Deși codul nostru penal avea și are O lacună, regretată de Lache Diaconescu în schița cu același titlu de I. L. Caragiale, în literatura română personajele se confruntă adesea cu pedeapsa capitală. Codul penal din vremea lui Caragiale a mai suportat amendamente, cu precădere în timp de război, iar înainte de jumătatea secolului XIX codurile de legi, atîtea cîte erau, dacă erau, se aplicau destul de relativ sau nu se aplicau deloc, justiția făcîndu-se spontan și draconic, fără scrupule procedurale.
Astfel, cînd îl prinde pe slugerul Lupu, vinovat de trădare, Duca-Vodă din Zodia Cancerului, de Mihail Sadoveanu, cere „să fie adus pe loc Buga Sîrbul“. Acesta e călăul oficial, care îl torturează pe Lupu ținîndu-l cu capul într-un ciubăr cu apă. Ar pregăti și alte metode de schingiuire, cerute de domnitor. Dar Lupu spune destul de repede tot, astfel că boierii conjurați, Bogdan și Gheuca, sînt priponiți. Vodă decide să fie decapitați a doua zi, ei doi și Lupu, sentința fiind fără vreun apel sau recurs. În acel 1679 nu se pomeneau asemenea zădărnicii. E cruțat numai Ion Milescu care plastografiase scrisorile false în numele lui Vodă și putea fi folositor pentru cazuri similare. Zis și făcut, Buga Sîrbul îndeplinește sentința domnească printr-o pricepere admirabilă: „Era un gealat meşter, cunoscut şi la Ţarigrad. Ca şi cum ar fi fulgerat un disc, paloşul căzu descăpăţînînd pe osîndit“.
În cazuri mai grave, Duca-Vodă se substituie lui Buga, aplicînd el însuși, cu dexteritate, pedeapsa. Cînd, în plină nuntă a fiicei sale, beizadea Alecu Ruset îi este adus legat, voievodul, potențat desigur de furia împotriva celui care rîvnise neavenit la mîna Catrinei, îl lichidează dintr-o lovitură. La acea dată, Duca avea aproape 60 de ani, dar se vede că se ținea bine, încît „înălţă de la spate în sus buzduganul şi păli în frunte, între ochi, pe Ruset“. Acesta moare pe loc și nunta Catrinei continuă.
Dacă asemenea pedepse se executau rapid, în apropiere de Secolul Luminilor, nu e cazul să ne mirăm de judecățile sumare, mai exact de lipsa lor, efectuate de Ștefan cel Mare sau de nepotul său, Ștefăniță, în piesele lui Barbu Ștefănescu-Delavrancea Apus de soare și Viforul. Muribund, Ștefan iese din scenă că „are să pedepsească“. Revine cu sabia din care picură sîngele paharnicului Ulea. Sentința a fost dată simultan cu aplicarea ei. Ulea este resemnat: „Când mă văzu, își cuprinse fața cu amândouă mâinele, și eu cu amândouă o învârtii, și trecu prin el ca printr-un aluat ce se dospește“. În aceeași piesă, pus să judece unele cauze penale, fiul lui Ștefan, Bogdan cel Chior, se dovedește un urmaș capabil al tatălui său, pe terenul alunecos al justiției. El decide, pentru doi acuzați, tăierea mîinilor și strivirea capului cu buzduganul, osîndele fiind contrasemnate de voievod.
Fiul lui Bogdan al III-lea cel Chior, Ștefăniță, adică Ștefan al IV-lea Mușatin, în Viforul, e un recordman al execuțiilor după judecăți rapide și nedrepte. Călăul său, „mutul“, cum îi spune în piesă, decapitează în serie: hatmanul Arbore, acuzat printr-o scrisoare măsluită de trădare, cei doi fii ai acestuia și încă șase boieri. Pînă să moară otrăvit de soția lui, doamna Stana (Tana în piesă), în numai 3 ani ai domniei (1524-1527), abia trecut ca vîrstă de 20 de ani, a aplicat pedeapsa cu moartea cu multă hotărîre. De fapt, a urmat exemplul bunicului său și cutuma vremii.
O condamnare la moarte cu final fericit este cea care l-ar fi avut ca erou pe Mihai Viteazul, pe atunci ban al Craiovei. Domnitorul în funcție al Țării Românești, Alexandru cel Rău, bănuiește cu îndreptățire că Mihai îi vrea tronul. Îl capturează și poruncește, fără a se complica în instanțe, decapitarea rivalului. Impresionat de măreția și statura osînditului, care avea peste doi metri, călăul ar fi refuzat să-i reteze capul. Cei adunați la spectacol ar fi presat apoi domnitorul să-i acorde grațierea. Așa sînt prezentate lucrurile într-un roman de Nicolae D. Popescu (1843-1921), din 1895: Mihai Viteazul și călăul. Autorul era un prolific romancier de ficțiuni „ușoare“, extrem de populare, cu personaje istorice și cu haiduci. La fel reia povestea despre Mihai Viteazul un autor mai „serios“, Al. Vlahuță (Din trecutul nostru, 1908). În realitate, Alexandru cel Rău nu l-a capturat pe banul Mihai, viitor Viteazul, acesta refugiindu-se în Ungaria. Ulterior, persecutorul lui a fost scos din domnie de turci, înlocuit cu Mihai și spînzurat în 1597. După N. D. Popescu și Vlahuță, în 1968, Grigore Băjenaru, cunoscutul autor al romanelor pentru tineret Cișmigiu & company și Bună dimineața, băieți, dar și autor de ficțiuni istorice pentru copii, reia legenda în romanul Cerbii lui Mihai-Vodă, citit și de mine în primii ani de școală.
Un autocrat care își trimite supușii la moarte fără acte în regulă, ba uneori aplică el însuși sentința, este Princepele lui Eugen Barbu. Fanariotul, venit din Paros pe tronul Valahiei, adună beizadelele care organizau partuze la marginea Bucurescilor cu iubitul său, un astrolog italian. Și, mînios pe aceste gay-pride avant la lettre, îi îngheață în apele Dîmboviței, în noaptea de Bobotează. Zodierul observă cu obrăznicie că lipsește dintre cei lichidați chiar medelnicerul Sotir, favoritul lui. Acestuia i se rezervă însă un tratament aparte, mai sîngeros, fiind rupt în bucăți de patru cai. Anterior, Messerul pidosnic îi facilitase o altă răzbunare stăpînului său. Îl atrage, deghizat în femeie, pe un autor de pamflete anti-domnești și-l aruncă într-o hazna, unde este înecat apoi de Principe însuși. Nici zodierul nu scapă însă. Recidivist în ale orgiilor, este înhățat de oamenii agiei și executat de dom nitor prin împlîntarea în dos a unui pește viu. Executat este și Princepele însuși, dar cu acte în regulă, „ferman“, din ordinul iscălit de suzeranul său, sultanul.
Tot la Eugen Barbu, în Groapa, unde justiția hoților se aplica original, trădarea, adică „turnarea“, atrage pedeapsa cu moartea. Tînărul bandit Paraschiv își întîlnește turnă torul într-o cîrciumă și îl execută cu ritual. El pronunță clar sentința previzibilă și cere lăutarilor „să-ți cînte de moarte“. Aceia inter pretează melodia solicitată, apoi Paraschiv procedează la înjunghierea osînditului. Spre deosebire de uciderea liderului bandei, Bozoncea, care se produce printr-un duel, omorîrea lui Sandu e o execuție.
În România modernă, pedeapsa cu moartea a fost abolită în 1864 în timpul dom niei lui Cuza. Dar războaiele mondiale au readus-o ca pedeapsă pentru trădare, dezertare, automutilare. În 1938 ea a fost reintrodusă de Carol al II-lea și menținută în regimul lui Antonescu, apoi în cel comunist. Ca subiect de proză ea s-a menținut de asemenea. Campioni ai reflectării ei au fost, firesc oarecum pentru temperamentul lor, Liviu Rebreanu și Petru Dumitriu. Dar și G. Călinescu prezintă cîteva execuții în timpul dictaturii carliste. Cînd a fost cazul, unii autori s-au întors în trecut, la ghilotina solicitată de Lache Diaco nescu, prin același Liviu Rebreanu, în Adam și Eva, și Camil Petrescu, în Danton. Ambii scriitori au prezen tat-o în timpul Revoluției franceze de la 1789, dar fără să o aducă pe scenă în cazul lui Ca mil Petrescu. O altă ocazie a aplicării pe depsei capitale a fost răscoala din 1907. Cu acel prilej au fost efectiv linșați, nefiind vreme de formalități, atît boieri și arendași, cît și țărani răsculați, ca represiune. Situațiile au fost prezentate de Liviu Rebreanu, Petru Du mitriu, Zaharia Stancu, Panait Istrati. Este clar că detaliile acestor execuții, pe care scrii torii menționați au ținut să le expună cu toată cruzimea și inutilitatea lor, necesită un ar ticol aparte, deci va trebui să închei cu „va urma“.
Nu pot să trec însă peste o execuție anterioară, de pe la 1800, după o „judecată“ extrem de succintă, care apare în nuvela lui Gala Galaction Lîngă apa Vo dis la vei. Un negustor, Iordache, umilește un cioban punîndu-l să tragă la jug. Cînd i se oferă pri lejul să se răzbune, victima umilinței cere unui turc invadator capul asupritorului. În mod nescontat, turcul solicită iertarea vinovatului. Judecătorul devine avocat al apărării și chiar oferă ciobanului reclamant o parte din averea confiscată a inculpatului: „Jumătate: judecată la mine; jumătate: ispașă la tine. – Nu vreau, boierule, să trăiești! Dumneata ia-ți chimirul și mie dă-mi ispașă capul lui“. Argumentul turcului este unul religios: „– Iartă la el, bre, că e lege al tău!“. La al treilea refuz consecutiv din partea ciobanului, turcul cu iatagan trece la execu tare și îi oferă despăgubirea: „– Țîne, bre. Și turcul i-aruncă ciobanului în piept ispașa udă și bolborositoare.“
Asemenea scene cu înalt potențial dramatic nu au fost ocolite așadar de scriitorii români și exemplele vor urma.