În toamna lui 2023, când am văzut expoziția de la Timișoara dedicată lui Brâncuși, singura lucrare care m-a intrigat a fost Piatra de hotar. Poate și pentru că despre celelalte mai auzisem sau le mai văzusem în fotografii, iar Piatra devenea, astfel, marea surpriză. Dar țin minte că primul gând de atunci mi-a fost cam așa: un stâlp totemic?
De ce ar fi sculptat Brâncuși, în 1945, ceva ce pare a fi un stâlp totemic? Ce legătură poate fi între tema Sărutului și un totem? Și de ce se numește lucrarea Piatra de hotar?
De la aceste întrebări a pornit textul de față, care se vrea o încercare de a afla mesajul secret al acestei sculpturi.
Nu sunt critic sau istoric de artă, ci doar un privitor curios. Vreau să înțeleg, cu mintea mea, cum poate fi citită această lucrare care a împlinit 80 de ani și despre care Doina Lemny, curatoarea expoziției-eveniment de la Timișoara, spunea că nu părăsise niciodată atelierul din Paris până atunci, în 2023, când a fost adusă în România.
Au trecut mai bine de doi ani în care am tot amânat cercetarea. Dar cred că nu poate fi ocazie mai potrivită pentru această tentativă decât aniversarea de 150 de ani a lui Brâncuși. Vorba lui: „Lucrurile nu sunt greu de făcut. Greu este să te pui în starea de a le face“.
La mulți ani, bătrâne oltean! Textul de mai jos e darul meu pentru tine. Pentru această privire:
Scriu cu gândul la acei cititori care, la fel ca mine, nu sunt specialiști în Brâncuși. Îi rog, deci, pe cunoscători să mă ierte dacă voi repeta informații care lor li se par, eventual, din categoria „cultură generală“.
Înaltă de circa 1,85 metri, Piatra de hotar e compusă din trei părți: o bază (denumită „plintă“ în limbajul artei), un ax central și un capitel, care pare identic cu plinta, însă, la o privire atentă, descoperi că e mai aspru, mai puțin șlefuit, iar inciziile de aici sunt mai adânci decât cele de pe bază. (Plinta și capitelul sunt din piatră gălbuie, iar axul e realizat din piatră cenușie de calcar.)
Pe toate cele trei componente vedem o singură temă (denumită „motiv“ în limbajul artei): Sărutul. Pe axul central există patru Săruturi, în timp ce plinta și capitelul conțin, stilizate, câte zece Săruturi: trei pe fiecare lungime și două pe fiecare lățime.
Asta înseamnă că, pentru a descifra mesajul Pietrei, suntem obligați să înțelegem ce e cu Sărutul.
*
Sărutul este motivul cel mai persistent din creația lui Brâncuși. Apare în desene de-ale sale încă de dinaintea plecării din România, dar prima lucrare căreia i se va atribui acest nume, datând din 1907, deci la trei ani după stabilirea sa la Paris, este definitorie pentru parcursul său.
Brâncuși însuși va mărturisi că această primă versiune a Sărutului reprezintă „drumul său spre Damasc“1, adică renunțarea la vechiul Eu, căderea vălului de pe ochi și găsirea propriului făgaș.
Acest Sărut, aflat în colecția Muzeului de Artă din Craiova, marchează desprinderea lui Brâncuși, pe atunci în vârstă de 31 de ani, de maestrul său, Auguste Rodin, atât în ceea ce privește stilul, cât și tehnica de a sculpta.
Astfel, odată cu Sărutul din 1907 (foto), Brâncuși trece la așa-numita „tăiere directă“, ceea ce înseamnă că nu mai concepe un model de lut pe care apoi să-l reproducă, ci se folosește doar de unelte, eventual și de un desen preliminar, pentru a „extrage“ forma dintr-un bloc de piatră sau de marmură.
În tehnica tăierii directe, relația devine mai primitivă: sculptorul e obligat să țină cont de structura materiei, să se lase și el modelat, dacă vrea ca materia să-l „asculte“ și să i se supună.
„Sculptorul trebuie să își pună spiritul în armonie cu spiritul materialului. Un sculptor insuficient de priceput, în urma unui efort stângaci, omoară spiritul materialelor și continuă apoi să lucreze într-o materie neînsuflețită“, explică Brâncuși într-unul dintre aforismele sale2.
Ideea aceasta, că materia conține un spirit cu care sculptorul trebuie să intre în rezonanță, este indispensabilă pentru a-i înțelege viziunea. Brâncuși nu mai urmărește, precum predecesorii lui, să imite un model din realitate, ci caută formele pure, forme din care lucrurile nu fac decât să se împărtășească. (Nu întâmplător, unul dintre prietenii săi, compozitorul Erik Satie, îl poreclise Platon J)
Ce idee dorea să transmită cu Sărutul – care avea să devină cel mai longeviv motiv al operei sale? (Atât de longeviv și de cizelat, încât, de la un moment dat încolo, îl adoptă ca pe un soi de semnătură – vezi foto.)
Ne-o spune într-un alt aforism:
„În «Sărutul» nu a fost vorba despre o copie fidelă a celor două modele – bărbat și femeie, care se drăgălesc, ci despre o viziune a iubirii fără de moarte (s.n.), pe care eu «am văzut-o» cu ochii minții.“3 (Ce frumos e acest verb, atât de rar folosit astăzi, a drăgăli!)
Despre transcenderea morții e vorba și în a treia versiune a Sărutului, realizată probabil în 1909, și dăruită de Brâncuși unui prieten român, medicul Solomon Basile Marbé, a cărui iubită, de origine rusă, își luase zilele.
Ne interesează în mod special această versiune, amplasată pe mormântul femeii din cimitirul Montparnasse, pentru că este prima în care figurile celor doi îndrăgostiți sunt complete, cu tot cu picioare, și pentru că această versiune este cea reprodusă, stilizat, pe toate cele trei componente ale Pietrei de hotar.
Să nu uit, aici, o informație care ne arată că, la Brâncuși, niciun detaliu nu e întâmplător: cu câteva luni înainte de a muri, el îi va spune pictorului polonez Bohdan Urbanowicz, venit să-l viziteze4, că picioarele îndoite ale personajelor reprezentate în Sărutul din Montparnasse formează litera M, simbolul morții.
Buuun. Nu avem cum să ne întoarcem la Piatra de hotar fără a trece pe la Târgu Jiu, fiindcă Poarta de aici, inaugurată în 1938, reprezintă, potrivit specialiștilor, „definitivarea“5 temei Sărutului.
Timp de 30 de ani, motivul Sărutului parcursese tot felul de etape în mintea lui Brâncuși, tendințele fiind de simplificare a formei și de trecere a ei dintr-un registru lumesc într-unul metafizic.
În cel mai cunoscut studiu dedicat acestui motiv, criticul de artă american Sidney Geist reface cronologia diferitelor versiuni ale Sărutului și descoperă, printre altele, că lintoul cu perechi succesive de îndrăgostiți aflat pe Poarta de la Târgu Jiu apăruse deja într-un desen făcut de Brâncuși prin 1917 sau 1918.
Lintoul (foto) este elementul de construcție care se sprijină pe cei doi stâlpi ai Porții, „transversala“ care închide Poarta în partea de sus.
Cu alte cuvinte, Brâncuși ajunsese la imaginea bidimensională a șirului de îndrăgostiți cu cel puțin 20 de ani înainte de construirea ansamblului de la Târgu Jiu. (Și, dacă n-ar fi existat comanda primită din România, e posibil ca asemenea Coloane ale Sărutului să fi ajuns să susțină un Templu care-i fusese solicitat de un maharajah indian.)
Important pentru noi, însă, este ceea ce putem vedea oricând la Târgu Jiu: forma esențializată a Sărutului, constând în jumătăți egale despărțite de o canelură, „ca doi ochi într-o lumină“.
Aspect important: nu doar forma, ci și semnificația pe care Brâncuși o dă acestei forme se modifică în timp. Să apelăm la cartea lui Sidney Geist:
„Când sculptorița americană Malvina Hoffman l-a vizitat pe Brâncuși, în toamna anului 1938, în ajunul plecării sculptorului spre România, pentru a lua parte la inaugurarea monumentului de la Târgu-Jiu, el a întrebat-o ce vede în modelul din gips al coloanelor. «Văd formele a două celule care se întâlnesc pentru a crea viață», răspunse sculptorița. «Începutul vieții… prin iubire. Am dreptate?» «Da, ai dreptate», a spus Brâncuși.“6
Altfel spus, odată cu Poarta de la Târgu Jiu, Sărutul nu mai are legătură (doar) cu dragostea dintre bărbat și femeie, ci pare să semnifice o renaștere: infinitul ciclic care se dezvăluie în debutul unei noi vieți.
Dar aici se ivește o întrebare fundamentală: despre care viață vorbim? Despre această viață sau despre o viață viitoare? Întrebarea poate părea stranie, însă ea se leagă de o alta, și anume: cum ne uităm la traseul inițiatic de la Târgu Jiu, despre care știm că e menit să comemoreze eroii din Primul Război Mondial? De unde începe și unde se termină acest traseu?
În mentalul colectiv al românilor, parcursul imaginar este următorul: bărbatul stă mai întâi la Masa tăcerii, apoi își ia rămas bun de la soție sub Poarta Sărutului, pleacă pe front și moare eroic, iar sacrificiul lui e consemnat în Coloana recunoștinței fără de sfârșit. Acesta e traseul de la Vest la Est.
Dar dacă traseul ar fi invers, mai ales ținând cont că moartea (eroilor) a avut loc deja? Dacă Ansamblul de la Târgu Jiu nu e decât expresia pământeană a ascensiunii sufletului? Dacă el se parcurge mai degrabă de la Est la Vest?
Nu cumva, atunci, rostul nostru, al celor vii, este să reproducem pe jos, cu pașii noștri, această ascensiune celestă, pornind de la Coloana formată din 16 octoedre ca niște sicrie, trecând prin Poarta Sărutului, cu cele 40 de renașteri incizate pe lintou, și străbătând apoi Aleea Scaunelor, până pe malul râului, unde ne așteaptă Masa tăcerii în centrul căreia stă Mântuitorul?
În cartea sa despre sculptură, aceeași Malvina Hoffman relatează ce i-a spus Brâncuși referitor la Poarta Sărutului:
„Mai întâi a apărut acest grup de două figuri înlănțuite în piatră… apoi simbolul oului, apoi gândul m-a dus la această poartă către un dincolo… și acum voi dezvolta aceste figuri în modelul de deasupra porții“.7
Deci, ce ne facem? Ce ne facem dacă, pentru Brâncuși, Poarta Sărutului nu ar reprezenta o poartă din această lume?
„Adevărata Poartă a Paradisului nu este cea sculptată la Florenza de Lorenzo Ghiberti și denumită așa de Michelangelo, ci se află la Târgu Jiu“8, scrie antropologul Matei Stîrcea-Crăciun, autorul unui studiu amplu despre opera lui Brâncuși.
Ce ne facem, deci, dacă sculptorul a gândit altfel decât cum ne-am obișnuit noi să credem? Iată ce spunea el într-un alt aforism (numărul 148):
„Acum, la bătrâneţe, văd că, în fond, Masa tăcerii este o altă, o nouă Cina cea de taină…“.
*
Ajungem, în sfârșit, și la scopul acestei căutări, acela de a răspunde la întrebarea – care e mesajul pe care Brâncuși l-a înscris în „Piatra de hotar“? Doina Lemny, curatoarea memorabilei expoziții de la Timișoara, deschidea o cărare către acest răspuns într-un interviu din 2024: „Piatra de hotar a fost realizată în 1945, când Brâncuși și-a exprimat tristețea pentru faptul că țara noastră a pierdut două teritorii, o parte din Bucovina și Basarabia“9.
Ar fi vorba deci despre o luare de poziție care ar da Pietrei o dimensiune politică și națională. Pentru a verifica această interpretare avem nevoie însă de un alt răspuns: este sau nu Piatra de hotar un stâlp totemic, așa cum sugeram în debutul acestui text?
Un totem denumește fie strămoșul comun al unui trib sau al unei ginți, fie, cel mai adesea, reprezentarea acelui strămoș, a spiritului său. Cel mai sintetic a exprimat-o Freud în faimosul său studiu din 1913, unde spune că „totemul nu este altceva decât un substitut de tată“10.
Să ținem cont aici și de faptul că Brâncuși a crescut într-o lume a satului care era împânzită de „stâlpi sacri“. Aceasta e denumirea pe care etnologii o dau acelor coloane sau troițe, majoritatea din lemn, care erau (și mai sunt) împlântate fie la margini de proprietăți, ca însemne ale jurisdicției locale, fie în cimitire, cu rol de comemorare, fie la poduri sau la fântâni, cu rol apotropaic (de protecție împotriva spiritelor rele).
Prin însuși numele pe care i l-a ales Brâncuși, Piatra de hotar se înscrie astfel în categoria stâlpilor de hotar, care aveau menirea de a marca teritorii, dar și de a strânge legăminte.
„Pe stâlpii de hotare se legau jurăminte, se consemnau obligaţii. Se jura pe stâlpii de hotare pentru stabilirea hotărniciilor, pentru danii şi testări“, scrie etnologul Romulus Vulcănescu în Coloana cerului, cartea sa din 1972 dedicată acestor construcții arhaice.
Prin urmare, avem elementele necesare pentru a considera că Piatra de hotar, ca intervenție a lui Brâncuși într-o chestiune națională, este un stâlp totemic, pe care sculptorul l-a conceput atât ca demarcație, cât și ca talisman. Dar care este, totuși, mesajul său? Cum citim această sculptură?
Să ne reamintim că axul central cuprinde patru Săruturi din versiunea Montparnasse – în care moartea, simbolizată prin litera M, este surmontată. Să ne reamintim și faptul că, după Târgu Jiu, Sărutul se vrea o renaștere. Asta înseamnă că întreaga lucrare trebuie să fie citită și dintr-o perspectivă temporală.
Piatra de hotar nu este doar o bornă spațială, gândită să vegheze frontiera unei patrii ideale. Prin cele trei părți ale sale, Piatra de hotar exprimă o dorință, o proiecție în timp a cărei cheie de interpretare se găsește în similitudinea dintre plintă și capitel (realizate, nu întâmplător, din aceeași piatră gălbuie, diferită de piatra axului central).
De ce a ales Brâncuși să lase zece Săruturi incizate atât pe plintă, cât și pe capitel? Risc să afirm că răspunsul ține de numărul regiunilor istorice ale României Mari.
Prin urmare, citită temporal, de jos în sus, Piatra de hotar devine o urare a sculptorului pentru țara-mamă:
– plinta este trecutul, prin cele zece Săruturi foarte șlefuite, sugerând timpul ce acoperă;
– axul central este prezentul (din 1945), cu moartea adusă de ocuparea țării de către sovietici, dar și cu speranța de a renaște în toate cele patru zări;
– capitelul este viitorul, care are tot atâtea Săruturi, zece, câte are și baza, dar mai adânc tăiate, și lăsate neșlefuite, ca să nu mai poată fi șterse de nisipul vremilor.
Astfel, Piatra de hotar se transformă și într-un strigăt: Pe aici nu se trece!
Nu vreau să încălcați nici spațiul, nici timpul istoric al țării mele. Românie, îți doresc să renaști cu aceleași regiuni, zece, ca înainte de război: Banat, Crișana, Maramureș, Transilvania, Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova, Bucovina și încercata Basarabie.
Zece Săruturi jos, zece și sus. Zece în trecut, zece în viitor. „Ce-ți doresc eu ție“, acesta cred că e mesajul lui Brâncuși din Piatra de hotar: Românie, îți doresc să fii din nou întreagă, așa cum te știam, și să renaști către toate cele patru puncte cardinale.
E declarația de dragoste a unui fiu căruia, atunci, în 1945, la aproape 70 de ani, îi era dor de țara unde fusese copil, unde avusese mamă și tată, și frați, și neamuri între hotarele satului – o țară pierdută, pentru care mai putea să facă, totuși, ceva: o lucrare ca o legare magică – ce e sus este și jos –, ca o rostire deasupra timpului, ca un sărut învietor.
____________
1 Brâncuși este evocat de prietenul său Henri-Pierre Roché, cu referire la Sărutul din 2007: „Elle avait été, disait-il, son chemin de Damas. Pour la première fois, il y avait exprimé son essentiel“. Citatul apare în: H.P. Roché: „L’enterrement de Brancusi“, din Hommage de la sculpture à Brancusi, Paris, 1957, pp. 26-29.
2 Fragment din aforismul 19, citat în volumul: Constantin Zărnescu, Aforismele și textele lui Brâncuși, Scrisul Românesc, Craiova, 1980.
3 Aforismul 76 din același volum.
4 Informația apare în textul lui Bohdan Urbanowicz „Vizita mea la Brâncuși – decembrie 1956“, în: Colocviul Brâncuși, Editura Meridiane, București, 1968, pp. 109-110.
5 Ariane Coulondre, Sărutul, în albumul: Brâncuși: Surse românești și perspective universale, Editura Art Encounters, Timișoara, 2023, p. 112.
6 Sidney Geist, Brâncuși/ Sărutul, traducere, note și comentarii de Radu Negru și Al. Pascu, Editura Meridiane, București, 1982, p. 74.
7 Malvina Hoffman, Sculpture Inside and Out, New York, 1939, pp. 53-54.
8 Textul este aici: https://www.contri bu tors.ro/brancusi-sarutul-vs-poarta-sarutului-o-abordare-de-hermeneutica-endogena/
9 Interviul este aici: https://www.radioromania cultural.ro/emisiuni/orasul-vorbeste/doina-lemny-brancusi-realiza-o-adevarata-regie-in-atelier-isi-punea-in-miscare-operele-crea-un-adevarat-teatru-id45953.html.
10 Sigmund Freud, Totem și Tabu, în: Opere esențiale, vol. 9: Studii despre societate și religie, trad. Roxana Melnicu, George Purdea, Vasile Dem. Zamfirescu, Editura Trei, București, 2010, p. 519.