindcă opera în chestiune este una „de sertar“, nepublicabilă, nepublicată, păstrată în manuscris pentru vremuri mai bune.

Fragmentul acesta și toate celelalte din Jurnalul unui jurnalist fără jurnal sunt pentru publicul de astăzi, postrevoluționar, pentru noi, cititori liberi de cărți de orice fel, cărora fostul deținut politic și chinuitul autor din regimul totalitar ni se adresează prin paginile sale.

 

Horia GÂRBEA

Literatura războaielor mondiale

Personajele literaturii noastre se avântă adesea ori se găsesc prinse conjunctural în războaie şi bătălii. În general dimensiunea războinică e patriotică: eroul român luptă cu liftele mai mult sau mai puţin păgâne, le învinge sau măcar moare eroic. De fapt, în epoca modernă, armia română a fost implicată în trei războie majore, destul de apropiate în timp: „Independenţa“, „Întregirea“ şi „Eliberarea de sub…“ diferite lucruri, numite după strategia politică de moment. Incluzând, en passant, şi campania balcanică la sud de Dunăre din 1913 şi pe cea din 1919 asupra Budapestei. Totul între 1877 şi 1945, în 68 de ani. O viaţă de om, suficientă pentru a face din implicaţii în conflagraţii personaje literare. Dacă, de pildă, N. Iorga ar fi supravieţuit încât să atingă 80 de ani, o vârstă la îndemână pentru un om cu posibilităţile lui, ar fi apucat la vârstă lucidă toate aceste convulsiuni războinice, ba chiar şi naţionalizarea.

Literatura autorilor români se bazează adesea pe amintirile lor, având astfel un caracter memorialistic indiscutabil.

E firesc deci ca operele literare să se refere la aceste confruntări armate sau la pregătirile pentru ele. Evenimentul care a făcut să curgă nu doar sânge, ci și cerneală din belșug a fost Primul Război Mondial. Sigur că din unele romane şi piese nu lipsesc alte bătălii, dar, înainte de 1859 nu se poate vorbi de o armată română în accepţiunea modernă. Primele romane importante dedicate războiului se referă precum ştim la acest prim război mondial.

Circumstanțe favorizante au fost: dimensiunile conflagrației, faptul că mulți scriitori au fost combatanți, unii chiar răniți sau prizonieri, apropiați oricum unor combatanți sau măcar suferind ocupația forțelor Puterilor Centrale. A mai contat caracterul eroic al scopului, întregirea patriei, și faptul că – deși nelipsit de tragedii – acest război s-a încheiat cu happy-end.

Astfel, Pădurea spânzuraţilor (1922) narează, după nuvela Catastrofa, un caz de conştiinţă al unui ofiţer român pus să lupte în armata autro-ungară împotriva inamicilor români ai imperiului. Dezertând, va fi spânzurat, ca şi fratele autorului. Liviu Rebreanu însuși nu a luptat în război, deși avea studii militare. Trecut în România din Ardeal, a fost considerat dezertor de armata de ocupație și apoi, în 1918, s-a salvat aventuros în Moldova.

Ştefan Gheorghidiu din Ultima noapte…(1930) e sublocotenent, ca și autorul, şi conduce plutonul său în luptă. În opinia mea, partea de război a romanului e chiar mai interesantă decât cea de dragoste. Oricum, ca probă a virtuozităţii literare, acestă parte e mult mai greu de scris şi implică decisiv experienţa directă.

Un soldat neinstruit trăit în timp de pace, ca autorul acestor rânduri, de pildă, nu are cum scrie un bun roman despre viaţa cazonă, cu atât mai puţin despre război. Acelaşi mare război oferă subiect pentru Întunecare (1927-1928) de Cezar Petrescu. Precum știm, Cezar Petrescu nu a luptat efectiv, dar a trăit ca matur războiul, având 24 de ani la intrarea României în luptă. Căpitanul francez René Chambe, ulterior general, și-a romanțat experiența de pilot și instructor de zbor în Moldova anilor 1916-1917 în romanul Sous le casque de cuir (Casca de zbor, 1928). El și-a descris activitatea într-o operă literară spre deosebire de însuși Henri Berthelot, generalul trimis de Joffre să comande corpul de operațiuni francez din Moldova, în 1917, care se referă la frontul românesc în memoriile și scrisorile sale.

Un roman memorialistic valoros este Fata moartă de Ioan Missir. Autorul a luptat în Primul Război, ca sublocotenent, fiind avocat în viața civilă și, după semnarea păcii, căpitan în rezervă. A fost singura carte a autorului, una premiată de Academia Română și SSR deși cel care a scris-o nu avea velități literare. Textul e totuși excelent, de o mare veridicitate. Fata moartă e un toponim, dar numele acelei culmi vine de la o fată moartă din dragoste care se arăta soldaților muribunzi în momentul premergător decesului.

Scriam cândva: „Cinematografia românească – și, implicit, cultura, identitatea națională și imaginea noastră în lume – vor rămâne sărace până când nu se va produce filmul Fata moartă, după cartea omonimă a lui Ioan Missir“. Am observat că o enciclopedie liberă mi-a citat opinia ca o concluzie a articolului dedicat romanului.

De un interes literar aparte, prin talentul autorului, dar și prin observațiile sale și faptele descrise sunt amintirile din război și prizonierat ale poetului George Topîrceanu, subofițer de artilerie (sergent). A participat la al doilea război balcanic, a fost mobilizat în Dobrogea și a căzut prizonier în 1916, aproape imediat după luptele de la Turtucaia, 4-6 septembrie 1916.

Personajele românești ale Marelui Război sunt în general lipsite de iluzii asupra eroismului şi asupra măreţiei de a lupta în război. Apostol Bologa are la început impresia că războiul stârneşte energia vitală, dar se lecuieşte rapid. Mizeria şi absurdul copleşesc aceste personaje, la fel ca pe un locotenent rămas în ariergardă, ca să distrugă un pod, într-o povestire de G. Brăescu. El nu primeşte telefonic ordinul de distrugere pentru motivul că generalul, fiind ramolit, nu îşi găseşte galoşii. Când constată că îi are de fapt în picioare, ordinul este dat. Brăescu însuși a fost combatant, cu gradul de maior, după ce începuse viața cazonă ca soldat. Și-a pierdut o mână în luptele de pe Valea Prahovei, a fost luat prizonier și apoi trecut în rezervă cu grad de general. Cariera lui literară a început în prizonieratul din Germania. Brăescu este și autorul unor memorii propriu-zise.

Gheorghidiu, Bologa, Radu Comşa se disting în lupte. Inteligenţa lor, care îi determină la aprecierea lucidă a realităţilor războiului, îi ajută să fie mai abili decât alţii. Asta nu îi împiedică pe primii doi să ajungă la gânduri de dezertare din motive diferite. Iar Bologa chiar o face, cu consecinţa fatală cunoscută. În timp de pace, armata nu e mai puţin mizeră şi mai lipsesc pe deasupra măreţia şi farmecul încleştării. Viaţa cazonă e sinistră în evocările scriitorilor şi, în acelaşi timp, plină de umor involuntar.

Introducerea serviciului militar obligatoriu şi disciplina impusă cu mijloace contondente sunt anihilante pentru soldaţi, mană cerească pentru gradaţii sadici şi mărginiţi sau ofiţerii oligofreni de tipul lui Moş Teacă, personaj memorabil creat de Anton Bacalbașa în 1993. Nici personajul lui, nici autorul, n-au apucat Războiul, Anton Bacalbașa murind în 1899, la 34 de ani.

Al Doilea Război Mondial nu a avut parte la noi de literatura consacrată primului din cauză că realitatea lui a fost falsificată cu hotărâre şi obstinaţie. Partea de luptă în Est a fost practic trecută sub tăcere, de am zice că armia română a intrat în răzbel la 23 august 1944. În copilărie nu înţelegeam prea bine de ce cărţile şi filmele nu relatează momente despre care aflam din mărturii orale că fuseseră foarte spectaculoase, iar cartea de citire limita totul la perioada dintre 23 august 1944 şi 25 octombrie acelaşi an când, după o povestire din manual, Ultima brazdă a patriei e „eliberată“ şi un sergent plonjează să îmbrăţişeze piatra de hotar. Lipsa nu numai de adevăr în sensul strict, dar chiar de veridicitate a personajelor şi acţiunilor, răpesc orice valoare acestei literaturi de război. Autorii se simt cu musca pe căciulă în privinţa veridicităţii şi pe deasupra scriu ceea ce cred că place oficialităţilor. Până prin 1960, soldatul sovietic este personaj eroic al literaturii române. Apoi e înlocuit cu partizanul autohton şi, mai rar, cu ostaşul român. Ai fi zis că după august 44 raportul oşteni-muncitori civili pe front era în favoarea ultimilor.

Într-un roman de Eugen Barbu, un sindicalist civil se repede asupra tancului nemţesc şi îi bagă o grenadă pe ţeavă. Maşinăria explodează, fireşte! Era mai bine dacă o introducea în organismul autorului. Într-o povestire de Marin Preda, cu puţin înainte de cotitura de la 23 august, lângă Ploieşti, nemţii plasează un pistolar, aşa, aiurea, să vegheze, la o baterie românească, dacă tunarii luptă cu elan. Un tunar oltean se oftică din cauza acestui gest şi îl ucide pe neamţ, lovindu-l în cap cu un tub de obuz. Comandantul, în loc să îşi facă datoria, organizează un plebiscit: îl predăm sau nu pe criminal? Colegii de baterie îi strâng neamţului ucis creierul în gamelă şi îl îngroapă pe furiş. Ruperea alianţei îi scapă efectiv de orice consecinţe. Generaţii după generaţii au studiat ca operă literară acest basm hilar pe care un mare scriitor nu a ezitat să îl semneze. În Delirul al aceluiaşi Preda, Ştefan al lui Parizianu ajunge corespondent de război pe frontul de Est şi avem ocazia să aflăm câte ceva şi despre această parte nevăzută a conflagraţiei. Deşi, nefiind la război precum Camil Petrescu, Preda nu izbuteşte o descriere prea interesantă. Mai teribile și mai incredibile încă sunt isprăvile din romanele lui Laurenţiu Fulga dintre care unul foarte gros, Eroica. Opera acestui autor, care a fost totuşi ofiţer de carieră, este imposibil de reluat astăzi.

 

Clara MAREȘ

Gary în deceniul opt sau despre „lumea fundamental greșită“

În ciuda titlului meu pesimist, cred că ne aflăm într-un moment fast al posterității lui I.D. Sîrbu. Editura Polirom i-a dedicat o serie de autor, au apărut deja cinci volume din această cvasi-integrală, au loc lansări, se scriu articole, se fac emisiuni tv și radio și tot mai mulți cititori îl descoperă. Cred că în septembrie 1989, la momentul morții scriitorului, un asemenea moment era greu de imaginat.

De aceea azi am ales să vă prezint câteva dintre evenimentele principale ale celui mai greu deceniu al vieții sale, pentru că, plecând de acolo și parcurgând drumul până azi, am realizat cum din întuneric se poate naște lumina și cât de importantă este speranța.

Din cele șapte volume ale dosarului de urmărire prin care Securitatea l-a urmărit pe Ion D. Sîrbu, mai bine de două treimi se referă la anii ’80. În mod evident, pe măsură ce timpul trecea, supravegherea se accelera. Dacă inițial culpa de care se făcea vinovat era aceea de fost deținut politic, după 1964, imediat cum ajunge la Craiova în calitate de secretar literar, anticomunismului său visceral și iremediabil i se aplică noi măști: cometarii ostile (1964), tentativă de evaziune (1973), trafic de influență și tentativă de corupere (1974-1976), ostilitate fățișă (1977), influențare pozitivă (1978), tentativă de exil (1981), audiere de posturi străine (1983), corespondență amplă cu elemente ostile (1984-1989), manuscrise subversive (1986), atitudini ostile la adresa regimului comunist (1988). În fond, realitatea crudă eră că Sîrbu, om de stânga, dotat cu lecturi și experiență de viață, respingea fără tăgadă alcătuirea politică din țară. Iar ostilitatea sa funciară avea mereu doar o altă încadrare semantică, din evidente motive birocratice.

În ciuda coliziunilor violente de la anchetele din 1957-1958, dar și în pofida tentativelor de corupere/recrutare din 1957/1963, Sîrbu nu a fost nicicând un „obiectiv“ lejer. Le va lua ceva timp și ofițerilor doljeni să priceapă acest lucru. Dacă la atenționarea din 1969 Sîrbu se poartă civilizat, fără a depăși înțepătura ironiei, momentul august 1977 le arată ofițerilor un bărbat furios în cel mai înalt grad, exasperat de permanenta imixtiune în viața sa. „Eu nu înțeleg de ce trebuie să turbeze sute de oameni pentru că eu, Ion D. Sîrbu, vreau să nu mă las călcat în picioare și să spun adevărul“, așa cum îl citează un zelos informator, unul din zecile care l-au urmărit ani de zile.

După momentul 1977, Sîrbu înțelege însă că războiul fățiș nu îi va duce pierderi decât lui. De aceea, după lungi meditații, își pune întrebarea corectă: de ce anume se tem Ei de mine? Imediat își dă seama că EI se tem, în primul rând, de ce ar putea gândi, de ceea ce ar putea face și, mai ales, de ceea ce ar putea scrie. Iată cele trei coordonate de-a lungul cărora I.D. Sîrbu își va duce viața în anii ’80.

Prima bătălie pe care o duce va fi cu sine. Cu tact, își înfrânge dezgustul și se lasă vizitat de ofițerii care veniseră să-i demonstreze că nu are cum să scape de urmărire. Dar Sîrbu știa deja asta, de mult, încă de la Periprava știa că țara întreagă e o mare pușcărie, și singura diferență dintre pușcăriași și gardieni era că cei din urmă își mâncau arpacașul în picioare și nu în genunchi, dar erau la fel de prizonieri ca și cei închiși. Totuși, exista o lume și dincolo de graniță. Oare nu se putea ajunge acolo? De aceea acceptă tacit o înțelegere în următorii termeni: „eu tac, voi slăbiți strânsoarea“. Sîrbu își reduce anturajul, își limitează comentariile și mimează cumințenia. Efectele se văd. Călătoria la Praga din 1980 îi deschide apetitul pentru mai mult. Anul următor cere și primește pașaport pentru Occident.

Suspectat că ar fi urmărit să rămână Dincolo, Sîrbu este urmărit minuțios mai multe luni la rând. Telefonul îi este ascultat cu atenție, iar scrisorile îi sunt deschise și citite mai întâi la Securitate. Totuși nimic nu pare suspect. Poate doar momentul de adio din gara Petroșani, când Irina Sîrbu îi oprește la ea cele 100 de fișe din proiectul în curs. Dar acest fapt se va revela în adevărata lui lumină mult mai târziu, când piesele se vor așeza la locurile lor.

Cu două valize, fără niciun control suplimentar, Sîrbu trece granița pe la Curtici. Vecina sa de compartiment, o farmacistă din Câmpina, este atent verificată, gențile îi sunt deschise și cercetate în detaliu, iar ea însăși este interogată. Gary respiră ușurat, n-are nimic de ascuns. Doar cărțile sale legal publicate pentru a le dărui celor din străinătate. Dar gândul la fișele rămase la Petrila îl sâcâie, deși acum e bucuros să le știe în siguranță acolo. Pe 22 octombrie 1981, Sîrbu părăsește țara care devenise o temniță pentru cei mai mulți dintre cetățenii săi de zeci de ani deja.

Având viză turistică pentru 30 de zile, cu ajutorul prietenilor din Germania Federală, Negoițescu în special, reușește prelungirea vizei până la 22 februarie 1982. Dar călătoria este un chin. Conștient că nu va primi o a doua șansă să evadeze, Sîrbu totuși nu se poate bucura de locurile pe care le vede sau de oamenii pe care-i întâlnește. Cele cinci țări vizitate, (Germania, Franța, Elveția, Olanda, Danemarca) cei 10.000 de km parcurși nu-l îndepărtează cu niciun milimetru de grija față de soarta țării sale. El însuși se simte complet inadecvat oriunde merge, căci el ar vrea să vorbească doar despre fractura care a rupt Europa în două, care lui i-a spulberat orice viitor, dar pretutindeni un asemenea subiect indispune.

La Paris vizitează străzile, muzeele, cafenelele, dar totul are gust de cenușă. Stângismul franțuzesc îl irită la maximum. În oaza din Rue Pinton nu poate fi el însuși. Deși trăiau aceeași dramă, ratează întâlnirea cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, fiind patetic și lacrimogen, deci total neconvingător. Abia revederea lui Paul Goma îi va oferi o oglindă pentru „dubiile sale valahe“. Goma, deși la Paris de patru ani, trăia mai departe în țară, tot ce făcea avea legătură cu țara, scrisul său rămăsese despre rana din țară. Drama nu putea fi depășită. Intuind cu puterea laserului care va fi soarta sa dacă va decide să rămână în străinătate, alcoolism, ratare, singurătate, Sîrbu contemplă prăpastia și revine acasă.

La Craiova însă se deschiseseră porțile iadului. Spaima că Sîrbu ar putea alege exilul mobilizează toate rotițele posibile pentru deturnarea acestei intenții. Rând pe rând, sunt stabilite strategii tot mai complexe pentru atragerea înapoi în țară a scriitorului fugar. Fiecare dintre ele demonstrează, fără drept de apel, maniera excelentă în care Securitatea își putea cunoaște obiectivele și cum le putea manipula. Astfel, profilul psihologic al lui I.D. Sîrbu este construit în jurul atașamentului: față de cărțile sale, față de prieteni și față de soție. Editurile la care avea manuscrise trimit scrisori de invitație în vederea publicării, după ce luni întregi Sîrbu așteptase vești. Prieteni tot mai influenți și ne-prieteni tot mai puternici dau semne de prețuire/amenințare, prin poștă sau în fața soției sale. Iar Elisabeta Sîrbu este realmente luată ostatică de către ofițerii doljeni. Chemată în mod repetat la Securitate, i se copiază cheile și i se percheziționează casa. Apoi încep interogatoriile. Încă de la prima convocare, doamna Sîrbu înțelege că reprezintă garanția revenirii acasă a soțului său și acceptă fără ezitare. Face tot ce i se cere, inclusiv semnează declarația că „de bună voie“ nu vrea pașaport să plece în străinătate. Toate acestea pentru că nici ea nu știe ce va alege Gary. Dacă el prefera să rămână, declarația nu mai conta. Dacă se întorcea, îi putea spune ce a îndurat. Am încercat să-mi imaginez cum a arătat acel Crăciun din 1981 pentru Lizi și Gary Sîrbu, cu acel telefon scurt cu patru replici care spune totul prin punctele de suspensie.

„– Vii?

– Nu, nu vin….

– Te-au sfătuit ei sau….

– Nu, mamă, eu, dragă!“

Fiecare a spus cât a putut, dar amândoi știau că pe fir e și un al treilea. Lizi nu putea face nimic, iar Gary trebuia să decidă dacă alege Occidentul fără soție și fără manuscrise.

Profund dezamăgit de lipsa de interes a europenilor, de lipsa lor de solidaritate pentru cetățenii de „etnie Yalta“, Sîrbu revine în țară. Lui Virgil Nemoianu îi făcuse deja bilanțul acestei călătorii „…mă întorc în România cu suflet greu, plin de sumbre presimțiri. Nu am găsit în Occident, nici la românii plecați, nici la prietenii de alte naționalități, niciun răspuns la dubiile mele valahe, nicio certitudine de viitor nu s-a placat peste cei 30 de ani de stupidă cretinitate și așteptare. Drama noastră nu contează, lumea e funciar greșită, Yalta e destin și moarte[...].“

Am ales să detaliez acest aspect pentru că este unul fundamental pentru posteritatea lui Ion D. Sîrbu. Redimensionarea receptării lui Sîrbu atât literar, cât și social (marginalizarea exercitată de regimul comunist) atunci, dar și acum, vine din decizia sa de a abandona micile adevăruri pentru a-l rosti pe cel greu, SINGURUL. Renunțarea la teatru și mutarea cu arme și bagaje, bibliografie și meditație în proză revelează adevărata măsură a scriitorului care ni se impune cu fiecare lectură. Iar această decizie a fost luată după teribila dezamăgire occidentală.

Fișele care rămăseseră în gara Petroșani, în grija surorii sale, erau deja miezul romanului Adio, Europa!. Pe fondul dezamăgirii, acest titlu trebuie să se fi impus. Simțindu-se orfan și abandonat de către cei pe care îi credea generoși și loiali, văzuse cum bunăstarea Vestului era plătită cu sânge de copiii Estului. El era unul dintre ei. Sîrbu spune deci adio Europei tinereții sale și pentru că aceasta renunțase la valorile ei sub asaltul barbarilor. De aceea Candid moare. În noua înfățisare a lumii nu mai era loc pentru oameni ca el.

Anii următori, relația Sîrbu – Securitate se desfășoară din nou în tranșee. Suspiciunea maximă din decembrie 1981 este dublată de zvonul intens și pervers alimentat că pașaportul occidental a venit cu un preț care a fost plătit, altfel cum ar fi putut el trece granița?! Din câte mizerii i-a înscenat Securitatea, asta l-a durut cel mai tare, pentru că lovea în miezul ființei sale: cinstea, onoarea îi erau puse la îndoială. Șușotelile rudelor, privirile în unghi ascuțit ale foștilor colegi, zâmbetele perfide ale ofițerilor toate îl scot din sărite și îl indignează până la sufocare. Dar colericul Sîrbu își dă seama că negarea nu ar face decât să pună gaz pe foc. Așa că tace și lucrează. Viitorul îi va face dreptate. El știe că s-a întors să depună mărturie și despre mizeria morală infinită. De aceea Ion Lupu face închisoare. Pentru că doar acolo putea scăpa necontaminat de radioactivitatea minciunii și a compromisului.

Asemenea personajelor sale, și Gary știe că este, în mod iremediabil, o victimă, dar asta nu înseamnă abandonarea luptei. Iar prozele sale din anii optzeci sunt armele acestei bătălii.

Dacă soarta ar fi suma darurilor pe care le primim la naștere, destinul este ceea ce facem fiecare cu ceea ce ni s-a dat. Iar Sîrbu a hotărât să-și croiască singur destinul, de aceea și repetă adesea „nu contează ce fac ci ceea ce fac cu ce au făcut ei din mine, iar epitaful ales, „trecătorule, nu mă judeca după cele ce le-am făcut, ci după cele ce le-am refuzat a le face“, întărește pentru eternitate semnul sub care să-i stea odihna. Sîrbu a fost permanent conștient că bătălia se dă pe viață și pe moarte, chiar și dincolo de ea, iar posteritatea îi va fi judecătorul. Pentru noi, cititorii săi de azi, el a stat neclintit la masa de scris, nouă ne-a adresat creațiile sale.

Pentru a proba neostalinismul regimului ceaușist, diagnostic pe care Sîrbu îl pusese cu aplomb în romanul său, în 1986 face o tentativă pentru publicarea romanului Lupul și Catedrala. Instantaneu, toate alarmele cenzurii încep să sune. Și la Craiova, și la București manuscrisul este citit și analizat. În ciuda referatului deosebit de favorabil al prietenului cerchist Cornel Regman, lectura oficială ridică noi semne de întrebare. Nu mai era vorba despre anii ’50. Dar lumea nu se schimbase deloc, regimul nu se reformase, greșelile nu aparțineau trecutului așa cum dorea propaganda să acrediteze. Anii ’80 erau aceiași ani ’50, la fel de brutali, la fel de criminali. Lumea era mai departe fundamental greșită. Doar timpul său era din ce în ce mai puțin.

Aventura „capodoperei neavenite“, așa cum își numea autorul romanul, are dramatismul unui thriller prost. Securitatea Craiova era așa de îngrozită că manuscrisul ar putea vedea lumina tiparului, încât cere ca nici măcar fragmente din el să nu fie cumva publicate. Însă Securitatea București, chiar dacă produce birocrația acțiunilor de cenzură, nu trimite vești și Doljului. Abia în octombrie 1987, la zece luni de la avertismentul Craiovei, Bucureștiul trimite referatul de lectură. Verdictul era interdicție fără drept de apel. Citind azi referatul criticului securist, putem remarca diagnosticul riguros pe care acesta îl pusese romanului după lectură. Ce păcat că nu putem ști cine a fost el.

„…toate aspectele pe care le îmbracă societatea românească contemporană sunt desfiguratoare sub raportul relațiilor interumane. Se încearcă astfel să se ilustreze ratarea absolută a intelectualului cinstit, constrâns de societate prin mijloace coercitive să devină o unealtă manevrată de interesele politice ale societății. Astfel, întreaga atmosferă din roman este aceea a fricii, delațiunii și suspiciunii, fapt pentru care personajul principal consideră că singurul loc în care se poate afla în siguranță ar fi o clinică psihiatrică.“

După o tergiversare de mai bine de un an, autorul decide retragerea manuscrisului. Probabil că i se spusese neoficial că o asemenea carte nu va apărea în RSR. El însuși le scrisese prietenilor că romanul său nu va fi publicat decât după ce el va fi mort demult. Lupul și Catedrala va fi publicat pentru prima oară abia în 1995, la șase ani după decesul autorului.

În septembrie 1989, când Gary murea, după o suferință atroce, nimic nu îndreptățea speranța. Însă ea a fost mereu mica bucățică de puzzle pe care autorul a tot potrivit-o în imensul șantier care au fost scrierile sale de sertar. Niciun moment scriitorul n-a renunțat la speranță, fie că înfrunta suspiciunea colaborăririi din 1982, refuzul pașaportului din 83, 84, 86, interdicția romanului din 1986, diagnosticul fatal sau chinurile chimioterapiei.

Speranța cu care și-a impregnat fiecare text a călătorit în timp și a ajuns intactă la noi. Incredibila putere de atracție a speranței, magica sa iradiere ne-au convins pe noi să îi dăruim timp și energie. A fost deci nevoie de continentul scrierilor sale, dar și de exploratorii lui. Acel continent a fost Opera bine închisă în sertarul secret, iar noi suntem agenții posterității sale.

 

Angelo MITCHIEVICI

„Caietele de noapte“ ale lui I.D.Sîrbu

Jurnalul unui jurnalist fără jurnal este fără îndoială una dintre cele mai însemnate reflecții diaristice românești aparținând unui spirit lucid, edificat de o lungă experiență carcerală, vertebrat moral și cu un talent evident care conferă jurnalului o indelebilă amprentă stilistică. Ion D. Sîrbu a fost preocupat de problematica metaforei, în cuprinsul vast dintre metafora plastică și cea revelatoare. Jurnalul său realizează o sinteză între cele două forme consacrate de stilistică suprapuse în efectul de parabolă pe care îl au adesea reflecțiile sale.

Trebuie spus că jurnalul cuprinde intervalul unei Românii totalitare, scriitorul care s-a stins din viață pe 17 septembrie 1989 nu a avut șansa să vadă sfârșitul regimului comunist, este drept, nici să experimenteze marea degringoladă postrevoluționară cu revenirea majorității populației în matca unei demagogii călduțe cu experimentarea unei pauperizări tipice capitalismului de tranziție, dar și recrudescenței violenței etatice și a celei populare.

Reflecția cu privire la societatea totalitară din miezul ei, nu de la depărtarea unei reașezări a valorilor și a unei normalizări în curs, este aproape de neînlocuit, pentru că spre deosebire de romanul anilor ’60 care utilizând metafore, parabole, un limbaj esopic încearcă să dea la o parte un colț din cortina propagandei pentru a vedea realitatea, I.D. Sîrbu nu utilizează eufemisme, iar parabolele sale, sau anecdoctica, sau metaforele sunt „revelatoare“, construite din perspectiva libertății, evidențiind realitatea în ceea ce ea are esențial. Scriitorul își numește jurnalul, „caiete de noapte“ așa cum Alexandru Ivasciuc își intitula romanul său din 1973, Cunoașterea de noapte. Sentimentul că sondează adâncimea nopții totalitare este pregnant la autor. Care este rostul acestui jurnal? „(…) nu m-aș referi, în răspunsul meu, nici la nevoia de a gândi-scriind, fără să mă cenzurez (dar și fără vreo speranță că aceste mărunte cioburi, ale vitraliului spart, s-ar putea reuni vreodată într-un volum tipărit) și nici la vanitatea singurătății mele ce se încăpățânează să vorbească, chair dacă tot ce-și spune e pleavă și vânt – ci, mai degrabă, aș spune următoarele:

«O lungă experiență de viață, interioară și exterioară, m-a învățat cum că tot ce nu se spune doare și tot ce nu se scrie poate fi uitat!».

Aceste caiete nu sunt exerciții de memorie, ci exerciții de uitare: printr-un fel de gimnastică pe întunerec (s.n.) a Cuvântului, a cuvintelor ce vor să exprime libertate, vor să-și mențină condiția logică și simbolică, speriate fiind de lungimea nopții, de lungimea tunelului, de lungimea disperărilor mele.“ (Vol II, p.43)

Motivația lui I D. Sîrbu are ceva dintr-o tensiune existențialistă, jurnalul răspunde unei necesități interioare, unui metabolism care refuză compromisul sub toate aspectele, dar mai cu seamă cel care are ca obiect cuvântul. A spune înseamnă a diminua durerea, a scrie înseamnă paradoxal a dobândi acces la uitare. Funcția jurnalului e cumva terapeutică, ea ușurează viața, o delestează de o greutate care este cea a unei experiențe traumatice, cea a unei conviețuiri cu hidoșenia, falsitatea, cruzimea, absurdul unei epoci. Reversul memoriei ca exercițiu al fixării prin amintire, și ca luare aminte, ținere de minte este cealaltă față a uitării ca uitare de sine, diferită de amnezie, nu a nu-ți aminti, ci o implicare a voinței în actul uitării, o uitare voluntară ca distanțare.

Una dintre temele care revine la I.D.Sârbu este cea a Istoriei, raportul om-istorie deschis de modernitate este mereu actualizat de provocările pe care regimul comunist le-a creat. Subtemele vehiculate sunt și ele destul de cunoscute, „sfârșitul istoriei“, „teroarea istoriei“ (Mircea Eliade), „boicotul istoriei“ (Lucian Blaga). Ceea ce este remarcabil ține de reflecția diaristului cu privire la transformările care au schimbat societatea românească. Ele sunt înregistrate ca o dinamică agresivă și distructivă în jurnalul pe care-l ține în anii 1952 și 1953, și ca o stare de fapt, ca un proces încheiat, ca stază în Jurnalul unui jurnalist fără jurnal dintre 1983 și 1989. În intervalul dintre cele două jurnale s-a consumat o dramă de proporții, s-a încheiat un proces debutat în forță în anii ’50 și cu rezultatele vizibile, cuantificabile în anii ’80. La capătul unui astfel de proces avem o schimbare de mentalitate pe care autorul o consemnează. Pierderea încrederii în justiție a condus la o letargie generalizată care are drept efect ieșirea poporului din Istorie: „poporul a început să se retragă, ca și melcul, din Istorie“. (Vol.I, p.208) Scriitorul reia o reflecție a lui Camus din Ciuma: „Nici un popor îmbolnăvit de cancer nu moare luptând pe baricade. Și nici în vreun război…“ (vol.I, p.209) Odată alterată fibra identitară a unui popor, vrea să spună I.D.Sîrbu, reformularea, reinventarea, transfigurarea sa nu mai e posibilă, „maladia“ îl consumă până la capăt și-i instilează forma morții ca un stigmat. Tot în ce privește Istoria, cu subtilitate, autorul jurnalului remarcă mobilizarea unor energii considerabile în reconstruirea, altfel spus, mistificarea Trecutului, pe măsură ce energiile investite în edificarea Viitorului, al cărui caracter utopic e tot mai evidențiat, scad. Acest fapt face parte din nevoia permanentă de legitimare a decidenților politici care de la bun început au trebuit să-și camufleze impostura: alegeri falsificate, susținere din exterior fără o reală adeziune a poporului în numele căruia vorbeau, agenți ai unei puteri străine care au contribuit la dezmembrarea țării, absența lor din Istoria care a condus la realizarea României Mari, irelevanța lor politică și culturală în momentele esențiale ale istoriei naționale, practic un minus greu de conciliat cu istoria României moderne. De aici, probabil, obsesia cu privire la inserarea lor falsificată într-o Istorie care se scrie în absența lor.

Revin și o serie de clișee care merg într-un eseu, cum este cel preluat și creditat, al istoriei României ca „succesiune de trădări utile, făcute la timp“ (vol.I, p.210). I.D.Sîrbu atinge în acest jurnal-eseu puncte nevralgice cu privire la identitatea românească, istoria românilor, reflexele mentalitare care ne guvernează indiferent de guvernare, așa că jurnalul trebuie privit în profunzimea sa ca o introspecție-autoscopie menită să scoată la iveală psychea românească, acel „mai adânc decât noi înșine“ cu formularea nicaniană. Este surprinzător cât de apropiat este diaristul de Emil Cioran în radiografierea până la iradiere a sufletului românesc. Desigur, nu avem militantismul cioranian, nici fervoarea sa, nici silogisme ale amărăciunii ci, în schimb, luciditatea unui Stan Pățitu cum se și autointitulează ironic scriitorul. Există in nuce teoretizări, sau mai precis sugestii de interpretare cu privire la specificul culturii și civilizației românești, pentru că scriitorul încearcă să gândească dincolo de cadrul mentalitar o situare în Istorie a neamului din care face parte.

De asemenea, dispariția țărănimii odată cu cea a proprietății funciare în urma colectivizării forțate este ireversibilă și conduce la eliminarea posibilității unei „regenerări organice“. Acest fapt îl conduce pe I.D.Sîrbu la o reevaluare simbolică a baladei Miorița, recitită și reinterpretată cu o concluzie răvășitoare, „satul a murit“. Elevul și prietenul lui Blaga reconsideră la rândul său mesajul baladei – o făcuse deja și Mircea Eliade într-un remarcabil eseu, Mioara năzdrăvană, în volumul său De la Zalmoxis la Genghis-Han, dar dintr-o perspectivă metafizic-redempționist-soteriologică și Marin Preda în cele două volume cu titlul Moromeții: „Suntem contemporanii morții – sau ai sinuciderii satului românesc. Balada Mioriței nu e o legendă a morții unui cioban prea blând și pasiv, ea este simbolica liturghie a profetizării apropiatei morți a satului, a turmei, a lumii întregi.“ (Vol.I, p.208) Iată cum sfârșitul istoriei este actualizat în cadrul culturii și civilizației românești ca sfârșit al unei istorii, cea a satului românesc. Există și forme de reflecție livrate prin intermediul anecdotei, iar unul dintre ele care face din jocul pe loc o expresie a inacțiunii livrată paradoxal prin intermediul unei dinamici aparent productive: „(Cel mai histrionic joc al poporului nostru: «Tot pe loc, pe loc, pe loc…»)“(vol.I, p.214) Raportul omului cu Istoria este rescris în termeni de Teodicee ca o raportare la răul Istoriei. Istoria s-ar scrie nu în termenii de esență mioritică ai alternanței Deal-Vale așa cum o imaginează Blaga în demersul său de morfologie a culturii, ci ca o pendulare între Păcală și Tândală: „Față de Rău, îmi spune Moșu [Ion Agârbiceanu], noi, românii dunăreni, am pus la punct un foarte încercat și eficace sistem de luptă perfidă:

Întâi, căutăm să îmblânzim Răul, să ni-l apropriem.

Dacă nu putem – atunci îi suflăm în spuză, în fund, îl umflăm, îl ridicăm în slavă.

Când e mai sus, îl dăm în stambă, îl facem de oaie, râdem și îl facem de râs.“ (Vol.I, p.225.)

I.D.Sîrbu este preocupat mai puțin de sfârșitul istoriei, cât de prăbușirea regimului comunist nu din cauza unei presiuni exterioare, nici din cauza unei revolte fățișe, ci prin implozie. Interesul său pentru psihologia colectivă, în particular cea a poporului român, – lectura opului lui Dumitru Drăghicescu, Din psihologia poporului român, apărut în 1907, constituie o preocupare care are valoarea unui interes major –, se concretizează într-o serie de observații subtile care configurează o formă de decadență cu totul specială. I.D. Sîrbu observă instalarea unei psihologii a catastrofei, un regim de existență care face din catastrofă un fapt dezirabil. Faptul are antecedente, ilustrativă fiind o vagă, dar generală bucuriea înfrângerii viitoare (Vol.II, p.197) trăită de soldații români pe frontul de răsărit după tecerea Nistrului, la care se adaugă o „bucurie a epurărilor“ în anii ’50, urmată de „bucurii ale dezastrelor naturale“ (Vol. II, p.198). „Ca astăzi, în numele aceleiași paradoxale și negative forme de a nega și contrazice istoria lor, să simt peste tot, chiar și la ștabi și funcționari, această bucurie a dezastrului și a catastrofei generalizate.“ (Vol.II, p.198) Există aici o jubilație a dezastrului, un mod de a trăi plenitudinar eșecul, de a îmbrățișa catastrofa. Acesta este răspunsul la propaganda constructivismului programatic al ingineriilor sociale și politice ceaușiste. Distrugerea nu reprezintă un act de revoltă pe față, nici măcar un act care revendică la capătul său o schimbare politică, nu este animat de speranța unei schimbări, ci unul care presupune ruinarea propriei tale vieți, alimentând cu propriul tău eșec, dezastrul societății comuniste. Forma aceasta de sabotaj asimilabilă unei uri de sine își găsește expresia plenară în următoarea frază. „La noi, nimeni nu a crezut definitiv în nimic, (…)“ ( Vol.II., 211) Iar I.D.Sîrbu notează aici un profil identitar care tinde să mixeze spiritul mitteleuropean pe care-l revendică pentru sine, cu cel bizantin, fanariot, balcanic. Interesant, spre deosebire de Cioran, I.D.Sîrbu înregistrează neajunsurile acestui sincretism balcanico-oriental cu o rezultantă pozitivă, inaderența la sistem cu normativul său ideologic sau religios, dublată de absența convingerilor ferme. „Nu văd imic rușinos sau total rău în acest buchet de defecte, urmare tristă a ocupației turcești și a unei paralele, tot foarte lungi, izolări de Europa marilor valori, școli, curente. Lichelismul, de pildă, vine cu o serioasă doză de inteligență practică, semidocția apare deodată cu o întreagă recuzită de teatru, iar succesivele ocupații și înrobiri ne vindecă de utopii, dogmatisme și prietenii veșnice. Noi, românii, trecem, prin ideologii, religii și convingeri ferme ca rața prin apă.“ (Vol.II, p.210, 211) Tocmai carențele, pișicherismul, lichelismul, tranzacționismul și multe altele din constelația peiorativă care ar intră în definiția românului standard constituie antidotul împotriva mirajului utopist al comunismului, piedica.

Intelectualii sunt un alt subiect obsedant, o „trădare a cărturarilor“ în versiune românească sau cu o sintagmă eufemizată pe care scriitorul o pune în circulație „don juanismul politic al intelectualilor“. Dar și propria sa condiție de intelectual, mai precis de scriitor, în contextul unui stat totalitar revine cu toate osbtrucțiile, dilemele, anxietățile pe care această situație o presupune pentru cineva care nu e dispus la compromis. Instalarea noului regim coincide cu instalarea fricii și a falsificării în planul relațiilor interumane, profesionale. I.D.Sîrbu este profesor la o școală și observă cum colegii săi se rinocerizează sub dublul impuls al fricii și al arivismului. Transformarea lumii vechi într-una nouă se face prin excesul de birocrație. Multitudinea de rapoarte, de ședințe, de discursuri, de comisii etc. reprezintă modalitatea prin care statul comunist își extinde controlul asupra tuturor compartimentelor sociale. Peisajul social devine în scurt timp kafkian, iar scriitorul relatează episoade revelatoare în acest sens, cum ar fi campania de strângere a frunzelor de dud pentru a hrăni viermii de mătase, campania care duce la jumulirea duzilor până la ultimele frunze și reacția burzuluită a proprietarilor jefuiți de frunziș. Reflecția cu privire la comunism are acea pertinență a faptului trăit care-și dezvăluie esența dincolo de expozeurile catedratice. Sunt extraodinar de lucide observațiile pe care le face scriitorul cu privire la absurdul pe care-l generează măsurile luate de decidenții politici ghidați de abstractul doctrinei fără nicio precauție privitoare la adecvarea acestor măsuri. „Ceea ce e diabolic și totodată absurd în comunism este faptul că toate măsurile concrete se iau în mod cu totul abstract în sfera unei tactici mai pure decât metafizica.“ (Jurnal 52-53, p.99) La aceasta se adaugă la fel de paradoxal pentru un regim care critică formalismul o formalizare generalizată, „Caracterul formal al fericirii noi.“ (Jurnal 52-53, p.107) Când cade peste o frază din Jurnalul lui André Gide, „deprimant de naiv și apostolic“, frază referitoare la Rusia și „miracolul politic al planului cincinal“, I.D. Sîrbu devine polemic, registrul care-i caracterizează în bună parte jurnalele. În fapt, fără s-o știe, scriitorul are în față doar o expresie a uriașului clivaj dintre Estul care stă sub puterea Uniunii Sovietice și Vestul care cauționează și se îmbată cu parfumul utopiei revoluționare, condamnând capitalismul care asigură un trai îndestulat sau cel puțin decent. Dar reflecția merge mai departe în trecut, despărțirea dintre Est (Răsărit) și Vest (Apus) care constituie o temă constantă a jurnalului este una fondatoare de diferență și destin: Europa de Răsărit a fost întotdeauna părăsită și trădată de Occident în momentele ei cele mai tragice.“ (Vol.II, p.143). de la retragerea aureliană în 271 la abandonarea de către Comisiile aliate de control, engleze și americane, la Yalta. Mai mult decât atât, tranzacționismul moral, reconversia ideologică care stau sub semnul infamiei în Est, se înscriu în firescul schimbării unei mode în Franța: „Se poartă în Franța, schimbarea la față: ceea ce noi numim aici lichelism sau curlingism, în Franța – care tânjește după o dictatură totalitară (sic) prin cărturarii, universitarii și filosofii ei –, acestea fac parte din recuzita obligatorie, la modă, a oricărei autobiografii care se respectă.“ (Vol.II, p.145) În două paragrafe avem sintetizată una dintre cele mai lucide și polemic redate analize a adicției intelectualilor francezi de stânga (și aproape toată intelectualitatea este așa în Franța, în contextul în care-și scrie jurnalul I.D.Sîrbu) la regimurile totalitare pe care le creditează cu aplombul unui idealism găunos și autosuficient în lipsa acelei prejudcăți românești că în materie de convingeri și politică „e absolut necesar și un minimum de caracter, consecvență și o oarecare pudoare“. (Vol.II, p.145). Scriitorul ar fi fost poate dezamăgit să constate că aceste resurse s-au epuizat destul de repede în perioada care a urmat Revoluției din decembrie 1989. În orice caz, această caracterizare pe care o face elitelor intelectuale franceze în ceea ce privește angajamentul ideologic de partea comunismului îmbrăcat frumos în mai frecventabilul socialism este și astăzi valabilă.

Dar scriitorul plonjează în miezul societății comuniste multilateral dezvoltate cu un instrument al tragicului, detectând o expresie particulară a hybrisului, desfrâul (aceeași idee o conține și sinonimul său, desfrânarea) pe care-l extrage contextului antagonismului tipic dintre cei bogați (exploatatorii) și cei săraci ( exploatații) transferându-l din social în discurs și ideologie cu complementul ei defectuos, prostia ca desfrâu al cuvântului, desfrâu dogmatic sau desfrâul prostiei. „Tot ce e prea mare, prea mult și prea puternic (în timp și în spațiu) devine desfrâu: televizorul, poezia patriotică, oceanul de portrete, abuzul de titluri și decorații, toate pot deveni desfrâu cu funeste consecințe. Prostia, orgoliul, incultura, atunci  când își pierd ultima fărâmă de critică și autocritică, ajung automat la acel desfrâu al puterii care, ca despotism, tiranie și absurd, constituie Răul mortal al oricărei societăți.“ (Vol.II, p.149) Avem aici o excelentă descriere a hybrisului unei societăți totalitare care și-a construit laolaltă cu ideocrația și propria cleptocrație de partid, nomenclatura, care trăiește din și prin cultivarea programatică a acestui exces.

I.D. Sârbu a reușit ca nimeni altul, din interiorul ei, să facă portretul unei societăți totalitare, să trăiască sub semnul înalt al discernământului moral și al lucidității intelectuale. Jurnalul său, ca și cel al lui Nicolae Steinhardt (Jurnalul fericirii) sau cel al lui Mihail Sebastian, surprinde somațiile tragice ale epocii, esența ei, luminile și mai ales umbrele care o locuiesc.

 

Antonio PATRAȘ

Argumente pentru o ediție integrală Ion D. Sîrbu

Exegeții au elogiat îndeosebi creațiile „de sertar“ și, în general, memorialistica lui Ion D. Sîrbu, apreciată în termeni superlativi, ca o „revelație“, arătându-se în schimb rezervați în legătură cu volumele de teatru și proză publicate antum. Elocventă în această privință mi se pare inițiativa lui Eugen Simion de a-i edita, în prestigioasa colecție de clasici ai culturii naționale pe care a coordonat-o la Academia Română, numai creațiile așa-zicând „subiective“, adică jurnalul și corespondența, operele de ficțiune fiindu-i plasate pe un palier valoric inferior, pe motiv că scriitorul nu ar fi avut capacitatea de a se ridica la nivelul estetic al autorilor de prim-plan din literatura noastră postbelică. Perspectiva aceasta maniheistă, care separă în mod radical creația antumă de aceea postumă fie după criteriul performanței estetice stricto sensu, fie după acela al sincerității și adevărului, se cuvine însă corijată printr-o înțelegere mai nuanțată a personalității marelui prozator născut la Petrila. Sîrbu mărturisea de altminteri că, în tot ce a scris, a urmărit să se facă înțeles și apreciat atât de tatăl său, minerul sindicalist admirat pentru caracterul lui integru, de om simplu și drept, cât și de Lucian Blaga, profesorul și îndrumătorul spiritual evocat cu duioasă afecțiune în paginile corespondenței. „Nu vreau să scriu cum nu s-a mai scris, ci despre ce nu s-a mai scris!“, spunea el, delimitându-se astfel și de maculatura propagandistică a oportuniștilor, și de estetismul evazionist al contemporanilor care își găsiseră în „rezistența prin cultură“ un alibi moral menit a le justifica lașitatea și compromisurile. Nu întâmplător, primele sale schițe literare sunt inspirate de viața grea a „ortacilor“ din colonie, fiind realizate în spiritul realismului social și etic ilustrat de Slavici, de Agârbiceanu sau de poporaniștii de la Viața Românească, scriitorul relansându-se în viața literară la ani buni după ieșirea din pușcăriile comuniste cu un volum de proze intitulat Povestiri petrilene (1973), unde încearcă, urmând un îndemn mai vechi al lui Blaga, să surprindă coordonatele antropologice ale universului mineresc și să construiască narativ o mitologie sui generis.

Biografii consemnează totodată debutul în volum din 1956, pe vremea când autorul era redactor la revista Teatrul, cu povestirea Concert – o proză tributară pe alocuri realismului socialist, dar fără a ilustra schematismul vulgar al textelor propagandistice, cu un filon moral și simbolic rezistent, în care scriitorul valorifică acum literar, pe lângă viața de colonie a minerilor, experiența sa didactică, de profesor în învățământul secundar și de rafinat cunoscător al muzicii clasice. Volumul trece aproape neobservat, pentru ca la puțin timp Sîrbu să fie încarcerat și apoi pus la zid de cerberii ideologici ai epocii (vezi articolele denigratoare ale lui Andrei Băleanu și ale altora, ejusdem farinae). Ajuns după detenție secretar literar cu domiciliu forțat la teatrul din Craiova, el va încerca să-și valorifice talentul de scriitor și în dramaturgie, în contextul în care dreptul la semnătură i-a fost redat târziu și cu parcimonie – era doar un fost pușcăriaș, cu potențial de recidivist, și ca atare supravegheat mereu de Securitate și obligat de cenzori să semneze declarații convingătoare despre justețea ideologică a textelor sale. Unul din capetele de acuzare care a cântărit greu la proces, după cum a arătat Clara Mareș în pasionantele sale cercetări prin arhive, l-ar fi constituit Sovrom-cărbune, o satiră necruțătoare la adresa realităților economice și politice din „obsedantul deceniu“, când viața minerilor s-a înrăutățit prin exploatarea nemiloasă a muncii lor și a resurselor țării în folosul ocupantului sovietic. Manuscrisul ar fi fost distrus, după cum aflăm din mărturisirile sale de senectute, tot din îndemnul lui Blaga, îngrijorat de posibilitatea ca Securitatea să pună mâna pe un astfel de document periculos pentru viața autorului. Sîrbu însă nu a uitat ce scrisese atunci și, după ieșirea din închisoare, va reconstitui piesa, incluzând-o (cu titlul Frunze care ard, dedicată memoriei tatălui său) alături de alte câteva creații dramatice pe teme „muncitorești“ în volumul Teatru (din 1976). Iar până la moartea sa, survenită cu doar două luni înainte de Revoluția din decembrie 1989, scriitorul a mai publicat două volume de teatru: unul de drame, Arca Bunei Speranțe (1982), configurate în spirit blagian, cu accent pe mit și simbol, în care strecoară și o splendidă schiță autobiografică (apreciată de prietenii din Cercul Literar de la Sibiu drept „cea mai bună dramă“ din întregul volum), și unul de „comedii-eseu“, intitulată Bieții comedianți (1986), în care își asumă public rolul de „bufon“ pentru a sancționa, cu instrumentele satirei și alegoriei, fascinația puterii și predispoziția oamenilor către servitute. Merită reținută, pentru pregnanța ei aforistică, această notație de jurnal, datând cam din aceeași perioadă: „Numai boii sunt consecvenți – din cauza jugului; și tiranii – din cauza boilor“.

Indus în eroare de premiile obținute grație unor foști colegi de pușcărie ajunși în prim-planul vieții literare și de favoarea de a primi pașaport și de a vizita Occidentul, după ce izbutește să publice textele sale de proză scurtă elaborate în tinerețe, în ambianța spirituală a Cercului Literar de la Sibiu (Șoarecele B și alte povestiri, 1983), Sîrbu încredințează tiparului și un roman despre „obsedantul deceniu“ (Lupul și Catedrala), nutrind pentru o clipă speranța că ceea ce li se permisese unor prozatori ca Marin Preda, Constantin Țoiu sau Petre Sălcudeanu îi este îngăduit și lui, fostului deținut, exilatului transilvănean de la Craiova-Isarlâk. N-a fost să fie! Manuscrisul e respins de cenzură, dar autorului i se face hatârul, prin bunăvoința unui redactor curajos ca Maria Graciov, de a fi totuși inclus în planul editorial cu un alt volum – unul de literatură „pentru copii“, gen minor în care scriitorul se mai ilustrase, strategic, la începutul anilor ’70, când i se tipărește romanul De ce plânge mama? (o narațiune cu schepsis moral, ce rescrie intertextual Dumbrava minunată). În aceste circumstanțe, apare ultima carte tipărită de Sîrbu în timpul vieții – Dansul Ursului, un roman „pentru copii și bunici“ compus cu frenezie, ca un cântec de lebădă, cu puțin înaintea descoperirii bolii și a sfârșitului. Dimensiunea simbolică, de fabulă politică a textului nu a scăpat exegeților mai subtili, care au văzut în urs un simbol al poporului încătușat, iar în măgarul Gary – un alter ego transparent al autorului însuși.

Am insistat asupra acestor amănunte referitoare la opera antumă a lui Ion D. Sîrbu tocmai pentru a ilustra legătura ei ombilicală cu scrierile postume, în spiritul unei înțelegeri mai largi și mai cuprinzătoare decât aceea estetică, stilistico-expresivă. Într-una din confesiunile sale târzii, scriitorul invocă de altfel un citat faimos din Juvenal („Difficile est satiram non scribere!“) pentru a justifica dimensiunea politic-subversivă a propriei literaturi, în lumina căreia trebuie deslușit și subtitlul celui de al doilea volum al Jurnalului unui jurnalist fără jurnal – „roman politic“. Exegeții s-au arătat nedumeriți și s-au grăbit să vorbească despre înțelegerea jurnalului ca „roman indirect“, via Mircea Eliade, cel din prefața la Șantier. Dar amestecul politicii/ politicului în literatură li s-a părut nelegitim criticilor care au apărat autonomia esteticului în comunism și care au încercat să perpetueze și după 1989 ierarhiile de odinioară. Așa se explică de ce Ion D. Sîrbu a fost cenzurat și după 1989, după cum just a remarcat Toma Velici în acribioasele note de editor care însoțesc volumele apărute în actuala serie de autor de la Editura Polirom. De pildă, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal a apărut în condiții mizerabile, fără nicio informație referitoare la biografia scriitorului, în 1991 (primul volum) și 1993 (cel de al doilea), iar Adio, Europa! tot pe bucăți, prima parte în 1992, a doua în 1993. Editorii așteptau creațiile „de sertar“ ale autorilor canonici, care au beneficiat de privilegiile fostului regim, și nu ale unor marginali ca Sîrbu. De aceea avea să mărturisească Sîrbu, cu amară ironie, că un anume Victor Petrini i-ar fi confiscat biografia, suferită de el, dar imaginată de un confrate mult mai talentat, din confortul apartamentului său luxos de la Mogoșoaia, și că „orice rahat, după ce se usucă, are dreptul să-și scrie memoriile sale de trandafir“.

Transformându-și jurnalul intim într-o gazetă în care să se poată adresa în deplină libertate publicului său cititor, „jurnalistul fără jurnal“ sugerează de fapt că menirea autentică a unui scriitor nu mai trebuie să fie explorarea interiorității, a sufletului individual, ci asumarea calității de martor și de „prizonier al istoriei“ prin radiografierea lucidă a lumii, cu precizarea că luciditatea rămâne unica formă de libertate a oamenilor lipsiți de libertate. Spune Sîrbu: „Nescriind azi literatură politică nu înseamnă a nu te înregimenta: din contră, a scrie cărţi ce nu pun probleme înseamnă a face jocul puterii care are interesul să despartă pe scriitor de poporul limbii în care scrie. Am fost toată viaţa împotriva amestecului politicii în artă şi în cultură, sunt şi azi partizanul despărţirii puterii politice, de stat şi valorile civile, dar consider că politicul, ca boală şi destin, ca dogmă şi libertate, trebuie să intre în discuţiile şi soarta unor eroi, locuri, întâmplări. Am trăit periculos, scriu periculos: sunt o victimă a politicii, scriu cinstit şi curat despre această necinstită şi necurată politică“ (s.m.).

O lectură a Jurnalului unui jurnalist fără jurnal din unghiul perspectivei politice a propus Adrian Tudurachi, invocând polimorfismul operei ca efect al unei etici individualiste, de opozant, relevabile în afirmarea libertății interioare prin contestarea ideii de autoritate, indiferent de nuanțele ideologice ale acesteia și de circumstanțele istorice în care s-ar fi putut ori s-ar putea vreodată manifesta. În consecință, relevanța morală a confesiunilor lui Sîrbu ar consta nu atât în dizidența lui anticomunistă, dogmatică și inflexibilă, lipsită de nuanțe, ci în caracterul mobil, deschis configurărilor multiple, al posturii de „bufon“ pe care scriitorul și-a asumat-o lucid, în deplină cunoștință de cauză, pe parcursul întregii sale vieți, din copilărie la senectute, propensiunea spre râs și deriziune creându-i faima de individ rebel și periculos, cu vădite predispoziții contestatare, anarhice, de „nebun“. Din motivele prezentate mai sus, consider că opera lui Sîrbu trebuie în sfârșit restituită publicului în integralitatea sa, fără niciun fel de cenzură, și nu după criteriul procustian al reușitei estetice – discutabile, cum știm, după oameni și vremi. Sper ca proiectul editorial de la Polirom să fie dus cu bine până la capăt, pentru o mai dreaptă cinstire a acestui mare scriitor încă prea puțin cunoscut.

 

Vasile SPIRIDON

Ion D. Sîrbu sub „semnul culcat al cancerului“

Opera lui Ion D. Sîrbu ocupă un loc aparte în literatura română postbelică datorită unei profunde încărcături existențiale. Marcat de trauma detenției și de marginalizarea impusă de regimul totalitar, scriitorul a transformat actul de a scrie într-o strategie de supraviețuire și de recuperare a sinelui. De aceea, dimensiunea memorialistică se infiltrează difuz în întreaga sa creație, de la jurnal și epistolar până la ficțiune. Simțindu-și sfârșitul aproape, pus de el însuși sub „semnul culcat al cancerului“ (metaforă a infinitului, dar și a prăbușirii biologice), Ion D. Sîrbu mărturisea dorința de a-și lăsa exemplul vieții drept ultimă mare operă. Era convins că poate salva, prin scris, sensul profund al unei rezistențe etice în fața istoriei, considerându-și boala ca pe un prag metafizic de unde viața începea să fie privită ca un bun destinat posterității.

Din perspectivă teoretică, Ion D. Sîrbu percepea scrierea memoriilor ca pe o transgresare a timpului individual spre cel istoric. Memorialistul depășea stadiul de căutător nostalgic al timpului confiscat de comunism pentru a accede la o hermeneutică a propriului destin. La ceasul bilanțului, el își asuma sarcina de a identifica un rost al existenței, recuperând o datorie morală formulată încă din tinerețe. Această consecvență etică este vizibilă încă din notele jurnaliere ale anului 1952: „Eu nu am un șef, în afara conștiinței mele, a bietei mele conștiințe. Și pe măsură ce deznădejdea crește în pas geometric – speranțele abia se adună. Tragicul algoritm al vieții mele.“ (Ion D. Sîrbu, Opere, I. Jurnalul unui jurnalist fără jurnal; ediție de Toma Velici în colab. cu Tudor Nedelcea, Academia Română – F.N.Ș.A., Bucureşti, 2013, p. 63). Apelul la termeni precum „datorie față de popor“, departe de a fi un clișeu retoric, reprezintă expresia asumării spiritului românesc filtrat prin complexitatea originilor sale pluriculturale. Având în vedere rigoarea sa filosofică și verva polemică inconfundabilă, o finalizare a memoriilor clasice, curmată de suferință, ar fi reprezentat, fără îndoială, o scriere de referință a genului în literatura noastră.

Biografia lui Ion D. Sîrbu, situată la granița dintre dramatic și fabulos, constituie substanța vitală a întregii sale creații. Topind această materie primă în creuzetul ficțiunii, scriitorul ar fi putut rosti, cu o îndreptățire dureroasă, banalul dicton „viața mea este un roman“. Multă vreme, fostul deținut politic a evitat mărturia directă asupra universului concentraționar: „Vreau să scriu ceva. La ce? Pentru cine? Stau ore întregi în fotoliu într-o stare de dezordine mintală și-mi plâng ideile ca pe niște copii morți înainte de vreme.“ (op. cit., 8.06.1952, p. 43). Este motivul pentru care își sublimează experiențele traumatizante în paginile romanului Adio, Europa! și, dintr-o anumită pudoare a suferinței, el își deleagă biografia personajului Candid Dezideriu, intelectualul care, râzând în fața unui afiș, își semnează „epitaful social“. Asemenea eroului său, Ion D. Sîrbu rămâne un „suplinitor ontologic“, un spirit anacronic ce își trăiește existența într-o paranteză autoasumată în raport cu un prezent degradant.

Acuratețea memoriei sale poate fi verificată confruntându-se reperele autobiografice cu imensa arhivă alcătuită de Securitate prin supraveghere, ascultare și delațiune. Astfel, se conturează un profil biografic în oglindă: pe de o parte, imaginea de „suspect de serviciu“ pe care scriitorul și-o asumă („Sunt aprioric suspect. Iată un principiu fundamental al marxismului: omul e în general necinstit.“ – op. cit., 15.03.1952, p. 19), iar, pe de altă parte, portretul aproape clinic, deformat, conturat de sistemul opresiv. Există o coincidență interesantă în faptul că „jurnalul unui jurnalist fără jurnal“ a fost redactat simultan de două instanțe opuse: de autorul însuși și de scribii instituției represive. Regimul a investit energie și resurse logistice de neimaginat într-un efort aberant de a monitoriza atât faptele, cât și gândurile scriitorului. Este motivul pentru care supravegherea poate fi văzută ca o cronică distopică a unei conștiințe captive, apăsate de un „semn culcat“ al constrângerii permanente, a cărei singură evadare rămânea foaia de hârtie.

Dacă subiectivitatea biografică prezintă, firesc, unele inadvertențe temporale, dosarele Securității înregistrează totul cu precizie. Rezumatele seci ale poliției politice sunt lipsite de farmecul și verva epistolelor, unde spectacolul ideilor lui „Gary“ era unul spumos. Însă notele informative consemnează cu exactitate fapte și momente care deveneau, în ochii regimului, veritabile capete de acuzare. Cercetările Clarei Mareș (Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securității, 2011) asupra celor șapte volume de urmărire relevă faptul că o mare parte din arhivă este compusă din copiile acestor scrisori, dezvăluind felul în care intimitatea a fost spionată de regim. Însăși opera de ficțiune a lui Ion D. Sîrbu ajunge să fie tratată de aparatul represiv drept „secret de stat“ (!), semn că forța metaforei era percepută ca o amenințare directă la adresa unui sistem dominat de suspiciune generalizată.

Cu doar cinci luni înainte de sfârșit, scriitorul nutrea speranța că va mai avea răgazul necesar să redacteze cel puțin două volume de memorii. Sub presiunea timpului („Zilele trec groaznic de încet. În schimb, anii… zboară“ – op. cit., 9.03.1952, p. 13), „jurnalistul fără jurnal“ nu putea părăsi această lume „nemărturisit“, memorialistica rămânând singura formulă capabilă să surprindă ridicolul dramatic al existenței sale. Experiența-limită a detenției politice trebuia consemnată ca un avertisment vital pentru memoria colectivă. De aceea, supraviețuirea căpătase un caracter „șeherezadic“: povestirea devenise o armă de apărare împotriva anihilării, o modalitate de a amâna simbolic sentința istoriei. Rememorarea episoadelor cumplite ale vieții îi lăsa un gust amar; deși cuprins uneori de nostalgia tinereții pierdute, sentimentul persistent rămânea cel al ratării impuse de o realitate care i-a refuzat împlinirea, forțându-l să se exprime printre rânduri și tăceri.

Ion D. Sîrbu se revendică în final din familia „învinșilor spovediți“, în descendența lui Panait Istrati. În scrierile sale diaristice, tema supraviețuirii în universul totalitar se cristalizează în jurul a trei forme de izolare: singurătatea creatoare (a bibliotecii și a mașinii de scris), cea conjugală („Am zis astăzi (mie însumi): divorțez ca să rămân singur cu stafiile personagiilor mele“ – op. cit., 10.04.1953, p. 118) și, în final, singurătatea metafizică a antecamerei morții, marcată de suferința biologică și de acel „semn culcat“ care îi însoțește ultimele reflecții. Există o simbioză evidentă între Jurnalul unui jurnalist fără jurnal și romanul Adio, Europa!, cele două volume oglindindu-se reciproc. Jurnalul, dublat de un impresionant epistolar, poate fi citit ca un „noctal“ (în accepția lui Mihai Zamfir) – o scriere de veghe care adoptă regimul reflexiv și oferă armătura teoretică necesară ficțiunii.

Vasta corespondență a lui Ion D. Sîrbu trădează o vocație autentică pentru literatura non-ficțională, dar și o veritabilă „psihodramă“ a rezistenței prin spirit. Pentru un intelectual condamnat la izolare, schimbul epistolar reprezenta o fereastră deschisă spre libertate. La rândul său, jurnalul depășea granițele intimității convenționale, devenind o literatură a fragmentarului ce impunea un stil autenticist, marcat de ironie tăioasă și de un limbaj anticalofil, dictat de urgența mărturiei în fața degradării ființei umane. În ultima parte a vieții, ghidat de dictonul non omnis moriar, Ion D. Sîrbu a lucrat febril la consolidarea unei opere „de sertar“, sfidând boala – acel „semn culcat“ care îi umbrea existența – prin efortul de a lăsa în urmă un mesaj credibil. Manuscrisele salvate de la cenzură i-au asigurat consacrarea postumă ca gânditor de prim rang.

Purtând simbolic în buzunar „ordinul de chemare“, cel pe care l-am putea numi un „memorialist fără memorii“ se simțea tot mai aproape de „Otopenii de Dincolo“, resimțind sfârșitul ca pe o eliberare de povara supravegherii. Rămâne regretul posterității de a considera că cele mai bune cărți ale lui Ion D. Sîrbu sunt tocmai acelea care au rămas nescrise, din cauza iminenței „semnului culcat“ al cancerului. Recitind într-o cheie nouă aforismul său „unii pleacă și mor, alții mor și pleacă“, putem afirma că Ion D. Sîrbu face parte din categoria rară a celor care pleacă fără a muri cu adevărat, supraviețuind prin forța și onestitatea spirituală. Accidentele biografice și exilul interior nu i-au oferit răgazul unei creații tihnite, astfel încât, în ultima perioadă a vieții, imaginarul s-a constituit într-un pandant necesar al universului real. Pentru un spirit dominat de sentimentul datoriei, scrisul a suplinit existența refuzată de o istorie în fața căreia a acționat mereu într-un contratimp nefast.

Caracterul memorialistic al operei lui Ion D. Sîrbu se definește prin neputința dramatică de a disocia viața de literatură. Deși intenția de a scrie memorii a rămas nerealizată, întreaga sa creație pulsează ca o vastă confesiune fragmentară, în care trauma individuală este transfigurată într-o mărturie universală despre demnitatea umană sub teroare și sub „semnul culcat“ al suferinței. Jurnalul, epistolarul și ficțiunea nu sunt genuri distincte, ci segmentele unei veritabile autobiografii indirecte, care confirmă intuiția finală a autorului: viața sa, în ciuda prigoanelor și încercărilor ei, i-a devenit operă fundamentală. Prin Ion D. Sîrbu, literatura română recuperează atât un stil inconfundabil, cât mai ales o conștiință morală care a refuzat să tacă, demonstrând că, în fața uitării și a bolii, o victorie certă rămâne cuvântul asumat.

 

Ioan STANOMIR

Emigraţie interioară şi posteritate

Regimul comunist l-a invitat pe scriitor, din chiar momentul naşterii sale, la o alegere etică lipsită de ambiguitate: între înregimentare şi rezervă, opţiunea era cât se poate de limpede. Exceptând rezistenţa directă şi asumată politic, retragerea era maniera în care un creator se putea distanţa de cosmosul în care partidul ii plasa pe artişti.

Iar emigraţia interioară este, în ordine istorică, cea mai spectaculoasă dintre manierele de contestare a dogmei în comunism. Exilul interior este acel spaţiu în care se refugiază cei care, marginali fiind, nu pot şi nu vor să aibă acces la Parnas. Emigraţia interioară poate fi tolerată de regim, mai cu seamă după 1964. Ceea ce ea le conferă creatorilor este o extraordinară, stranie libertate a gândirii, ca şi cum lumea din jurul lor ar înceta să mai existe.

Emigraţia interioară este un teritoriu între ale cărui margini estetica oficială este abolită, iar literatura îşi regăseşte vitalitatea insurgentă. Mereu încadrat de delatori, exilul interior este un spaţiu al privaţiunii, dar şi al ascezei intelectuale. Este patria în care se adună acei oameni- carte ce duc mai departe memoria volumelor arse de pompierii- incendiatori.

În exilul interior regulile sunt trasate cu claritate. Anumite texte nu sunt gândite decât în perspectiva unui viitor care ar putea să nu se nască niciodată. Libertatea celor din emigraţia interioară este şi o formă de disperare. Disperarea de a nu se rata şi disperarea de a fi prinşi, pe vecie, în miezul acestui univers infernal şi etanş.

Şi poate că de aceea destinele celor ce locuiesc acest exil interior sunt luminate de un alt soare, necunoscut celor din jurul lor. Acolo unde contemporanii celebraţi şi premiaţi tronează în fotoliile canonice, oamenii emigraţiei interioare explorează marginea, umbra, dar şi tenacitatea adevărului. Între etic şi estetic nu există un divorţ, de vreme ce arta este, pentru ei, suprema formă a salvării.

Emigraţie interioară îi pregăteşte şi pentru vremea posterităţii lor. Lor nu le poate fi dată faima, căci faima este rezervată celor care, în varii forme, participă la acest timp al entuziasmului. Dar ceea ce pierd în ordinea imediatului ei câştigă, tragic, în curgerea timpului. Pariul în care se investesc este acela al operei în care să se adune toate textele lor. asemeni unei mări ce primeşte toate fluviile lumii.

Iată de ce jurnalul , transformat infidel, este textul care permite emigraţiei interioare să se interogheze pe sine, în afara dictatului partinic. Jurnalul este, pentru Radu Petrescu, N. Steinhardt sau Ion D. Sîrbu, portretul pe care îl lasă în posteritate. Chipul care este cuprins aici nu este unul mincinos sau fardat. El este desenat în culorile destinului lor.

Pentru Sîrbu sau Steinhardt, posteritatea este inseparabilă de temeritatea cu care scriu, în contra curentului istoriei. Ambiţia lor nu este aceea de a contrapune romanului politic legitimat de oficialitate acel adevăr tragic al memoriei. Ei sunt, pentru cultura noastră, ceea ce Nadejda Mandelştam sau Varlam Şalamov sunt pentru cea rusă: depozitari ai unei demnităţi hrănite din durere şi din speranţă.

Posteritatea emigraţiei interioare este insăşi istoria libertăţii intelectuale. Scrisul exilaţilor din adânc a curs, asemeni unui curent subteran, ignorând turpitudinea oficială . Textul a supravieţuit, iar această supravieţuire este monunmentul pe care îl lasă celor de mâine, spre a ne aduce aminte de sângele literaturii şi de puterea sa.

 

Liviu Ioan STOICIU

Mă mărturisesc în scris, să fiu iertat

Uitându-mă pe lista celor programați cu o comunicare la acest „Colocviu de Memorialistică și Eseu“, aflat la prima ediție (mulțumesc pentru invitație), am luat seama că sunt cam singurul autor de cărți de jurnal-memorialistică (las o parte memorialistica inclusă în proză și poezie sau în texte critice la scriitorii prezenți). Vă rog să-mi dați voie să mă exprim din această postură de „autor de existență“. Fiecare din noi își creează sensul (într-o lume lipsită de sens) după cum crede de cuviință – eu am ales și calea mărturisirii în scris…

Un eseu de voie.

Din start trebuie să găsesc un motiv: de ce simt eu nevoia să mă mărturisesc la masa de scris, de la 14-15 ani încoace (la 14-15 ani, 1964-1965, am pus la cale, intuitiv, reviste ale mele scrise de mână pe file A 3 îndoite, șapte titluri apărute de-a lungul anilor de liceu teoretic, la Adjud, cu desene personale inserate și ilustrații artistice lipite; pun în ghilimele reviste, în care „publicam“, tot în ghilimele, și jurnal, pe lângă poezie, proză, teatru, interviuri, publicistică scrise de mine special pentru a „umple“ aceste pagini de reviste)? Mă întreb și azi dacă nu cumva mărturisirile mele n-au echivalent în mărturisirile creștinilor în fața duhovnicilor (sau preoților din parohie) la biserică, să fie eliberați și de păcatele făcute în gând și să fie iertați. În situația în care mă aflu eu, convins că, nativ, Dumnezeu e în mine și, mărturisindu-mă în scris, aștept să fiu iertat. Natural, scriind prost, îmi dau sigur și canoane bune de îndreptare, în speranța că subconștientul mă iartă, dacă nu Dumnezeu. Scriu jurnal intim-memorialistică numai pentru sertar, lăsând la o parte orișice gândire critică și orișice scrupul moral. Când am început să conștientizez actul de creație în sine, în prima mea tinerețe, am avut parte de o blamare fermă din partea unui monah în vârstă (venit cu bagaje la o mănăstire celebră; fiindcă eu am cochetat și cu ideea de a mă călugări, ajuns în pragul sinuciderii; pus să mă mărturisesc, i-am subliniat starețului că scriu „literatură“ și că am ajuns la capătul puterilor, că m-am ratat; sfinția sa, înnegurat, mi-a spus că scrisul „nu-i place lui Dumnezeu, că te smintește“; dar eu nu știu ce altceva să fac decât să scriu, m-am plâns, sincer, scriu despre mine, nu fac nici un rău nimănui; nu mai scrie, mi-a mai spus, e un mare păcat, Dumnezeu n-o să te ierte, vrei să mori neîmpărtășit? Dar mă mărturisesc în scris, și în jurnal, și în poezie, în proză, în tot… Nu, actul creației literare în sine hrănește cel mai periculos dintre păcate: mândria). Până azi a rămas ca o anatemă glasul părintelui călugăr (fixat în inimă), mă întreb dacă nu m-a afurisit atunci: „tu nu cauți smerenia în scris, degeaba te mărturisești; iar în asceza ortodoxă, imaginația literară este considerată poarta prin care intră demonii“. O dată ce e mai ușor să scrii despre smerenie decât să fii smerit. Că scopul suprem este „paza minții“ și adunarea ei în inimă, nu împrăștierea în scris (că scrisul te scoate din tăcerea lăuntrică și te aruncă în lumea conceptelor, a imaginilor și a cuvintelor meșteșugite). „Că Dumnezeu se experimentează în tăcere și prezență directă, nu prin descrieri; există riscul de a te îndrăgosti de propriile tale fraze despre mântuire, în timp ce te îndepărtezi de mântuirea reală“… M-am tot zbătut toată viața să mă dezleg de păcatul mărturisirii în scris – am înțeles că sunt pândit de pericolul slavei deșarte, de „estetizarea suferinței“. Fiindcă eu n-am cum să am confirmarea Duhului Sfânt pentru fiecare cuvânt; altfel, el este doar „părere“ proprie… Plăcerea estetică resimțită la masa de scris (după ce termini de scris un text literar) e un păcat? Creația literară „ca scop în sine“, în viața unui om, e o pierdere de vreme, de blamat, într-adevăr? Doar pentru Sfinții Părinți scrisul a fost ca ascultare și mărturie… „Părinții pustiei considerau că Dumnezeu se experimentează în tăcere și prezență directă, nu prin descrieri“. Și totuși, am luat seama, citind mai mult decât am scris, că jurnalul este un instrument de auto-observare aspră (o trecere în revistă și a greșelilor zilei pentru a te îndrepta) și că el se apropie de rânduiala călugărească a „mărturisirii gândurilor“. Rămâne însă îndoiala că sunt pe drumul cel bun scriind, odată ce, „dacă începi să înfrumusețezi suferința sau să cauți metafore ingenioase pentru păcatele tale, scrisul devine păcat, deoarece transformi pocăința într-un spectacol estetic privat“. E neclar în continuare pentru mine de ce, mărturisindu-mă, nu pot să fiu iertat. Mă simt vinovat scriind. Cu atât mai mult, cu cât jurnalul are și valoare terapeutică (pentru a suporta viața; pentru a mă vindeca de sine; „Ca să pot muri liniștit, pe mine/ Mie redă-mă!“, să-l citez pe Eminescu). Ce ar însemna să fiu iertat? Să fiu golit de sine? Scriind jurnal, martor al vremurilor ce-mi sunt date să le trăiesc, mă eliberez de cuvinte, de presiunea lor. Altfel, ceea ce rămâne nespus rămâne activ și toxic în subconștient… Cioran folosea jurnalul și eseul pentru a se „lepăda“ de sine (o formă de iertare prin abandon). Pentru Cioran, scrisul nu era o vocație artistică, ci o necesitate fiziologică („păcatul“ de a supraviețui prin cuvânt). El vedea în actul de a scrie o modalitate de a nu înnebuni sau de a nu se sinucide. Jurnalul lui Cioran e o spovedanie continuă – e adevărat, el nu căuta iertarea, ci „descărcarea“ (pentru el, a scrie era un „atentat“ la propria tăcere și o trădare a absolutului). Deși iertarea ar putea să fie resimțită și prin „suferință estetică“, dacă nu e pretențios zis. În definitiv, de ce n-ar veni în literatură „iertarea“ sub forma operei împlinite? Când un scriitor termină o carte dificilă, nu simte o descărcare purificatoare similară cu cea de după o spovedanie reușită în fața duhovnicului? Te autoierți prin scris, „transformând haosul în structură“, creația în sine aduce o formă de pace care seamănă cu iertarea. Cu tot riscul narcisismului (atotprezent în jurnalul intim), păcat transformat în „literatură“ – se iartă scriitorul pe el însuși? Dacă acceptăm ideea că „împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru“, atunci dialogul cu sinele prin scris devine un dialog cu divinitatea interioară. În jurnal, „preotul“ este propria conștiință. Scriitorul nu caută o dezlegare ritualică, ci o eliberare prin numirea răului – scrisul e un mod de a arăta că „nimeni nu este fără de păcat“ (păcatul de a fi om supus greșelii și îndoiala în fața lui Dumnezeu). Spunea Noica: „Fără sentiment al păcatului, fără conștiință a vinei individuale, nu există împlinire sufletească.“

Datorită scrisului pentru sertar am supraviețuit până azi, zeci de ani, să fiu iertat; el m-a ținut cu sufletul la gură. M-am tot mărturisit scriind – în versuri, în proză; întreaga mea operă e un jurnal. Nu contează că am aplicat memorialistica și separat, publicând șase cărți „împotriva uitării“, diferențiindu-le în cadrul aceluiași gen/ subgen literar. Având „o datorie de memorie“. Astfel, în volumul intitulat Jurnalul unui martor (13-15 iunie 1990, Piaţa Universităţii, Bucureşti) – Editura Humanitas, 1992, am rememorat evenimentele din 13-15 iunie 1990 după fișe de jurnal, martor direct și documentare; în volumul Jurnal stoic din anul Revoluţiei, urmat de Contrajurnal – Editura Paralela 45, 2002, am transcris jurnal al meu din 1989, cu îndreptări, încheiat cu comentarii la zi; în Cartea zădărniciei (Convorbiri de sfârşit cu Al. Deşliu & „Inspiraţii“ de început) – Editura Pallas, 2008, după răspunsurile la întrebările publicistului Al. Deșliu, am rememorat, ajutat de pagini de jurnal, anii 1965-1972, între 15 și 22 de ani ai mei, citând din creația literară de atunci (poezie, proză, publicistică, jurnal); în volumul intitulat Ajuns din urmă (poemul-jurnal / jurnalul-poem) – Editura Junimea, 2017, am publicat jurnal al meu din ziua scrierii poemelor; iar volumul De uz strict personal (Din anul Revoluției – jurnal. Și după 17 ani, elegii ale unui accident), Editura Junimea, 2022, e o prelungire a volumului pomenit mai sus, Jurnal stoic din anul Revoluţiei, de data asta numai jurnal pur; și acum, volumul Cartea de dinainte (Cu pagini de jurnal, poeme inedite, texte de frontieră; restituiri) – Gabriela Botici în dialog cu Liviu Ioan Stoiciu, Editura Limes, 2026, care e, de la distanță, o continuare a volumului Cartea zădărniciei, rememorând anii 1973-1976 inclusiv, când aveam 23-26 de ani, bazat pe însemnări… Pentru mine, aceste cărți de memorii, „care depun mărturie“ (autobiografii, jurnale, caiete de însemnări şi scrisori), sunt „mai mult decât puțin“, în ele mă regăsesc, incomplet, ele cară povara sufletească și-mi dau de gol sentimentul ratării la masa de scris. „Jurnalul de existență“ (în condițiile în care eu nu mai am memorie, am uitat tot; chestiune de mentalitate, fiindcă țin jurnal pentru sertar, uit tot de pe o zi pe alta, îngrijorat, dar împăcat că „textul memorialistic“ rămâne martor) îmi aduce aminte de condiția mea precară de scriitor. „E o chestiune de conștiință și de optică asupra propriei vieți“. Personal, consider că jurnalul e un roman al memoriei. Și că literatura română „depune mărturie“ (de la minunații noștri cronicari, de la Miron Costin și Ion Neculce la jurnalele lui Titu Maiorescu, Mircea Eliade, Eugen Lovinescu, Nicolae Steinhardt, Radu Petrescu, Paul Goma, I.D. Sârbu sau Gh. Grigurcu și până la canonica Istorie critică…“ a lui Nicolae Manolescu), ea e un jurnal – un continuu roman al memoriei, identitar, cu un discurs fragmentar, dar perfect coerent, recognoscibil, lipsit de reguli și limite, „mergând pe ideea de unicitate a eului în univers“ (a pactului autorului cu sine), la granița dintre realitate și ficțiune.

 

Adrian TUDURACHI

Eticile lui Ion D. Sîrbu

La mai mult de 35 de ani de la moartea lui Ion D. Sîrbu, suntem într-un moment al canonizării scriitorului, când opera sa intră în circuitele centrale ale culturii române. Putem contempla, în sfârșit, bogăția și caracterul polimorf al acestei creații, care nu e diversă doar prin genurile multiple pe care le-a ilustrat, ci și prin registrele pe care a știut să le alterneze. Componenta sa etică, în schimb, riscă să aibă o reprezentare simplificată. Într-o operă care este și aforistică, și parabolică, și ludică și satirică, și lirică, și romanescă, dimensiunea morală apare univocă și plată, fără nuanțe, varietăți și contraziceri. Ea este funciar legată de gesturile de rezistență ale autorului și de poziția sa inflexibilă în fața oricărui compromis în timpul anchetelor sau ulterior, în lunga perioadă a presiunilor Securității pentru delațiune. Răspunsul consemnat invariabil de procesele-verbale ale interogatoriilor, „Nu am discutat cu nimeni despre revoluție, cine a declarat contrariul e mincinos“, a stat la temelia unui profil moral în egală măsură puternic și monovalent. Paradoxal, perpetuăm o înțelegere simplă a eticii lui Ion D. Sîrbu nu pentru că o ignorăm, ci pentru că suntem copleșiți de admirație. Statuia pe care am ridicat-o disidentului absolut ne împiedică să recuperăm suplețea angajamentului său moral, modulat în funcție de formele literaturii, de mulțimea lecturilor, a situațiilor și a întâlnirilor sau chiar de memoria atât de diversă a cuvintelor.

În această privință, cred că avem nevoie de spirit de finețe și de înțelegeri plurale. Așa cum îmbrățișăm ideea că Ion D. Sîrbu a fost un scriitor major prin multitudinea fațetelor operei sale, trebuie să învățăm să distingem complexitatea sensibilității sale morale, pusă la încercare – din necesitate sau din voluptate – în mai multe teritorii, stiluri și situații. Ca schiță a unei game „etice“, disting între patru domenii. Primul e direct condiționat de opoziția scriitorului față aparatul totalitar. Fundamental biografic, constituit din detalii de viață și, uneori, din anecdote, revelat în toată anvergura sa prin accesul la dosarele Securității și la numeroasele notații intime acumulate pe parcursul unei existențe persecutate, acesta e o descoperire postumă. Nu alcătuiește totuși un domeniu exclusiv al documentării de arhivă, ci o biografie cooptată în definirea operei. Prin ea se conturează „o personalitate și un destin“, o postură literară în spatele textelor, care redimensionează opera în ansamblul ei, locul pe care îl ocupă în generația sa literară și, prin extensie, în literatura română. Printr-o mutație notabilă de istoriografie literară, acest profil etic a înlocuit profilul antum al unei activități literare marginale, cel al unui dramaturg sau al unui autor de literatură pentru copii înainte de 1989. Acesta era sensul Argumentului care deschidea, în 1995, dosarul-eveniment al numărului din „Caiete critice“ dedicat redescoperirii lui Ion D. Sîrbu: „O operă antumă și postumă, a cărei valoare de-abia astăzi sau de-abia mâine poate va putea fi apreciată cum se cuvine, o operă care ne-a făcut surpriza de zile mari a unei autentice și masive literaturi de sertar, constituind revanșa lui Gary. O personalitate extrem de puternică și de complexă, pe care remarcabilul Cerc Literar de la Sibiu nu o poate cuprinde în întregime și nu o poate explica exhaustiv. […] Viață, destin, personalitate și operă ce ne ajută să înțelegem de ce numele lui Ion D. Sîrbu a devenit simbol al rezistenței cinstite“. Cel de-al doilea domeniu etic e strâns legat de definirea unei teme morale în interiorul carierei literare. E vorba de o particularitate care înscrie opera autorului în tradițiile „eticiste“ ale prozei ardelenești, în prelungirea lui Ion Agârbiceanu sau a lui Pavel Dan, și se referă la convenții și coduri în elaborarea scrierilor de ficțiune. În acest sens, eticul e de fapt o estetică interesată de etosul comunităților rurale sau marginale și de orientarea tramei narative spre un deznodământ moral. Povestirile petrilene ilustrează bine asocierea dintre etică și o poetică specifică, după cum în aceeași categorie intră recursul la ironie și satiră din prozele scurte sau din dramaturgia scriitorului ca modalitate oblică, definită moral, de ocolire a constrângerilor cenzurii.

Pentru ultimele două teritorii de aplicație e utilă o înțelegere a eticului pe care o găsim deja la Spinoza, ca sferă a gesturilor de inservitute. În acest sens, eticul asigură condițiile unei acțiuni libere, de participare la constituirea lumii fără a suporta dominația. E un gest menit să confere dorinței puterea de a exista și de a opera, presupunând că singura împlinire a subiectului este de a-și cunoaște sentimentele, de a și le exprima și de a acționa în numele lor. Spinoza subliniază că evitarea etică a dominației nu e importantă doar pentru sine, ci și pentru celălalt: nu e doar o sustragere față de dominația pe care o autoritate o exercită asupra subiectului, e și o reținere față de dominația pe care subiectul însuși o poate exercita asupra alterității. Domeniul larg al „pasiunilor triste“ în etica lui Spinoza privește tocmai afectele care implică o tendință de subjugare a celuilalt: ură, invidie, răzbunare etc. În consecință, în funcție de acest principiu al gestului etic se disting două exigențe și două noi teritorii: una de sustragere de sub dominație, care e de natură politică; cea de-a doua, de refuz al dominării celuilalt, în cadrul unei ecologii a raporturilor interumane, de natură antropologică.

În opera lui Ion D. Sîrbu tema confruntării cu dominația e centrală. Scriitorul e în mod esențial un gânditor al rezistenței, ceea ce înseamnă atât o meditație asupra Puterii, cât și o căutare reluată a strategiilor de eschivă sau de retragere din raporturile de dominație. Nu întâmplător o parte a jurnalului se subintitulează „roman politic“. „Trebuie să citesc tratate serioase despre ideea de Putere“, notează în segmentul „ultimei ierni“ (Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, II, Polirom, 2025, p. 162). Și, în acest sens, numeroase însemnări disparate, care uneori comunică cu episoade din romane, dezvoltă caracterizări ale Puterii sau schițează stratageme ale indivizilor în fața Puterii.

Mai complexă și mai nuanțată e exigența etică a refuzului dominării. „Niciodată, nimănui, nicăieri nu i-a fost frică de mine“, o frază evocată în jurnal, atribuită lui Blaga, tatălui, dar și înțelepciunii nipone („Mi-e frică doar de frica ce o inspir“), arată implicațiile unei asemenea căutări. Frica, termen care revine frecvent în literatura lui Ion D. Sîrbu, se asociază adesea terorii politice și e centrală în descrierea totalitarismului: este ceea ce inspiră statul în practicarea puterii sale asupra indivizilor. „Nimănui nu i-a fost frică de mine“ vorbește despre un subiect care se reține să exercite față de celălalt controlul pe care statul îl deține asupra sa. Formula se conjugă cu un topos major, cel al „stării de neputință“, care descrie din punct de vedere antropologic condiția umană din universul ficțional al lui Ion D. Sîrbu. Individul care nu inspiră frică e doar un simptom al neputinței unei întregi umanități. În această lume, în relațiile dintre oameni nu se vehiculează autoritatea sau puterea, ci slăbiciunea și vulnerabilitatea. O scurtă relatare a unei scene din Craiova o ilustrează. Tatăl, care își însoțește fiica oligofrenă timp de 15-20 de ani, la capătul unei lungi existențe împreună se degradează și preia ceva din incapacitatea celei pe care o îngrijește: „dintr-un intelectual distins și luminos, iată-l, arată acum ca un cretin total decrepit. A preluat în întregime trăsăturile (și destinul) fetei sale… Groaznic!“ (Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. cit., I, p. 249). Tabloul decăderii lui arată că, între ființe, ceea ce se transferă e tocmai slăbiciunea. E o umanitate străbătută de suferință, afectată prin infinite rezonanțe și contagiuni de condiția pasivă a celuilalt, marcată de o „epidemie“ a neputinței.

Ce e etic în această pasivitate împărtășită? Răspunsul e simplu: stăruirea însăși. Răbdarea, asumarea neputinței, suportarea în durată a acestei stări constituie alegerea etică. Cum spune Ion D. Sîrbu într-o înregistrare din 14 octombrie 1981: „Lupta între putere și țărani se dă pe linia unei răbdări, a unei răbdări și a unei fugi continue“ (Șoarecele B și alte povestiri, Polirom, 2024, p. 519). De fapt, scriitorul recurge la un scenariu biblic al escatologiei și al așteptării Judecății de Apoi. Neputința devine etică prin capacitatea de a o răbda în contextul unei anticipări mesianice a salvării. De aceea starea de neputință e echivalată cu „starea de iovie“, cu alegerea eroului biblic de a îndura suferința. În mai multe contexte, diaristul insistă asupra notei specifice a acestei relații cu răul: nu e vorba nici de o voluptate a suferinței, nici de o condamnare la suferință. Ci, în mod precis, de o trăire a ei în timp. „Suferința nu este decât istoria văzută cu încetinitorul“, comentează scriitorul în jurnal (ed. cit., I, p. 287). Neputința acționează ca un factor de dilatare temporală, e un mod de experimentare a duratei în „ralenti“, de înscriere în acel „timp care rămâne“, într-un interval dintre prima și a doua Venire. Ceea ce trebuie subliniat e faptul că, prin această definiție temporală a gestului etic, starea de neputință e orientată spre ceea ce va veni, animată de un „principiu al speranței“. Ion D. Sîrbu implică atributele imaginației și ale sensibilității în proiecția unui orizont al viitorului, asigurând un loc esențial visării în această economie mesianică a gestului moral. „Dreptul la timp liber, la lene și indiferență“, cum îi spune, tot în jurnal. Se află aici tot atâta imaginație câtă etică.

*

Problema centrală a înțelegerii dimensiunii etice din opera lui Ion D. Sîrbu ține de multiplicitatea perspectivelor pe care le putem mobiliza. Cum să depășim presiunea exemplarității? Cum să evităm facilitatea calificării modelului moral? Cum să vedem dincolo de poziția „sfântului“? Așa cum notează autorul în jurnal (ed. cit., I, p. 282), „sfântul“ e cel care ține calea dreaptă când ceilalți sunt dominați de spaimă. „Cel care nu se abate din calea știută“, „cel ce rămâne drept când toți se pleacă“… Dar, în spatele rezistentului care urmează nesmintit o singură cale, există un scriitor care încearcă toate direcțiile, oricât de întâmplătoare sau nepotrivite ar fi: lecturi, situații, conversații, cuvinte. E posibil să greșească, să se contrazică sau să forțeze ieșiri false. „Starea de iovie“ este, fără îndoială, seducătoare prin calitatea ei de a oferi concept pentru descrierea unei realități sociale autohtone: însă rațiunea escatologică pe care se sprijină a fost ținta unor critici majore, legate de participarea ei la legitimarea instituțională a Bisericii, la edificarea unui regim de putere religioasă și, într-o formulare a lui Gilles Deleuze (Critique et clinique, Minuit, 1993, p. 55), la construcția unei „politici de tip totalitar“. În acest caz și în altele, soluția lui Ion D. Sîrbu poate și trebuie să fie discutată. Parcursurile etice pe care le propune nu sunt valoroase numai prin capacitatea de a întări o exemplaritate biografică sau prin anvergura filosofică, ci, mai ales, prin generozitatea de a deschide, pentru cultura română, un spațiu de deliberare. Și dacă opera sa a fost importantă după 1989 ca model de conduită disidentă, cred că în viitor semnificația ei ar trebui să fie legată de posibilitatea de a formula probleme în dezbaterile societății românești, de a multiplica pozițiile și de a permite bifurcări, alături de Ion D. Sîrbu sau împotriva lui.

 

Varujan VOSGANIAN

Mica istorie a gesturilor mari

La prima răscruce a tinereții, la cea dintâi întâlnire cu muzele, am ales să fiu poet și prozator, nu exeget. Proza m-a îndemnat să fiu un povestitor, iar poezia, adăugându-se, a făcut astfel încât să povestesc mai ales despre mine, să scriu ceea ce se poate numi o Evanghelie la persoana întâi. De aceea nu trebuie să fiți surprinși că, evocându-i pe I.D. Sârbu și pe Nicolae Steinhardt, o să vorbesc mai ales despre mine. Trăită la intersecția a două secole, două milenii și două feluri diferite de a rândui lumea, viața mea poate fi privită ca o elegie. Cum însă există sentimente a căror relevanță nu se arată decât trăite în comun, în cele ce urmează am să vorbesc despre o elegie a generației mele.

Să explic mai întâi de ce m-am oprit asupra lui I. D. Sârbu și Nicolae Steinhardt. Momentul 1989 a marcat diferit speciile literare. Poezia a supraviețuit mai bine decât proza scrisă în timpul regimului totalitar. Aceasta din urmă s-a dovedit în mare parte datată și contextul diferit de după 1989 nu i-a fost favorabil. Poezia română, spre deosebire de alte specii literare, precum proza sau dramaturgia, a fost prea puțin influențată tematic și stilistic de condițiile politico-sociale ale acelui timp. Probabil că tocmai asta a fost garanția autenticității sale. Drept consecință, în canonul literaturii române, poezia a fost mai puțin datată în timp și a supraviețuit oarecum nealterată momentului istoric 1989. Chiar dacă lucrări de tip samizdat nu existau în România, sau existau mai ales preluate din alte literaturi aparținând Estului, cu deosebire literatura rusă, am așteptat totuși după 1989 revelația literaturii de sertar. Asta nu s-a întâmplat, nici poezia, nici proza nici dramaturgia nu au produs asemenea revelații. Surpriza a venit din partea meditațiilor jurnaliere, scrise înainte dar publicate după 1989: Jeni Acterian, Alice Voinescu, Annie Bentoiu, Lena Constante, Pan M. Vizirescu, Arșavir Acterian, diferite contribuții ale membrilor Cercului de la Sibiu, Paul Goma, Florin Constantin Pavlovici, Ion Ioanid ș.a.

De ce dintre toate acestea am ales memorialistica lui I. D. Sârbu și pe cea a lui Nicolae Steinhardt? Întrebare cu atât mai firească, cu cât avem de-a face cu două personalități atât de diferite ca viziune și atitudine asupra lumii, ca înțelegere a cronologiilor și ca stil, al lui Steinhardt mai îngăduitor și mai tămăduitor, al lui Sîrbu mai cinic și mai abrupt. Sîrbu resentimentar, Steinhardt lipsit de resentimente. Dacă ceea ce îi deosebea era felul de a fi îngăduitori cu ceilalți, ceea ce îi asemăna era lipsa de îngăduință față de ei înșiși ceea ce, până la urmă, este garanția autenticității unui act memorialistic, căci jurnalul nu este o justificare, ci o mărturisire. Cât anume din viața unui memorialist rămâne secretă n-o să știm niciodată, mai ales că fiecare secret ascunde în spatele lui un păcat, dar eu bănuiesc că ungherele întunecate au rămas puține. Ar putea spune: Dumnezeu mi-e martor, dar nu zic asta căci cei doi nu l-ar fi invocat cu egală credință pe Dumnezeu în apărarea lor.

Există, din perspectivă cronologică, trei categorii de memorialiști din timpul comunismului. Unii, precum Jeni Acterian, care nu au supraviețuit totalitarismului, alții, precum majoritatea celor menționați, care au trecut frontiera dintre cele două feluri diferite de a rândui lumea și care au avut prilejul unei priviri retrospective și alții care n-au reușit precum Iacob în lupta cu îngerul, să treacă râul cu rana nevindecată în coapsă, ci și-au găsit sfârșitul în preajma frontierei. Din această categorie fac parte Nicolae Steinhardt (decedat în 30 martie al aceluiași an) și I. D. Sîrbu (decedat în septembrie 1989). Din această perspectivă, mărturiile lor sunt absolute. Ele se situează integral în limitele perioadei comuniste, de aceea ele poartă nu doar garanția unei mărturii autentice, dar a uneia integrale. Ei nu au putut vedea cu ochii lor lumea de după 1990, pentru ei al doilea termen al comparației nu există, mărturiile lor se află sub semnul metaforei.

De ce mărturiile lor sunt atât de importante pentru mine și pentru generația mea, a copiilor triști născuți după război? Pentru asta va trebui să povestesc o întâmplare pe care am trăit-o în aprilie 1990, în contextul participării la o delegație a Consiliului Provizoriu de Uniune Națională, al cărui membru eram, în Elveția. M-am rupt de grup și m-am dus la Versoix, să-l vizitez pe Rege. Mijlocise întrevederea Mircea Ciobanu, împreună cu care, în vremurile dinainte, vorbeam ceasuri întregi despre Biblie, despre poezie și, cel mai adesea, despre poezia Bibliei. Știam despre Rege că vorbește greu și nici gândirea nu i-o ia înaintea vorbirii, ca să nu mai adaug alte și alte aiureli cu care mi se împuiase capul la lecțiile de istorie, încât, dacă le-ai fi dat ascultare, ai fi crezut că, în ziua când Regele a părăsit țara, muzeele din țară s-au golit de tablourile încărcate în nesfârșitele garnituri de tren cu care plecase. De ce am ținut, totuși, să-l văd și de ce l-am iubit din prima clipă? Pentru că toate năzbâtiile nu-mi alungaseră îndoiala pe care mi-o sădiseră bunicii, care aveau despre rege o cu totul altă versiune. Ba chiar aveau și o poză cu regele, păstrată în sertar de pe vremea când era tânăr. Cred că cei mai teribili adversari ai regimului comunist au fost bunicii noștri, într-un fel revoluția a venit la timp, dacă o mai lungea și ultimii supraviețuitori ai generației bunicilor noștri ar fi dispărut, am fi fost cu totul pierduți, propaganda s-ar fi lățit ca mătasea broaștei peste capetele noastre. Trebuie să fim îngăduitori cu semenii noștri de dincolo de Nistru și până la mările înghețate care, după șaptezeci și ceva de ani, n-au mai avut bunici care să-i apere de rătăcirile minții.

Regele avea o statură de-a dreptul regală. Eram cam de-aceeași înălțime, dar, cu toate astea, mi s-a părut mai înalt și cu siguranță chiar fusese în tinerețe. Nu vorbea greu, ci rar, cumpătat. Deși plecat de atâta vreme, vorbea românește fără greșeală, într-o limbă curată, neîmpestrițată de neologismele și anglismele sfârșitului de secol. Gândurile îi erau limpezi, cuvintele nu răneau pe nimeni, ar fi putut avea resentimente, nu părea să aibă, poate doar în ce-l privea pe tatăl lui, regele Carol al II-lea, a cărui fotografie lipsea de lângă cea a mamei, regina Elena. Nu era resemnat, dar nici nu se hazarda, ar fi vrut să îndrepte o lume greșită, ale cărei greșeli le trăise și le suportase cu asupra de măsură, ar fi vrut să îndrepte fără să stânjenească, ceea ce s-a dovedit mai târziu că e imposibil.

L-am întrebat când se reîntoarce în țară. Mi-a răspuns că nu crede că poporul român e pregătit pentru asta. N-o să știm niciodată cât de pregătit ar fi fost poporul, căci o altfel de pregătire a noilor conducători i-a luat-o înainte. Ce-ar fi fost dacă România ar fi redevenit monarhie constituțională? N-o să știm niciodată. L-am fi putut ruga pe Philip Roth să ne scrie un Complot în favoarea României, dacă așa ceva ar fi fost posibil. Regele mi-a povestit câte ceva despre viața lui. Mi-a spus, la sfârșit: „M-am trezit, în 1948, într-o lume cu totul străină. Nu știam de unde s-o apuc, ce să fac. Eu fusesem educat să fiu rege.“

Ne reîntoarcem la povestea mea. Mihai de Hohenzollern a fost educat să fie rege. Eu, noi, pentru ce anume am fost educați? Întru devenirea cărei ființe, vorba lui Noica? Un răspuns la îndemână, în răspăr, ar fi că n-am fost educați pentru mai nimic din ce ni s-a întâmplat după o mie nouă sute optzeci și nouă. Nu fac nimănui o vină din asta, mai toți se uită la minge, nu în direcția în care merge mingea, educația se bazează pe certitudini, orice părinte caută să-și educe copiii după rânduielile lumii în care trăiește, și nu după presimțirile lumii care o să fie, unii au fost educați să li se potrivească rânduielilor, alții să le disprețuiască, dar niciunul dintre cei din generația mea n-a fost educat să le schimbe.

Libertatea e ca și cum ai privi marea de pe promontoriu. Prima pornire e s-o iubești și abia aștepți să te arunci în valuri. Problema e că, atunci când cobori și alergi desculț pe plajă spre ea, îți dai seama că trebuie să știi să înoți. Cum înotul nu se poate învăța decât în apă, nu poți să fii educat să fii liber când ești ținut între ziduri. Noi nu am fost educați să fim liberi și asta, în clipa în care orice e posibil, se convertește în două atitudini: teama/fuga de libertate sau abuzul de libertate, ambele fiind, în cele din urmă, opusul libertății.

Pentru noi, românii, și nu numai pentru noi, comunismul părea veșnic, dăltuit în stâncile Munții Carpați, precum părinții fondatori ai Americii, sculptați în granitul Muntelui Rushmore. Nu știu să existe vreo scriere din vremea aceea care să ne vorbească despre postcomunism. N-au pomenit despre asta nici cărturarii, nici duhovnicii, nici filosofii. Nu doar Lucian Blaga, Constantin Noica sau Dumitru Stăniloae nu ne-au vorbit despre apocalipsa comunismului sau jurnalele ținute în secret și despre a căror existență aveam să aflăm după o mie nouă sute nouăzeci, dar nici măcar cei de dincolo, un Milton Friedman, un Friedrich Hayek, un Ludwig von Mises, un diplomat precum Henry Kissinger sau lideri precum Margaret Thatcher sau Ronald Reagan. Utopiile transformau comunismul într-o stare implacabilă din care mântuirea era, mai degrabă, individuală și romantică. Ieșirea din comunism se făcea prin evadare, nu prin eliberare. Revolta față de comunism, respingerea lui luau doar forma exilului exterior, rămânerea, cum se zicea pe atunci, ilegală în străinătate sau cererea de plecare definitivă, cu tot purgatoriul care urma, șomajul, izolarea, formularele mici, formularele mari, deposedarea de bunuri etc. etc. Ori sub forma exilului interior, o lume privită printr-un ochean întors. Ca și în Pentateuh, eliberarea din sclavie se făcea exclusiv sub forma exodului.

Prin jurnalele lor, I. D. Sîrbu și Nicolae Steinhardt aduc o grăitoare dovadă a acestui adevăr tulburător. Poporul român a fost nepregătit pentru ieșirea din exilul comunist și intrarea în Canaanul libertății. Am citit cu atenție cele două jurnale. Cel al lui Sîrbu se întinde pe aproape întreaga perioadă a spațiului concentraționar comunist, din martie 1952 până în iunie 1989. Cel al lui Steinhardt se întinde pe o perioadă mai restrânsă: începe în perioada interbelică și ultimele datări sunt din 1972, dar, dacă socotim că manuscrisul i-a fost înapoiat prin insistențele lui D. R. Popescu, președinte pe atunci al Uniunii Scriitorilor, și Steinhardt a revizuit și rearanjat atât versiunea scrisă din memorie după confiscarea manuscrisului, cât și pe cea restituită, realizând o nouă versiune, se poate considera că, prin preocupările legate de acest jurnal, Steinhardt a acoperit întreaga perioadă comunistă. Nici unul dintre ei nu anticipează căderea comunismului. Au ajuns până aproape de frontieră dar nu a întrevăzut tărâmul de dincolo, mântuirea în afara lor, căutând-o doar pe cea din ei înșiși.

Trăisem într-o lume a diferitelor frontiere care erau tot atâtea interdicții. În vremea aceea, eram mai ales ceea ce n-aveam voie să fim. Jurnalele lui I.D. Sârbu și N. Steinhardt sunt dovezi peremptorii ale acestei copleșitoare jumătăți interzise a existențelor noastre. Ea însă nu cere dreptul să iasă la lumină, cere doar dreptul de a-și trăi întunericul în tihnă. Nu e nicidecum o lașitate, chiar dacă din timpul în care suntem ar putea părea așa. Nu există mai mare greșeală decât să cauți să judeci faptele unor vremuri trecute prin criteriile prezentului. Poate că acum a fi rebel înseamnă să încerci să schimbi lumea, deși în privința asta mulți sunt cei chemați, dar puțini sunt cei aleși. În timpul în care s-au scris cele mai multe dintre paginile acestor două jurnale, lumea nu putea fi schimbată. Izbânda asupra lumii nu înseamnă s-o schimbi, ci să nu te schimbi. Dincolo de virtuțile stilistice, de erudiție sau de observația ascuțită, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal și Jurnalul fericirii sunt evanghelii la persoana întâi, strădania de a fi eu însumi, de a nu rămâne un eu fără însumi.

Nu știu cum ar fi continuat existența lui I.D. Sârbu și N. Steinhardt dacă ar fi supraviețuit anului 1989. Ar exista câteva anticipări. Prin părintele Constantin Galeriu avem câteva ecouri din sensul „predispoziției către iertare“ a lui Steinhardt, exersată, în spațiul concentraționar, chiar pe prietenul său, Noica. Pe Sîrbu l-am fi găsit într-o postură radicală, căci, spune el: „Visez un al doilea Tribunal de la Nürnberg și un comitet al foștilor deținuți politici care să urmărească și să nu ierte pe niciunul dintre criminalii genocidelor politice din timpul Războiului Rece. De pildă, la noi.“ Totuși, nu putem decât să speculăm. Chiar dacă destinul le-a răpit această șansă, posteritatea beneficiază de două mărturii absolute, nealterate, fără risc și fără rest. Perioada de după 1990 a fost una a descumpănirii, a dezvrăjirii, am trecut de la amăgirea dinainte la dezamăgirea de după. Nu știm unde vom ajunge mâine, nu știm nici măcar unde suntem azi, dar știm cu certitudine de unde am plecat. Această descriere, marquée d’une pierre noire, a locului de unde am plecat, imagine a Egipetului românesc, se găsește în cele două jurnale. „Starea de așteptare continuă, forma cea mai jalnică a disperării și a abuliei agonice s-a înscris pe fețele noastre și s-a săpat adânc în sufletele și în genele copiilor care se nasc“, spune Sîrbu și adaugă, în preajma anului revoluționar: „Suntem singurii care ne declarăm definitiv învinși, fără nicio voință sau speranță de auto-salvare.“ Iar N. Steinardt, în testamentul politic, așezat de editorii jurnalului în preambulul Jurnalului, ne oferă trei soluții: a celui care nu mai are nimic de pierdut, a celui care nu mai are nimic de dobândit și a celui care e dispus să sacrifice totul. Fiecare dintre cele trei soluții e o formă de rezistență, nu o tentativă de a schimba. Dar niciunul dintre cei doi diariști (deși Jurnalul Fericirii e mai degrabă memorialistică decât diarism) nu duce zădărnicia până într-acolo încât să se regăsească în descrierea înstrăinării umane oferită de Primo Levi. Asta face ca, în mod paradoxal, deși nici Sîrbu, nici Steinhardt nu au trecut frontiera dintre lumea de ieri spre cea de zi, nici măcar nu au prefigurat-o, să constituie, prin atitudinea lor, modele de comportament și să devină, cu ecoul întârziat al unor cuvinte care n-au fost citite la timpul lor, călăuze.