Avem, în sfârșit, în formula integrală în limba română, monumentala lucrare a lui Toma din Aquino – Summa theologica (Editura Polirom). Patru volume, peste 3.500 de pagini, o muncă întinsă pe aproape două decenii. Alexander Baumgarten este cel care a coordonat acest vast șantier; despre acesta, dar mai ales despre marile mize ale apariției marii opere a lui Toma din Aquino, în dialogul de mai jos.
Cristian Pătrășconiu: Summa theologica – una dintre marile cărți ale gândirii teologice – pentru prima dată, integral, în limba română. De ce abia acum a fost să fie și până acum nu a fost să fie?
Alexander Baumgarten: Summa… nu este doar o mare carte a gândirii teologice. Ea este o culegere de dezbateri care recapitulează, judecă, reformează, tensionează, stinge sau face să explodeze, îngroapă sau trimite în viitor (cu un ceas în buzunar) problemele care s-au născut din întâlnirea culturii iudeo-creștine cu cea greco-romană, a celei patristice greco-latine cu Europa nordică a evului mediu timpuriu, a celei arabe cu cultura universitară scolastică. Ea este epocală pentru că expune, critică, pune la îndoială, jubilează sau se întristează, râde sau plânge de o epocă întinsă în trecutul și în viitorul care se despart odată cu scrierea ei, chiar dacă neterminată. Și o face cu răbdare, minuțios, pe probleme ordonate sistematic și după canonul unui învățământ universitar, în care logica și autoritatea au aceeași valoare de argument. Versiunile în limbi moderne ale Summei theologice își au istoria lor particulară, și putem încadra traducerea ei în limba română între ele. Dacă privim departe, avem o traducere greacă medievală, iar dacă privim aproape, o împânzire de traduceri moderne datorate, în parte, neotomismului, în care a dominat ideea că această lucrare ar putea spune ceva publicului cititor dacă este desprinsă din contextul ei medieval și pusă direct în legătură cu problemele veacului nostru. Această percepție a fost proprie unei părți a secolului al XIX-lea și debutului secolului XX. De atunci, însă, lucrurile s-au schimbat. Cercetările doctrinale, munca medieviștilor, cunoașterea tot mai clară a disputelor secolului al XIII-lea au condus la idei destul de diferite legate de receptarea Summei theologice în contextul în care ea a apărut. Acest lucru a influențat, desigur, limbajul tradu-ce rilor, aparatul de comentarii, aparițiile editoriale conexe și întreaga intenție editorială. Noi, și această traducere în limba română, în patru volume, găzduită de Editura Polirom, aparținem acestei ultime generații. Astfel, apariția ei în sine e doar un eveniment, dar unul fericit. Dacă am fi avut-o până acum integral în limba română, ea ar fi mărturisit epoca de care vorbeam, în care un angajament pios și o intenție de scoatere din contextul medieval ar fi marcat-o fără îndoială. Deși au mai fost încercări lăudabile (mă gândesc la comentariile însoțite de traduceri interbelice ale Monseniorului Vladimir Ghika, sau la primele quaestiones publicate în anii ’90 la Editura Științifică), totuși ea a apărut integral acum și poartă în mod firesc marca acestei epoci. Aceasta înseamnă o versiune în care se poate vedea contextul polemic al problemelor dezbătute, uneori singularitatea opțiunilor tomiste, folosirea surselor, laboratorul său intelectual. Ea înseamnă totodată o versiune care pune la încercare rezistența receptivă a limbii române în fața unui asemenea text. Cel puțin din aceste două puncte de vedere, cred că este un ceas bun al apariției Summei în română.
Am putea spune că această carte a lipsit mult culturii române?
Da și nu. Ne poate lipsi ceva ce putem în prealabil defini. Or, cultura română atât filosofică, cât și teologică, este modernă și tributară problemelor și vocabularului modernității, limitelor acesteia. Din acest motiv ea nici nu poate avea instrumentele necesare și obiective pentru a formula o critică a modernității, decât dacă ar ieși din cadrele amintite ca din coaja unui ou. Cunoașterea, asimilarea, reflectarea și confruntarea cu dezbaterile culturii filosofice și teologice ale evului mediu latin sunt o asemenea ieșire pentru cultura română. Dar Summa theologica este o operă venită din lumea anterioară nașterii modernității: asimilarea ei culturală poate conduce la o asemenea perspectivă critică, de aceea traducerea ei are o evidentă dimensiune curativă pentru limba română. O asemenea asimilare îl transformă pe cel căruia ea îi reușește, astfel încât își poate defini conștient nevoia de ea abia după ce a asimilat-o. Ea nu lipsea culturii române pentru că niciun învățământ filosofic sau teologic nu corespundea structurilor și întrebărilor ei, dar vom putea resimți cândva satisfacția asimilării ei, dacă o vom putea integra într-un dialog cu propriul nostru comportament cultural. De exemplu, versiunea actuală în limba română ne poate arăta cum poate exista o unitate a vocabularului teologiei și filosofiei (așa cum în cultura română de azi nu există), sau că există o unitate a problemelor teologiei dogmatice și a societății umane (așa cum în mediul nostru de azi nu există), sau că există o continuitate între etica de inspirație greco-romană și cea paulină (așa cum noi percepem prea puțin astăzi). Când asemenea probleme ne vor apărea drept firești și presante, vom putea trăi cu sentimentul că această carte, într-adevăr, ne lipsea.
Mai sunt și altele, de aceeași anvergură, care încă ne lipsesc, în traducere românească?
Când Toma din Aquino a deschis acest proiect, el putea părea că aparține unui gen literar dizident, cum puțini mai făcuseră sau urmau să facă. Majoritatea autorilor medievali compuneau comentarii la celebra Carte a sentințelor a lui Petru Lombardul, care a creat un mainstream al lucrărilor filosofico-teologice până la conciliul de la Trento, când Contrareforma a blocat acest gen literar, promovând în schimb Summa… tomistă. Opțiunea venea din faptul că angajamentul aristotelic al lucrării lui Toma furniza o viziune echilibrată despre Dumnezeu și lume, destul de departe de turnura hermeneutică a multor comentarii la Sentințele amintite și care au alimentat, se pare, Reforma însăși. Așadar, este un eveniment fabulos să avem lucrarea lui Toma în română, dar ea este înconjurată de o constelație de lucrări majore pe care, dacă le-am pune în circulație în versiuni românești, am avea o viziune mai limpede a problemelor scolastice în care s-a născut modernitatea. De pildă, un mare eveniment ar fi însăși traducerea Cărții sentințelor, pe care și Toma le-a comentat anterior redactării Summei. Dar putem numi paralel texte cu similar în celelalte mari domenii ale universității medievale: de exemplu, pentru medicină, ne-ar fi util Canon-ul lui Avicenna, iar pentru drept, Decretul lui Grațian, completat de Decretaliile lui Grigore al IX-lea. Mă pronunț mai greu în domeniul medicinei, dar să ne gândim cât de important și de provocator ar fi pentru cultura juridică românească să se confrunte cu bazele și terminologia dreptului medieval avându-l în română pe Grațian! Apoi, sunt sursele lui Toma, foarte incomplete în română, iar fundamentul patristic al eticii sale, mă gândesc la Comentariul moral la Iov al lui Grigore cel Mare, ne lipsește complet.
Un travaliu extraordinar pentru a traduce această monumentală lucrare. De la primul volum până la publicarea celui de-al patrulea, ultimul, au trecut mai bine de 15 ani. Cum se lucrează pe un șantier de o asemenea anvergură ? Și cu cine ? Îl întreb asta chiar pe „șeful de șantier“…
Traducerea a început la inițiativa dom nu lui Silviu Lupescu, directorul Editurii Polirom. Eram, în 2007, niște puști cam trecuți de trei zeci de ani, adunați de un colocviu tomist ținut la Iași, când domnul Lupescu ne-a aruncat, așa, peste umăr, misterios, sugestia de a traduce Summa…, pe lângă proiectele „Bibliotecii Medievale“. Eu am refuzat neliniștit (ca într-un topos foarte comun al literatu rii medievale), ca să îmi găsesc în refuzul însuși motorul asentimentului. Și s-a adunat o armată de colegi, mulți la început și cu trepte de price pere diferite. Unii erau mult mai învățați ca mine, diverși ca opțiuni (fastul și savoarea polemicilor ar fi altfel inexplicabile), dar țineau de gene rația mea de filosofi, teologi, latiniști. Cu ei s-a format rapid un fel de falangă de traducători, cu care am dus primul volum. La cele următoare, viața a început să ne risipească, dar au apărut în schimb studenții: oameni foarte tineri, pe care i-am cucerit cu entuziasmul meu și care s-au format ca medie viști traducând cu mine, discutând la seminarii, confruntând variante și învățând de fapt subtila meserie de traducător al surselor culturale dintr-o limbă veche. Așa am tradus Summa theologica și acest lucru este vizibil în prezentările traducătorilor din fiecare volum. Am petrecut timp de 18 ani cele mai frumoase clipe ale zilei tradu când sau verificând câte un articol dimineața, până vedeam ceașca de cafea goală și lumina dezmorțindu-se sub geamul de dinaintea biroului.
Mai ușor de lucrat acum la o atare traducere – când există acces rapid sau foarte rapid la numeroase resurse necesare? Sau, dimpotrivă, tocmai pentru că traducătorii au prea multe resurse la dispoziție, e mai greu și de ales?
Dimpotrivă, într-o asemenea muncă prolixi tatea resurselor este derutantă și relativ inutilă. Desigur, ediții diverse care indică lecțiunile corecte, sau versiunile moderne care identifică minuțios sursele corecte sunt foarte importante. Motoarele de căutare ale celebrului corpus thomisticum sunt utile. Dar să ne imaginăm raportul dintre original și versiunile vernaculare ale lui ca pe un cerc cu multiple raze. Adăugarea unei raze are de-a face cu centrul fără a stabili legături cu celelalte. Fiecare limbă care a tradus Summa… și-a pus la încercare propriul vocabular, și-a scris propria istorie și a explicitat sensul latin în funcție de primele două. Din acest motiv, consultarea lor este adesea derutantă. Să ținem cont că latina lui Toma este una foarte simplă, clară, simetrică, născută probabil din necesitățile de predare și din mintea clară și ordonată a unui profesor dominican, pe care nu îl preocupă retorica frazei. Nu ai în fraza lui Toma deliciile și subtilitatea ciceroniană din opera lui Augustin. Dificil la Toma este mai degrabă să păstrezi echilibrul dintre atenția asupra detaliului și privirea de ansamblu asupra oceanului operei sale în care să încadrezi fiecare propoziție, precum și atenția asupra provocării în limba română a problemei pe care o discută textul. Or, trecerea peste aceste două dificultăți nu este ajutată prea mult de numărul mare al resurselor, cât de stăpânirea dialogului liniștit și atent între latina care dă și româna care primește.
Care au fost câteva dintre cele mai mari provocări în traducerea unui text atât de vast și tehnic, precum Summa theologica, în limba română, o limbă care nu are, totuși, o venerabilă tradiție filozofică-lingvistică?
Mai întâi, absența unor termeni în teologia românească care să redea concepte determinate. Nu mi-a venit să cred că în română nu avem o listă completă de termeni pentru relațiile intratrinitare acceptate canonic (de pildă, pentru cea dintre Tată și Duh, în latină spiratio) și altele. Apoi, a fost absența participiului prezent (exceptând neologismele), iar acest participiu este deosebit de important prin construcțiile pe care le formează în latină, unele bifuncționale, esențiale pentru orice gândire clară (fie ea juridică, medicală, teologică, filosofică), ceea ce ne duce mereu la parafraze care sărăcesc inevitabil textul. Apoi, regretabila lipsă a tranzitivi tății românești pentru verbul a participa, esențial în orice gândire de inspirație platoniciană. Apoi, mici amănunte, cum este antonimul latin al meritului (care este demeritum), a cărui lipsă în limba română ne lasă să spunem cu sens că „meriți o bătaie“, dar ne cam încurcă în dezbaterile teologiei meritului. Aceasta cât privește lexicul. Dar și confruntarea dintre limba română și latina (problemelor) lui Toma depășește dificultățile lexicale. Ea este un exercițiu de recuperare în limbă și cultură a unei problematici pe care nu am trăit-o ca experiență școlară și instituțională niciodată și pe care o refacem mental prin lectură și dezbatere.
E și o cale privilegiată – s-a spus chiar: regală – de a intra în softul mental al epocii medievale (departe de a fi întunecată, așa cum ne-a spus și ne tot spune o anumită literatură istorică precară sau ideologic stupid orientată). E o mare comoară intelectuală aici, de fapt, nu-i așa?
E o mare cucerire a culturii contemporane depășirea clișeului iluminist, care a acoperit energic mentalul ultimelor trei secole, privitor la un ev mediu „întunecat“, ostil exercițiului rațiunii, primitiv și inferior luminilor antichității și multe alte inepții utile pentru a consolida mai degrabă dorința de identitate și legitimitate a epocii moderne. Prefer să văd în universul secolelor XIII-XV un laborator de idei, polemici, soluții și tensiuni care mi-au decis destinul cultural într-un mod subtil, cercetabil, lăudabil sau criticabil. Locul lui Toma este în acest laborator și, da, din această perspectivă el este o comoară ca orice text care poate fi invocat ca o origine care ne afectează gândirea, societatea, viața cotidiană. Studiul Summei… seamănă astfel revizitării frecvente a unei origini. Îmi sare în ochi un minunat pasaj din Grațian (din Decretul, II, 35, 8), care vorbește (într-o epocă, iată, foarte deschisă gândirii critice) despre rolul curativ al revizitării și chestionării ritualice principiilor, chiar dacă acceptate tacit: adevărul repus mai frecvent în discuție strălucește și mai mult în lumină (…), căci a revedea mai frecvent dreptatea este un rod divin. Acest pasaj îmi spune că adevărul, dacă este păstrat în zona premiselor acceptate tacit, ruginește, miroase urât, își schimbă funcția și pălește. Este o minunată afirmare a rolului gândirii critice. Probabil că așa putem apela articolele Summei theologice și încadra rea ei în laboratorul intelectual al evului mediu latin.
Care sunt, din punctul dumneavoastră de vedere, câteva dintre cele mai extraordinare argumente din această carte? Câteva dintre cele mai sclipitoare?
Selecția este riscantă, deoarece sclipirea vine din unghiul lecturii. De exemplu, putem citi întrebările despre îngeri din Prima parte ca să înțelegem angelologia tomistă. Dar putem să le citim și ca să înțelegem rolul ideii de intermediar în orice teorie a ierarhiei, sau ce înseamnă inspira ția în sensul cel mai secular al termenului, sau ce înseamnă birocrația modernă? Întrebările sclipesc când sunt revizitate, cum spunea mai sus Grațian, sau când teritoriul lor de interogare este modificat de cititor. Dar firește că și la o lectură fugară asemenea argumente sar în ochi. Este, de pildă, memorabilă limita pe care o pune Toma, spre începutul lucrării, necesității argumentării tezelor: el spune că merităm să ne argumentăm credința doar până acolo unde necredincioșii încep să râdă de această nevoie. Or, a suprapune criteriul evidenței principiilor (serioase) cu râsul este semnul unui gânditor incredibil care pare să ne spună, prin conversie: merită să fim atenți abia la lucrurile care stârnesc amuzament spontan. E o teză căreia îi sub scriu cu plăcere. Sau critica subtilă pe care o face regimului posesiei (ecleziastice). Sau sublinierea legitimității revoltei împotriva tiraniei, când biserica trebuie să fie alături de orice revoluție legitimă. Să facem oare o legătură între acest principiu tomist foarte curajos și coridorul de brațe legate unele de altele ale episcopilor polonezi în mișcările din Glaznost? Eu unul aș face-o. Sau sclipitoarea tensiune dintre atașamentul tomist față de etica aristotelică a măsurii și teoria virtuților creștine fără măsură, de inspirație gregoriană (în care, de pildă, virtutea penitenței trebuie să fie în mod firesc fără măsură)?
În ce fel ține sau mai ține pentru lumea de azi argumentul existenței lui Dumnezeu, așa cum e el formulat de Toma din Aquino (sunt cinci linii de argumentare, cinci argumente, de fapt…)?
Șirul celor cinci argumente ale existenței divine este atât de celebru și de citat școlărește încât eu am o sfială în fața lui. Sunt argumente care, în fond, nu prea vorbesc despre Dumnezeu, ci despre structura lumii. Ele vorbesc despre ordinea, relația, cauzalitatea, armonia, valoarea lumii și spun toate cam același lucru: că aceste trăsături ale lumii presupun un principiu și că nu pot fi gândite într-un lanț infinit. E o argumentare inspirată mai cu seamă de Fizica lui Aristotel, și care e importantă nu pentru că ar demonstra existența lui Dumnezeu, ci pentru că are o structură interesantă: observați că la capătul fiecărui argument, după ce existența finitudinii seriei (relațiilor, cauzelor, valorilor etc.) a fost constatată și primul ei principiu a fost stabilit, intervine mereu o frază (fără niciun alt argument) prin care ni se spune că merită să îl recunoaștem în acest principiu tocmai pe Dumnezeu, așadar ulterior încheierii raționamentului. Procedura este foarte interesantă, și ea îmi arată cum Toma vrea să „lipească“ oarecum gândirea iudeocreștină a Exodului de gândirea ierarhică și cauzală greacă. Meritul nu este succesul (dealtfel, discutabil) al acestei proceduri, ci faptul că ordinea raționamentului pune existența divină anterior tuturor calităților divine (fapt care i-a entuziasmat deja în mod corect pe neotomiști), dar și faptul că ne dă posibilitatea de a gândi problema însăși a necesității unui principiu unic din care să provină orice pluralitate, iar această problemă este o piatră de încercare a civilizației noastre care merită rediscutată critic permanent. De ce să avem „unire în cuget și în simțiri“, dacă nu suntem convinși că orice pluralitate are la bază un principiu unic, ci dezvoltăm o civilizație la baza căreia stă însuși elogiul pluralității?
Teza „răului permis“ a lui Toma din Aquino și războaiele teribile de lângă noi, de astăzi. Provoc puțin: pot sta acestea două într-o comparație rezonabilă?
Toma e un teoretician al legitimității războ iului defensiv, iar răul „permis“ este văzut mereu de el în această lumină. Pe de altă parte, el face o figură destul de aparte în tonul în general antisemit al scrierilor latine scolastice, pentru că are un surprinzător simț și respect al alterității (mă gândesc de pildă, la rezervele sale ferme în fața botezării copiilor iudeilor contra voinței părinților lor). Dar lucrurile acestea trebuie văzute, desigur, în context. Despre războaiele teribile de lângă noi Toma, din păcate, nu spune nimic, dar contextul lui mai larg ne spune ceva despre percepția unei unități europene în fața slavilor de Est. Îmi amintesc de un schimb epistolar suculent între Bernard din Clairvaux, cu un secol înaintea lui Toma, și un episcop al Cracoviei. Bernard se interesa de creștinarea slavilor de Est și îl sfătuiește pe episcopul polonez ca aceia să fie în fond, uciși, dacă tot nu s-a reușit creștinarea lor. Episcopul își liniștește focosul cistercian: ba da, s-au creștinat deja, chiar dacă ei sunt și vor rămâne quasi alter mundus. Pentru amândoi, granița Europei civilizate era cam aceeași, iar corespondența lor este emblematică pentru percepția medievală a Estului.
În contextul actual al teologiei, există idei sau concepte din Summa theologica care sunt mai relevante și mai actuale ca niciodată?
Eu cred că există o linie de forță a pledoariei tomiste în problema continuității între teologia dogmatică și dreptul natural, a continuității între teologia atributelor divine și antropologie, între teologia sacramentelor și valorile vieții civile. Principiul continuității între toate acestea este o formă de sacralizare quantum potest a fiecărui aspect al lumii create. Baza acestei atitudini este legată de importanța pe care el o acordă teologiei naturale. Este important să observăm pe tot cuprinsul Summei faptul că ea este un program de sacralizare a lumii plin de discernământ, de înțelegere a diversității lumii și a comportamentului natural al omului de pretutindeni. Să comparăm programul Summei cu ceea ce face Augustin în Despre cetatea lui Dumnezeu. Acolo, critica politeismului și a discursului identitar imperial este operată de Augustin cu o strategie admirabilă, dar riscantă: el își dă foarte bine seama că ruperea teologiei civile (a celei ritualice, urbane, a panteonului greco-roman) de cea naturală (a asocierii divinului cu toate formele de manifestare a naturii și a omului) este soluția impunerii unei orientări monoteiste a religiei. Și nu ezită să opereze ruptura. Gestul are consecințe uriașe, pentru că este implicit o primă dezvrăjire a lumii, ca să folosesc cuvinte cunoscute dintr-o altă literatură. Toma pare mai degrabă angajat într-un program de sacralizare, de semnificare în ordine divină a tuturor manifestărilor naturii. Este posibil ca această orientare să aibă ceva de spus teologiei contemporane, dar pentru aceasta trebuie lămurită mai întâi linia istorică pe care ajungem la deciziile luate de Augustin în pomenitul tratat, despre care încă mai am de reflectat.
Cum pot ajuta la aprofundarea dialogului teologic și filosofic între tradițiile ortodoxe și cele catolice sau protestante traducerea și studierea lucrării Summa theologica în limba română?
Ar fi un reducționism primitiv să ne raportăm la Summa ca la un produs al lumii catolice pe care îl aprobăm sau criticăm de pe poziții confesionale. Punem în bibliotecă Summa… lângă epopeile lui Homer, dialogurile lui Platon, teatrul lui Shakespeare, Divina comedie sau Enciclopedia franceză. Ele nu sunt un instrument de dialog interconfesional mai mult decât celelalte lucrări pomenite. Dar de pe această poziție (din bibliotecă), Summa poate radia peste toate confesiunile. Ea ne învață, în fond, că cercetarea adevărului înseamnă argument și contraargument, răbdare și cântărire, decizie și dialog. În ea vedem cum tradiția școlară (cu laboratorul și calendarul ei intelectual) formează o limbă și o cultură, iar însușirea ei târzie se echilibrează atent prin lectură asumată. Dialogul interconfesional (și oricare, în fond) al acestei lucrări poate începe cu o atitudine simplă, amuzantă, recomandabilă: dacă citim fiecare articol al acestei lucrări sub specia alternativei (adică punându-ne mereu la capătul lecturii întrebarea: cum ar fi fost dacă ar fi fost altfel?) avem șansa unei lecturi în care să ne cunoaștem pe noi înșine și lumea noastră ca pe un rezultat lăudabil sau criticabil al deciziilor pe care le-a luat la vremea ei această carte.
