Pe 19 februarie se împlinesc 150 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși și ocazia în mod sigur va fi sărbătorită cum se cuvine prin mai multe evenimente. Prin lege, de altfel, anul 2026 este declarat, în România, ca fiind „Anul Constantin Brâncuși“. Începutul de an aduce în atenția publică o lucrare specială celor pasionați de artele vizuale, precum și celor care doresc să celebreze memoria unui uriaș artist. Și anume: volumul Brâncuși. Arta este adevărul absolut. Note și aforisme.
Textul rafinatei Doina Lemny, istoric de artă și cercetător eminent al operei lui Constantin Brâncuși, ne pune în starea de a-l primi, de a-l savura, oferindu-ne comentarii, detalii aflate după ore de lucru la Biblioteca Kandinsky de la Centrul Pompidou, note, instrumente valoroase pentru a descifra o asemenea conștiință umană și artistică. În termenii în care a formulat chiar Brâncuși: „Lucrurile nu sunt greu de făcut, greu este să ne punem în starea de a le face.“
Foarte limpede vorbește despre Brâncuși chiar el însuși. Întâlnim în volum, pagini cu note, aforisme și texte despre metabolismul creației, pagini scrise de acest sculptor care a schimbat direcția artei, percepția asupra artei. Cum spunea Paul Morand în prefața sa la catalogul Brancusi, Brummer Gallery, 1926: „Brâncuși, omul despre care vorbesc astăzi, este însă un om modern, un sculptor al zilei de mâine.“
Schimbarea definiției operei de artă într-o legislație cum e cea americană, sau a oricărei alte țări, poate fi interpretată și ca un semn de re-cunoaștere a domeniului creației. Găsim în carte, în acest sens, referiri, de pildă, la trecerea vămii americane, în acel moment în care o operă de a sa a fost taxată la greutate ca un simplu obiect metalic și nu ca o entitate artistică.
Structura cărții este îmbietoare prin claritate. Textul introductiv al Doinei Lemny ne invită să pășim cu atenție în lumea lui Brâncuși, distinsa cercetătoare făcând un periplu bogat în căutarea și prezentarea adevărului despre această lume. Sunt antologate scrierile artistului și cele despre el, punând în oglindă oameni – bunăoară, Irina Codreanu, Dorothy Dudley, Paul Morand, Roger Vitrac și alte persoane importante – cu care a interacționat sculptorul. De asemenea, textele scrise de el acoperă o arie foarte mare a acestui volum – aforisme, scrieri despre artă, scrieri despre viață, scrieri diverse, scrieri literare, scrieri autobiografice. Reperele biografice sunt de asemenea foarte importante, ele luminând traseul omului și al artistului.
E extrem de valoros în această carte și foarte bine exprimat în cuvântul doamnei Lemny, este ridicarea vălurilor de ceață, chiar de confuzie, a aurei de legendă fabricată uneori din tentația de a ficționaliza sau dorința de a stiliza textele. Este menționat faptul că aceste ziceri, în forma lor originală, aveau un caracter spontan, Brâncuși nedând mare importanță ortografiei sau sintaxei, exprimând viu și adevărat ceea ce simțea, făcând acest lucru, aproape zilnic. Paradoxurile, pentru a fi exprimate, au nevoie de o sintaxă răsucită, fracturată chiar, după cum se poate observa și în acest caz. Cei care au preluat și publicat ulterior acest valoros fragmentarium sau au relatat diverse întâlniri cu Brâncuși, au făcut modificări, s-au exprimat altfel, evocările având de multe ori un alt ton. Foarte interesantă este menționarea unui articol intitulat „Constantin Brancusi: A Summary of Many Conversations“, publicat la New York în revista The Arts nr.1, vol. IV, iulie 1923, semnat M.M. O taină. În cuvântul său, doamna Lemny, ne prezintă posibile descifrări, printre numele de autori vehiculate ca ipoteze apărând Marcel Duchamp, Henri-Pierre Roché sau Mariette Mills.
Scrisul lui Brâncuși, așa cum putem observa în facsimilele din carte, are o caligrafie alertă, cu litere în cavalcadă, cu sensuri energice, e tonic, viu, pe alocuri dezordonat, dar într-un fel care ne face atenți. E mâna sa, cea care sculpta, mângâia, scria. „Făcea însemnări pe bucăți de hârtie răzlețe, pe care le păstra cu grijă în atelier“, ne spune Doina Lemny în același cuvânt introductiv. „Scopul artistului adevărat este să le dăruiască celorlalți fericire“, mai menționează domnia sa. În plus, așa cum reiese din scrierile autobiografice, artistul era preocupat și de imaginea pe care o va lăsa posterității. Acest gând, sublinierea îmi aparține, îi obsedează pe artiști, chiar și pe cei din zilele noastre, postumitatea fiind o adevărată terra mirabilis.
Brâncuși obține la Paris certificatul de absolvire la École Nationale des Beaux-Arts în 1906. În anul 1907, din ianuarie până în aprilie, detaliu important, Brâncuși lucrează în atelierul maestrului Rodin. Ceea ce-l va face pe genialul oltean să spună că „nimic nu crește sub arborii mari“ și să se retragă din această conjunctură la care se pare că lucraseră, fără să-l consulte, „prieteni și protectori, printre care și regina“. El intră, așadar, rapid și cu mare curaj în tumultoasa viață artistică pariziană fiind martor al mișcărilor de avangardă și o prezență pregnantă, în același timp.
Din acest volum putem afla mai multe și despre legătura lui Constantin Brîncuși cu DADA, mișcare artistică influentă, importantă pentru arta din vremurile de acum, am putea spune, o atitudine care a detonat mentalitățile și percepțiile despre creație. Brâncuși spune, găsim acestea în capitolul „Scrieri despre artă“:
„Dada
manifestările dada sunt doar afișe
Dada nu face afaceri
Dada vă aduce bucurie
Dada vă distrează
Dada vă curăță creierul
Dumnezeul Dada vă aduce cheia Paradisului“
În secțiunea „Scrieri despre viață“, găsim, la deschidere, o fotografie, un Autoportret în atelier, în supraimpresiune cu trunchiul de castan cu lăstari; e o imagine misterioasă care dezvăluie și învăluie în același timp. Întreg volumul, și aceasta adaugă calității cărții, este marcat de imagini ce însoțesc zicerile marelui artist, ilustrând parcă „adierea vântului, norii care trec, apa care curge“. Tot în acest segment al cărții sunt adunate și gânduri care fac trimitere la contactul lui cu lumea Orientală, mai ales cu cea budistă: „Iubește cu toată puterea și nu te atașa de niciun lucru.“ Românul ce lucra în Impasse Ronsin e pasionat de Milarepa, ascetul tibetan. Avem, de asemenea, ecouri ale existențialismului, pe care le mai îmblânzește în exprimare atunci când scrie, spre exemplu: „Bunul Dumnezeu a murit! Tocmai de aceea lumea e în derivă.“ Capitolul intitulat „Scrieri diverse“ ni-l arată, între altele, pe Brâncuși într-o fotografie alături de cățelușa Polaire, privindu-ne relaxați. Textul începe cu un elogiu adus lui Rodin și felului în care acesta salvează sculptura secolului al XIX-lea urnind-o din letargia formală și conceptuală. În secțiunea „Scrieri literare“, vom găsi poezii și texte scurte, precum și o schiță a unui scenariu de film.
În secțiunea „Scrieri autobiografice“ textul începe abrupt:„Brâncuși e un tip cumsecade.“ Sunt antologate și alte informații scrise de Brâncuși despre el însuși, precum și o schiță de curriculum vitae (în mai multe forme). Este foarte interesantă o asemenea mărturie „la cald“, exact așa cum a gândit-o autorul. Cititorul găsește aici o ușă deschisă pe care poate intra și are posibilitatea să simtă pulsul creatorului. „Un artist fals face lucruri pentru glorie“, spune Brâncuși. El, în mod sigur, nu.
Cartea conține, de asemenea, „Texte despre Brâncuși“. Capitolul acesta are la deschidere o imagine plină de mister realizată în 1948 de către Florence Homolka, fotografă americană (de menționat că și Brâncuși a fotografiat-o pe Florence). Imaginea, stranie și captivantă, este o vedere din Impasse Ronsin, unde se afla atelierul sculptorului care a marcat semnificativ arta moderă. E ca și cum am primi o invitație specială de a intra într-un loc care poate schimba viața cuiva, într-un mod pe care nici nu îl bănuiește. Textele despre Brâncuși ce apar în acest volum sunt scrise de: Irina Codreanu, Dorothy Dudley, Carola Giedion-Welcker, Marcel Mihalovici, M.M., Paul Morand, Roger Vitrac, Beatrice Wood. Paul Morand spune, de pildă, că „e timpul să căutăm contacte mai pure, plăceri mai dificile“.
Cartea oferă un material complex, care „fotografiază“ unghiuri diferite (unele inedite, chiar) și care dau seama, într-un mod aparte, de ceea ce a fost cu adevărat acest mare artist. Ea se adresează deopotrivă specialiștilor și cititorilor pasionați de artă, în special de cea a secolului XX; un secol în care, în prima sa parte, am avut de-a face cu o mobilitate uluitoare în ceea ce privește inovația culturală, cu un galop al curentelor artistice. De aceea, a spune adevărul despre marii artiști este un gest cultural esențial pentru înțelegerea metabolismului creator și pentru a marca valorile care au rezistat și care au influențat creația estetică până în prezent. Legendele sunt deseori frumoase, dar în cazul unor maeștri cum sunt cei din proximitatea temporală – poate fi și cazul marelui Constantin Brâncuși –, pot fi chiar dăunătoare, lipsite de sens și de etică, uneori.
Poate că de aceea părăsirea modului prea solemn, festivist uneori, de a-l înțelege și celebra pe Brâncuși se poate face și printr-un pur act de ascultare, de tăcere. Cuvintele lui vorbesc și ne vorbesc. Brâncuși ne-a lăsat o moștenire mult mai mare decât, poate, ne închipuim. Ceea ce reprezintă un mare dar. Așa cum este și acest volum ce poate fi o bună călăuză, o lectură fermecătoare în căutarea adevărului său.