Oroarea de clișeizare aliată cu prestigiul lexicografiei i-au făcut pe unii scriitori să adopte cîteodată, ludic și satiric, formula dicționarului. Caracterul explicativ și utilitar, enciclopedismul pozitivist, disciplina normativă și alte moșteniri critice ale Luminilor, indică, desigur, un triumf al canonului științific; el va fi mimat și remodelat însă, ca o partitură clasică supusă improvizației, de idealul libertății critice a artei. Exemple internaționale la îndemînă sînt formidabila The Cynic’s Word Book a jurnalistului și prozatorului american Ambrose Bierce (1906), reformulată în 1911 sub titlul The Devil’s Dictionary, și inconturnabilul Dictionnaire des idées reçues al lui Gustave Flaubert, scris între 1850-1870, dar publicat abia în 1913 de normalianul E.L.Ferrère după manuscrisele autorului. Definiții umoristice apar, mult mai devreme, în lexicoanele Dr. Samuel Johnson (1755), iar Dictionnaire philosophique portatif al lui Voltaire (1764) e camuflajul unui pamflet anticlerical; însă ele țin de embrionologia unei specii care, în cadrul culturilor mai mici, nu a fost încă îndeajuns investigată (deși există destule exemple notorii, precum borgesianul „roman lexicografic“ al lui Milorad Pavic, Dicționarul kazar). Iar exemplele românești nu sînt nici puține, nici irelevante.
Despre culegerile pseudo-lexicografice ale vornicului Iordache Golescu (Pilde, povățuiri, cuvinte adevărate i povești) pline de explicații amuzante sau deocheate, am avut ocazia să scriu în cadrul acestei rubrici. Asemenea precursorate intră, totuși, în categoria „expresivităților involuntare“, fără conștiința literară a convenției. La 1869 însă, fostul pașoptist Vasile Alecsandri, devenit perlă a coroanei junimismului, taxa, în Dicționar grotesc (Convorbiri literare, nr. 11, 18), neologismele adoptate fără discernămînt. Multe dintre victimele sale au ajuns între timp în cimitirul vesel al vocabularului. Altele însă, precum „președinte“ (căruia Alecsandri i-l preferă pe „prezident“) sau „pudoare“ (căreia îi preferă neaoșa „rușinie“), s-au impus. Procedeul favorit al compromiterii împrumuturilor pedante (latiniste) sau snoabe (franțuzite, italienizante) consta în confruntarea lor mucalită cu limba populară „sănătoasă“: beleța este, de pildă, subminată prin asociere cu „belirea“; amare – cu „impertinența“ lui „te am, te are“; amoarea – ridiculizată mai tîrziu și de Caragiale: „rîzi, ingrato, de amoarea mea“ – e ridiculizată, calamburesc, prin vecinătatea cu verbul „a muri“ și substantivul „moare“ (de curechi), iar populul (poporul) îi evocă „obscenitățile învățate de copii înainte de a le înțelege.“ Nu la fel de bine funcționează metoda în cazul pudorii sus-invocate, asociată pripit „putorii“, sau în cazul „schimbării de sex“ a onorului, devenit, detestabil pentru el, onoare, căci pedanții incriminați nu au nici gust, nici bărbăție, nici Dumnezeu… Antipatia moldovenist-conservatoare față de poezia muntenilor îl face pe-acel rege-al poeziei momentului să taxeze „poeziile noi“ drept „substantiv femenin împreunat cu adiectiv masculin, total ermafrodit“, acuzînd faptul că „autorii de peste Milcov practică mult aceste apropieri de sexe între cuvinte“. Luat de val, autorul Lăcrămioarelor îi probozește pe aceiași „poeți de peste Milcov“ pe motiv că diminutivează lacrimile drept „lăcrămioare“, ceea că ar duce la confuzii cu florile omonime. Numai că numele florilor plantei cu pricina fusese pus de poporul însuși, prin trimitere metaforică la micile lacrimi, deci lăcrămioare. Iar poporul în speță nu era doar cel de dincolo, ci și cel de dincoace de Milcov. Căci, nu-i așa?, „românul e născut poet“… Interesant e faptul că Alecsandri recurge aici la o categorie estetică negativă, în curs de acreditare – grotescul – ca instrument de igienizare a vocabularului literar național.
Lăsînd la o parte fabulosul „dicționar de rime“ rămas între manuscrisele lui Eminescu, care interesează literatura doar ca experiment auxiliar, înnobilarea livrescă a modelului lexicografic atinge excelența în Dicționarul Junimii, piesă de bravură ludică a literaturii „identitare“ junimiste. Ideea unui dicționar propriu se va fi născut în epoca în care Maiorescu ținea să dea o replică puriștilor latinizanți prin alcătuirea unei opere lexicografic numite în cenaclu… Zipcionar. Ceea ce a ieșit a fost să fie însă o scriere memorialistică total insolită. Publicată în serial de supraviețuitorul Iacob Negruzzi în aceleași Convorbiri literare (1924-1925), ea a fost editată cu croșete abia în 1970, la Minerva, de Corneliu Simionescu, și restituită integral hăt! în 2016, la Humanitas, de Ioana Pârvulescu. Lăsînd la o parte mitologia grupării pentru care „anecdota primează“, trebuie reamintit faptul că există un corpus deloc neglijabil al producțiilor „carnavalești“ junimiste, păstrat și editat, după caz, sau – pînă la proba contrarie – pierdut, în care intră ocazionale de tot felul și așa-numita literatură de banchet, în frunte cu „pornografiile“ sau „corosivele“. Fizionomia Junimii, cu istoria privată, personajele, relațiile, obiceiurile și folclorul ei, este prinsă aici în formula cea mai potrivită. Ingeniosul lexicon testimonial tipărit de bătrînul Jacques, care, în paranteză fie spus, nu pare să-l fi ignorat pe Bierce, poate fi discutat în sine ca text – și experiment – literar: clasic în formă și avangardist în fond, parodiind delectabil instrumentul clasificator al „satanei pedantismului“. Dar autopersiflarea era, cum se știe, exercițiu predilect la Junimea. Selecția „intrărilor“ și regia vecinătăților, fără a mai vorbi de anecdotica asociată, au o vervă care n-a îmbătrînit nici cu un rid. Exemple, cîte vrem: Asachi Dimitrie trimite încrucișat la Burlăcăritul (taxa pe burlăcie pe care-a vrut s-o impună); la litera B este consemnată o revistă umoristică a lui Pogor – B. porcului – care n-a apărut niciodată. Boileau (numit de același Pogor „p… de Boileau“, spre exasperarea clasicizanților pudici) e vecin cu Borta-Rece (asociată ironic, în epocă, frigidității feminine); Buddha stă alături de Buckle și Buicliu; Carte de leptură – lîngă Carul cu minciunile, iar Caracuda lîngă Caragiale Luca Ioan; Creangă Ion e așezat de minune între Corosiv(itate) și Creștinism (credință supusă la vot în cenaclu și rău văzută de Pogor, care imaginase o societate pentru stîrpirea ei), Escelența sa – lîngă Eminescu Mihail, Faul lîngă Faust, Gane Nicu lîngă fictivul Gablitz, poetul inventat din farsa antijunimistă a lui Hasdeu, Mahabarata lîngă Maiorescu; Opul acesta trimite, încrucișat, la o pagină lipsă – la fel de corosivă prin „legătura“ dintre cuvinte… – intitulată Chipul acesta, Panbeșinismul („curentul filosofic“ inventat în bășcălie de Pogor) își face loc între Panteism și Panu Gheorghe, Porco (replică deviată porcos din latinescul „porro“) vine înainte de Prelați (titlu atribuit, la Junimea, lui Creangă și Episcopului Melchisedec), Schopenhauer – înainte de somația Scoate-o! (referitoare la capodoperele promise în cenaclu), mussetiana Silence îl anunță pe Slavici, iar Scuipat premerge Talent. Il a du talent, replica indicînd lecturile junimiste cu haz.
O atitudine ambivalentă față de „dicționar“ apare la avangardiștii noștri interbelici. Într-un poem cvasi-dadaist din numărul unic al revistei 75HP (Hidrofil) al lui Ilarie Voronca putem citi, după un colaj impersonal cu iz caragialian („Vântul e pătrat invers 50 LEI util gazometru“), o secvență brusc personalizată: „îmi e foame îmi e întuneric îmi e dicționar“. Ceea ce indică o angoasă a clasificărilor pozitiviste, asociată maleficiilor întunericului și foamei. În nr. 3 (martie-aprilie) al revistei Urmuz, Geo Bogza semnează, sub titlul Dicționar popular, două „definiții“ urmuziene (Roman și Creionul), iar în numărul 33 din februarie 1931 din unu publică, sub pseudonimul André Far, un Inventar – catalog alfabetic de scriitori clasici și contemporani, judecați fără menajamente prin prisma criteriilor grupării. Alecsandri e privit ca „un poet cu monumente și monumentul confortului poetic“, Bacovia – cu „multă simpatie“, dar ca un „școlar întîrziat“, I.L. Caragiale se salvează ca „singurul forte în literatura noastră“, Eminescu e deplîns ca „victimă a profesorilor universitari care îl comentează“, iar Ionel Teodoreanu apare încondeiat previzibil: „Dacă n-ar fi fost așa frumos, fetele nu l-ar fi plăcut. Dacă fetele nu l-ar fi plăcut, s-ar fi masturbat, dacă s-ar fi masturbat, n-ar mai fi făcut-o și-n scris.“ Surprinde și nu prea tratamentul elogios aplicat lui Odobescu: „Ne plac cărțile sale, stilul său, sinuciderea sa.“
Capodopera autohtonă a literaturii lexicografiei parodice este Dicționarul onomastic al lui Mircea Horia Simionescu (1969), unde conștiința metaficțională, alexandrină, a „comediei literaturii“, atinge o culme. Ne aflăm, istoricește, într-un moment de respiro al tiraniei clișeului, în care exuberanța imaginației parodice fără granițe triumfă în fața stereotipiilor nivelatoare. „Asediul locului comun“ are loc aici în spiritul subversiv-liberalizant al veacului al XVIII-lea, „veacul bunului plac și al bunului gust“, al lui Diderot, Swift și Sterne. Însă idealul luminist al eliberării minților în și prin Literatură de ideile primite avea să devină o amintire odată cu apusul Republicii Literelor, cu post-livrescul și post-ironia în care, de ceva vreme deja, ne-am instalat.