Disputele din ultimii ani în jurul construcției Catedralei Naționale au polarizat o parte a elitelor bucureștene între adversarii proiectului (potrivit cărora „Dumnezeu iubește spațiile mici“, iar grandoarea ar ilustra complexe sau tropisme autoritare), și susținătorii monumentalității simbolice a acestuia, la mai bine de un secol după ce primul Patriarh al României Mari – Miron Cristea – propusese construirea sa în Parcul Carol, ca emblemă a unității naționale. Romanul Bietul Ioanide al lui G. Călinescu pune în scenă, în registrul unei mari narațiuni de idei, controversele intelectuale interbelice din jurul marelui proiect urban, centrate, aici, în jurul a două concepții cu semnificații aparent inverse celor din prezent. Una îi aparține arhitectului Ioanide, alter ego auctorial; cealaltă – adversarului său de la Universitate, Ion Pomponescu (inspirat de „oportunistul guvernamental“ pro-fascist Ion Petrovici). Ambele sînt formulate în 1939 (la scurtă vreme, adică, după decesul Patriarhului, devenit la sfîrșitul vieții premier în guvernul Frontului Renașterii Naționale). Interesant, „progresul“ apare ilustrat de Ioanide, adept al unui monumentalism neoclasicizant trecut prin școala lui Le Corbusier; iar „conservatorismul“ – de Pomponescu, adept ortodoxist al tradiției „spațiilor mici“. Să le dăm cuvîntul.
Ioanide: „Nu poate fi vorba de o construcție la noi, mă joc cu imaginația. Dar totuși exercițiul meu are un tîlc. Pînă când o să stăm așa într-o adunătură de cocioabe? Bucureștii trebuie să-și ridice odată un monument fundamental, în jurul căruia să pivoteze orașul, ca Luvrul la Paris, Kremlinul la Moscova, Palazzo Vecchio la Florența, Domul la Milano și celelalte. Nu-mi pasă ce va fi. Anume puncte trebuie curățate, și pe ele înălțate edificii cardinale, indiferent ce destinație li s-ar da ulterior. Uite, dacă punem asta aci la mijloc, care ar domina cu profilul său tot orașul, am pune dincoace un for circular sau rectangular, din care am face tot ce poftim: muzeu, spital… Orașul, n-avem încă orașul!“
Pomponescu: „Tradiția noastră religioasă ne-a obișnuit cu un tip de biserică potrivit peisajului nostru românesc, o biserică în acord cu natura și cu smerenia poporului nostru. Noi nu ridicăm domuri gotice cu vîrfuri ascuțite spre cer, în semn de trufie, nici nu sprijinim biserica pe metereze fioroase. (…) Biserica tradiției românești e mică, pierdută adesea printre pomi, cu clopotnițe idilice care o semnalează în văi. (…) De aceea, încercarea de a se introduce în canonica arhitecturii noastre sacre siluete de zgîrie-nori, contururi bizare de stil decadent, cum cetățenii uimiți constată actualmente în cutare cartier al Capitalei, e de natură a atrage atenția forurilor noastre competente, inclusiv autorităților bisericești, asupra oportunității pervertirii unui trecut glorios în această materie.“
Dosarul elaborării Bietului Ioanide vădește o documentare expertă a arhitectonicii din perioada 1938-1940. Regretata Mariana Celac a publicat, acum un deceniu, o carte întreagă despre concepția arhitecturală din romanul călinescian: Arhitectul B. Ioanide. Viața și opera (Editura Unarte, București, 2016); o carte insolită și incitantă, care ar fi meritat altă vizibilitate. Notele lui Nicolae Mecu la ediția critică post-decembristă (G. Călinescu, Opere II, 2004, FNSA și Univers Enciclopedic) conțin trimiteri avenite la preocupările în domeniu din publicistica interbelică a „mizantropului“ și din cea imediat postbelică, fără a uita elementele urbanistice abundente din Cartea nunții și, îndeosebi, Enigma Otiliei. Observații stimulatoare în perspectiva unei poetici arhitectonice generale întîlnim în volumul de debut al lui Dan Gulea (Castelul din cărți. Sensuri ale arhitecturii, Ed. Paralela 45, Pitești, 2004), în prelungirea paginilor lui George Muntean din studiul introductiv G. Călinescu și artele la ampla antologie în două volume G. Călinescu, Scrieri despre artă (Ed. Meridiane, București, 1968) și a considerațiilor lui S. Damian privind concepțiile ioanidiene despre „Cetate“ (v. G. Călinescu, romancier. Eseu despre măștile jocului, Ed. Minerva, București, 1974). Într-o notă de subsol Gulea menționează, fără a dezvolta prea mult, propunerea arhitecturală pentru Biserica Neamului avansată în 1940 de arhitectul Constantin Joja (fratele filosofului și ilegalistului comunist Athanase Joja) și prezentată la expoziția Arta în 1940 din cadrul „Muncii legionare“ (22 decembrie 1940). Propunerea, apropiată de modelul nazist al lui Albert Speer, concordă întrucîtva cu concepția alter ego-ului călinescian despre monumentalismul neoclasic epurat, nu și cu stilul neobizantin al Catedralei ridicate în ultimul deceniu; ulterior, ca deținut politic în anii stalinizării, Joja – unul dintre arhitecții autohtoni de calibru ai ultimului secol – a fost utilizat de noul regim la proiectarea sau refacerea marilor clădiri de județul Constanța, fiind recuperat în anii micii liberalizări de autoritățile statului comunist. Ne putem întreba, pe de altă parte, în ce măsură arhitectura Casei Poporului, realizată de Anca Petrescu, a fost măcar parțial inspirată de sugestia monumentalului proiect schițat de Ioanide & Co.
Rămîne, oricum, o ironie a istoriei, nu doar literare, faptul că locuința lui Costache Giurgiuveanu din Strada Antim (înspre Arionoaia), cu care se deschide și se închide romanul Enigma Otiliei, se afla nu departe de locul unde a fost ridicat Centrul Civic al lui Nicolae Ceaușescu. Azi, reperele zonei sunt – în afara Tribunalului de pe Splai – Palatul Parlamentului (ex-Casa Republicii), Bulevardul Unirii (ex-Victoria Socialismului), Catedrala Națională și Casa Academiei (fostă Casă a Științei și Tehnicii unde se află și actualul sediu al Institutului „G. Călinescu“), în vreme ce din vechea Stradă Antim au rămas în picioare doar cîteva clădiri (pe derivația Paul Orleanu) și mănăstirea omonimă; abia dacă ne putem imagina, privind fotografiile salvate ale zonei, strada „răcoroasă și foșnitoare ca o pădure“ de la 1909; iar pe locul ipoteticei case a lui moș Costache chiar nu mai „stă nimeni“. Profilul arhitectonic „cu aspect bizar“ și construcții „italice“, realizate din „materiale ieftine“, pune, ironic, în abis dimensiunea kitsch a burgheziei patriarhale din roman:
„Nici o casă nu era prea înaltă și aproape nici una nu avea cat superior. Însă varietatea cea mai neprevăzută a arhitecturii (operă îndeobște a zidarilor italieni), mărimea neobișnuită a ferestrelor, în raport cu forma scundă a clădirilor, ciubucăria, ridicolă prin grandoare, amestecul de frontoane grecești și chiar ogive, făcute însă din var și lemn vopsit, umezeala, care dezghioca varul, și uscăciunea, care umfla lemnăria, făceau din strada bucureșteană o caricatură în moloz a unei străzi italice.“
Există însă o legătură discretă între cele două narațiuni călinesciene: undeva, în Bietul Ioanide, apare menționat, cu tîlc, faptul că arhitectul îl cunoscuse cîndva pe Stănică Rațiu:
„S-ar fi părut că o familie de oameni dispare, înlocuită prin alta. Ioanide cunoscuse pe Stănică Rațiu, exponent al umanității generațiilor lui, gălăgios, capabil de toate malignitățile, însă deschis la vorbă, formulîndu-și pe față admirațiile si ostilitățile. Acel om îi inspira încredere, i se părea apt să priceapă orice. Acum se înmulțea tipul individului placid, plin de rezerve mentale, supra veghindu-și toate cuvintele, în stare de tăceri monstruoase.“
Stănică ipostaziază, prin urmare, atît „malignitățile“, cît și libertatea de expresie a unei lumi aflate în contrast cu auto cenzura epocilor de represiune totalitară. În Bietul Ioanide, cadrul politic este dat, desigur, de dictatura Regelui Carol II și Statul Național Legionar. Pentru cititorii printre rînduri ai epocii staliniste, el trimite însă și la prezentul publicării romanului (1953), ceea ce-l transformă – vrînd-nevrînd – pe avocatul de succes (ridicat pe cadavrul lui moș Costache) în substanță de contrast între vechiul parlamentarism liberal și dictaturile care i-au urmat.
Nu știu să existe un studiu geocritic exhaustiv – în genul celui întreprins de Andreea Răsuceanu în Bucureștiul lui Mircea Eliade – privitor la imaginile Bucureștiului din romanele lui G. Călinescu: „casa preistorică“ din Strada Udricani unde mucegăiesc printre molii bătrînele mătuși ale lui Jim Marinescu, Șoseaua Kiseleff și marginile orașului bătute de cincuagenarul virgin Silivestru Capitanovici în escapadele sale pre-suicidare, casa lui Pascalopol de pe Calea Victoriei, în apropiere de Biserica Albă („azi ștearsă din noua arhitectură a Capitalei, înfățișa atunci ultimul confort“), locuința „balcanică“ a mătușii Agripina și a rudelor sale din Strada Fundătura Vaselor, lîngă Obor, mizeria aglomerată a cartierului evreiesc unde locuiesc rudele lui Weismann, casa fraților Sohațchi din dosul Gării de Nord, în care nevolnicul Titi Tulea, „necunoscător în ale arhitecturii“, nu poate citi escrocheria morală a proprietarilor, marginile năpădite de vii ale vechiului București evocat de moș Costache în logoreea sa post-AVC, funerara Stradă Rahmaninov (la ieșirea din Capitală, spre lacul Floreasca, nu departe de casa lui G. Călinescu) pe care e condusă spre cimitir, ca în afara lumii, Caty Zănoagă-Ciocârlan-Gavrilcea, depozitara secretelor unei lumi condamnate etc. Deopotrivă revelatoare în timp și spațiu, urbanistica și topografia bucureșteană pun, „moralmente“, în abis estetici și sensibilități călinesciene suprapuse.