Am mai comentat, în cadrul acestei rubrici, „sadovenizarea“ lui Geo Bogza, începută în 1930 cînd tînărul avangardist notează în jurnalul său cum, după lectura Demonului tinereții, suferă „o nouă prăbușire și prefacere.“ Contaminat de romanul monahal dedicat (inclusiv ca substrat politic) „tinerei generații“ mistice, autorul Jurnalului de sex simte nevoia unei sihăstriri în natură. Cu doi ani și jumătate în urmă, la rubrica „Haut-parleur“ a revistei Urmuz pe care-o scotea Câmpina împreună cu Al. Tudor-Miu, nota despre arghezienele Bilete de papagal – unde el însuși avea să publice – că în paginile lor Sadoveanu „literaturizează infect anecdote răsuflate sau face scrisori de căței care se aseamănă întru totul cu cele din Dimineața copiilor.“ La finalul Țărilor de piatră, de foc și de pămînt (1939), reporterul social simte însă nevoia să introducă o addenda („…și o împărăție a apelor“) ca un omagiu adus naturismului cosmogonic sadovenian. Deja placheta de versuri Ioana-Maria. 17 poeme (1937) vădea îmblînzirea lirică a fostului avangardist și o atracție neoromantică pentru reveria maritimă. Aspra, impura geoliteratură bogziană „de piatră, de foc și de pămînt“, devine tot mai acvatică și mai purificată, recuperînd, de fapt, un imaginar cosmic deturnat de impulsul avangardist și plasîndu-se într-o „avangardă a ariergardei.“ În același an Bogza era închis, a doua oară, la Văcărești pentru un volum apărut în 1933. Campania oficială împotriva „pornografiei literare“ își alegea victimele, după ce fusese amorsată, la inițiativa unor lideri ai Academiei, în siajul ascensiunii ideologiei extremei drepte și a insecurității geopolitice.
Cîteva elemente psiho-biografice merită amintite în context. Autorul Poemului invectivă era fiul unui antreprenor naval condamnat la Constanța, pentru delapidare, în 1903, ca șef al Agenției Serviciului Maritim Român, și stabilit, după eliberare, la Ploiești. A abandonat, la sfîrșitul adolescenței, o virtuală profesie de navigator pe Dunăre în favoarea unei literaturi incendiate, interior, de lumea „petrolului de Buștenari“, lăsînd pasiunea marinărească în contul fratelui mai mic, viitorul scriitor Radu Tudoran. Opoziția față de extrema dreaptă va fi stimulat apropierea de Sadoveanu (lapidat de legionari, cu cărți arse în piețe publice și pe punctul de a fi ucis); „sadovenizarea“ devine nu doar deplin asimilată, ci și depășită original în epopeea simfonică a Cărții Oltului, publicată în foileton în paginile revistei Viața Românească a lui M. Ralea și D.I. Suchianu. Aici își va tipări Bogza O sută șaptezeci și cinci de minute la Mizil (martie 1940, între o proză de Ionel Teodoreanu și un grupaj de versuri de Zaharia Stancu) în al cărui filigran putem citi și o replică la literatura sadoveniană a „locurilor unde nu s-a întîmplat nimic.“
După 1948, înrolat sub același steag al noului regim comunist, reporterul academizat îl va magnifica pe Sadoveanu prin formule encomiastice intrate între timp în folclor. În anturajul sadovenian se apropie și de Ionel Teodoreanu, invocat cu dezgust în revista Urmuz pentru „pelteaua siropoasă La Medeleni“ („Cititoarele recrutate dintre anemicile din pensioane, se vor extazia în fața fotografiei d-lui Teodoreanu – cea din vremea cînd autorul însuși era adolescent: ah! adolescent! – și în lipsa unui Dănuț veritabil se vor masturba cu lumînări de spermanțet“). În paginile revistei unu „Metaforel“ avea să fie tratat mult mai rău, ceea ce justifică din plin refuzul avocatului Teodoreanu de a-l apăra pe Bogza în procesul intentat pentru Jurnal de sex…
Schimbarea de regim aduce cu sine noi schimbări de atitudine. Într-un interviu acordat, la senectute, lui I. Oprișan, inclus în volumul de dialoguri G. Călinescu. Spectacolul personalității (1999), Ștefana Velisar Teodoreanu evocă un episod impresionant legat de înmormîntarea soțului ei, în timpul iernii îngrozitoare a lui 1954. Rămași fără suma necesară înhumării – Uniunea Scriitorilor trimițînd 1000 de lei, insuficienți se pare – membrii familiei se vedeau puși în imposibilitatea de a plăti pe cineva pentru a săpa, prin troiene, o pîrtie pînă la mormînt. „Mult mai tîrziu – își amintește Lily Teodoreanu – am știut că Bogza s-a dus la «Scriitori», a bătut cu pumnul în masă, a urlat – că i s-a trimis lui Ionel ca un portar nenorocit o mie de lei. Că dacă pînă-n seară nu ne dau cinci mii de lei (sumă considerabilă pentru acea vreme, cînd salariul mediu era de 450 de lei n.m.), face un scandal nemaipomenit, dă el banii, și așa mai departe… Eu n-am știut nimic din toate acestea. Am aflat doi-trei ani mai tîrziu, cînd l-am întîlnit odată pe Bogza și i-am mulțumit. «Nu! Nu-i adevărat! a zis el. Lasă, să nu mai vorbim de asta! Te rog, să nu mai vorbim de asta!» Dar i-am rămas recunoscătoare din suflet. Grație lui am putut să-l înmormîntăm creștinește pe Ionel. (…) Pentru Bogza am cea mai mare reverență – și pentru scrisul lui, și pentru el, ca om, pentru tot. A fost nemaipomenit… Că nu-l cunoșteam de multă vreme. Tot la Sadoveanu l-am întîlnit.“ În paranteză fie spus, dacă Ionel Teodoreanu a scăpat de închisoare după 1948 (cu un „dosar“ complicat…), continuînd să profeseze ca avocat al apărării unor indezirabili politic, faptul i se datorează lui Sadoveanu, care nu uitase cum fusese adăpostit de acesta din calea represiunii legionare.
Tot la ziua lui Sadoveanu s-au împăcat provizoriu (1939?) G. Călinescu și Ionel Teodoreanu, după ce ultimul, vexat de cronicile negative în serie ale criticului, devenit profesor la Universitatea ieșeană și promotor al unui „nou junimism“, îi ridiculizase, în Universul literar, o nouă ediție a romanului Cartea nunții printr-un articol fulminant: Jim Fecundatorul și noul Junimism, avînd ca pretext o anchetă despre lectură din nr. 3 al Jurnalului literar. Răspunsul inaugural citat pe prima pagină de Călinescu aparținea unui elev ieșean pe nume Henry Popp, demascat onomastic de Teodoreanu, în alegații ironice cu iz antisemit, drept „circumcis“ din Popper. Mai mult, tînărul va fi acuzat de anti-autohtonie („Henry -anti-autohtonul“) pentru preferințele sale moderniste afișate (Holban, Blecher, Hortensia Papadat-Bengescu, G. Călinescu), dublate de antipatia declarată față de I. Al.Brătescu-Voinești (care inițiase, la Academie, campania împotriva „pornografiei“ literare); identitatea evreiască a elevului Popp ar explica, în opinia lui Teodoreanu, „tot ce-i filo și ce-i anti în seriozitatea sa girată de domnul Călinescu.“
Autorul Medelenilor îl acuză pe Călinescu – „mojic mare“ – că i-a spus, la înmormîntarea lui Topîrceanu, că acesta fusese un „poet mic“; îl portretizează apoi în tușe grotești („trup de crap corcit cu curcan și cap de șoim încrucișat cu hulub gușat într’o bulbucare Basedow“) și îl ridiculizează pentru „oratoriul seminal“ al alter ego-ului Jim din finalul romanului, cînd tînăra soție Vera îi pune mîna, recunoscătoare, pe sexul care „a rodit-o.“ („Jim, privind-o unde trebue, desigur (…) transformă uterul fostei Juliete într-un tunel cosmogonic.“) Scenă care, de altfel, merita ridiculizată, dar care dă prilej și unor atacuri detestabile: „Spelbul discipol ieșan al domnului Călinescu (…) cel mai neaoș reprezentant al noului junimism, poate să spue cu drept cuvânt maestrului său Jim Fecundatorul, într-un avânt cu Vera: – Jim, tu m-ai rodit.“ Ulterior, întîlnindu-se la ziua lui Sadoveanu cu autorul articolului, Călinescu încearcă să se ascundă într-o cameră (își amintește Ștefana Velisar); Ionel îl asigură că nu vrea să-l bată, drept pentru care toată seara criticul nu se va mai dezlipi de el, „ca un amorezat.“ Lucrurile stătuseră cîndva altfel. În 1933, cînd Călinescu preluase de la Ibrăileanu, alături de M. Ralea, co-directoratul revistei Viața Românească, Teodoreanu îi trimisese un mesaj de prețuire, oferindu-și colaborarea cu fragmente din noul său roman Golia. Mai mult, identifica afinități între Golia și fragmentele publicate în România literară din Cartea nunții: „Și dumneata ai grupat babe într-o casă veche, ca să valorifici frăgezimi de fată și tineresc tumult de viață; și eu îmi desfășor acțiunea romanului între babe, ale mele însă adunate într-un ciudat azil de bătrîne, stăpînit de un nume ca de o stafie.“ Sînt elemente comune de sensibilitate retro și poezie a vetusteții decrepite, care pot fi aprofundate.
Nota Bene, în Istoria… din 1941, Călinescu va găsi cuvinte favorabile, dintre scrierile post-medeleniste ale autorului, doar despre romanul fantast Golia și despre versurile cu „doamnele molii“ din Hai diridam…, compatibile cu cele proprii din Ghenca sau Rochia de moar. Din păcate, nu spune nimic despre memorialistica elegiacă din În casa bunicilor sau Întoarcerea în timp. Însă la moartea lui Teodoreanu avea să fie – își amintește Ștefana Velisar în interviu – „singurul om care a avut curajul să vorbească deschis și din toată inima, în public, despre Ionel (…) cu o căldură și o frumusețe cum nu se mai poate, cu exaltare chiar.“ În timpul discursului ținut la Institutul pe care Călinescu îl conducea, s-ar fi oprit la un moment dat curentul, iar oratorul superstițios a exclamat: „E cu noi! Ionel e cu noi!“