Radu Paraschivescu este unul dintre cei mai versați romancieri, care fără să-și propună proiecte mari reușește mai bine decât mulți dintre cei care-și doresc să rupă gura târgului. Scriitorul are ceva din ironia rafinată și subtilitatea ludică a unor David Lodge sau Julian Barnes, un mod britanic de a face roman cunoscând preabine convențiile, jucându-se cu ele, fără ca acest lucru să fie tematizat postmodern printr-o denudare a procedeului, ci pur și simplu bucurându-se să respire aerul literaturii de pe un țărm al lui, vacanțier și dezinteresat de ierarhii și canoane, dar cu o erudiție discretă a unei culturi transpuse în episoadele hedoniste, contemplative, ludice ale propriei extistențe. Radu Paraschivescu practică un tout est pris à la légère care îți redă bucuria lecturii, îți reamintește că literatura poate să aibă umor fără să fie umoristică, că ironia are ceva dramatic fără să fie tragică (sintagma „ironia sorții“ aproximează ideea), că poți contempla literatura din unghiul oferit de Cei trei mușchetari al lui Alexandru Dumas, și nu al lui Ulise de James Joyce, fără să te scazi ei, ci adunându-te cu o savoare în plus. De la un roman care are ceva din realismul bleak dickensian, Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri (2012), la unul de aventuri în Italia Renașterii, Acul de aur și ochii Glorianei (2021), de la un crime story trecut prin școala lui Arthur Conan Doyle și Agatha Christie, Podul diavolului (2022), la un volum de povestiri care plonjează cu fervoare ironică în cotidianul românesc, Garoafe la bordel (2023), Radu Paraschivescu demonstrează o mobilitate deosebită în a se reinventa ca romancier, jucând măști auctoriale diverse.
Brățară pe glezna ta (Editura Humanitas, 2024) este chiar un love story, mai sofisticat decât cel atât de popular al lui Erich Segal, dar nu unul cu tineri, ci cu maturi care își trăiesc povestea plenar, în zona de confort a unei bune așezări sociale, dar de relativ inconfort al unui aranjament personal. Sonia Ispravnic este romancieră de succes, Filip Aronescu este un om de televiziune, cu vizibilitatea garantată de emisiunile culturale care-l impun ca pe o portavoce autorizată a ceea ce cultura contem porană are mai bun. Relația este rodul multor potriviri, cuplul trăiește bucuria împărtășirii unor sensibilități care se armonizează complementar, cu diferențe care mobilizează dialogul, dramatizează întâlnirile, conferă relieful pregnant al unui a trăi împreună. Există un singur element care desparte, iar el nu poate fi trecut cu vederea, pentru că se află în miezul lui împreună. Sonia nu acceptă ca Filip să rămână la ea peste noapte, nu acceptă să doarmă alături de iubitul ei. Rațiunea de a fi a acestei interdicții nu este o curiozitate, o expresie a cochetăriei și nici afirmarea unei indispoziții sau idiosincrasii. De altfel, Sonia atrage atenția că tabuul pornește din adâncul ființei ei, iar absența unei explicații îi conferă într-un fel ceea ce bărbații, uneori și romancierii, caută într-o femeie, un mister.
Putem bănui o traumă, o angoasă profundă, dar faptul nu ne ajută, așa cum nu-l ajută nici pe Filip insistențele, în diferite ocazii, de a devoala semnificația interdicției, de a o depăși cu strategii terapeutice. Numai că această condiționare schimbă evident metabolismul relației, prejudiciază intimitatea, o limitează, pentru că pentru Sonia există un initim mai intim decât sexualitatea, iar acesta este faptul de a dormi alături de cineva, o formă de încredințare banală în logica intimității, dar nu și pentru ea. Acest fapt creează un „despreună“, termenul forjat de Filip pentru a descrie situația bizară, frustrantă, care bruiază relația, oricât de multe compensații tandre, „dovezi“ ale iubirii ar exista. Acest fapt îmi amintește de departe de convenția cuplui din basm care sădește în mijlocul fericirii, armoniei, un sâmbure de neliniște, o interdicție. Fără a o proiecta burghez în orizontul unei căsătorii, fără a o imagina eternă precum tinerii îndrăgostiți (există totuși o retorică a ilimitatului afectiv la Filip!), fără a postula armonii absolute, povestea de dragoste se învârte în jurul acestui despreună cu atât mai mult cu cât ceea ce constituie o convenție se amplifică în contextul unei despărțiri temporare. Filip face o excursie prin Europa în locuri cu care e familiarizat nu numai cultural, Toscana și Roma în Italia, coasta bretonă în Franța etc., iar Sonia rămâne acasă să-și scrie romanul Zei, căței și cimpanzei. Această temporară despărțire definește un moment de criză, un impas, un despreună: „Plec fiindcă nu pot altfel. Rămâne din același motiv.“
Cei doi convin asupra unor reguli de comunicare, mai precis, Sonia le impune: să nu-și trimită fotografii, sms-uri, mesaje pe WhatsApp sau Messenger, să nu-și telefoneze sub niciun pretext, să-și scrie doar pe email. Romanul în scrisori – prima parte a romanului asta este –, iată convenția care este repusă în circulație prin intermediul legământului din roman: una ea, una el și tot așa cu ritmul dialogat pe care-l au scrisorile pentru cei aflați la distanță, siliți să recompună din cuvinte un spațiu comun, în circumstanțe diferite de viață. Nu insist asupra bizareriei acestui mod restricționat de a comunica, dar este evident că Sonia stabilește, dă direcția, creează cadrul de comunicare care-i convine. Încă o dată, acest fapt nu reprezintă o cochetărie, ci o reprezintă, pur și simplu. La toate acestea se adaugă un mod de a fi care interzice efuziunile, retorica amoroasă, nu și gingășia, tandrețea. Sonia respinge ceva care s-a lipit fundamental, până la confuzie de dragoste, lirismul. Sonia este antilirică, Filip însă are nevoie de această dimensiune a expresiei. Ce decurge de aici este blocarea situațiilor de tip melodramă, a sentimentalismului, a revărsării afective, a punerii în priză directă a sufletului cu limbajul. Sonia cultivă profunzimea sentimentelor, există aici un fel de estetică, dar nu una împrumutată bovaric, a unor modele livrești exemplare, ci una care își are sursa în ea, o exigență la care trebuie să se ridice bărbatul care o iubește. Această întâlnire într-o poveste de dragoste, una care nu este obținută prin scăderea personajelor, mi se pare provocarea acestui roman, felul în care autorul iese din confortul rețetei predate de la romantism încoace, începând cu storcătorul de lacrimi Werther, atunci când nu e vorba de seducție și de Don Juani cinici și tot atât de asentimentali pe cât de amorali.
Aceste scrisori refac o parte din istoria celor doi și se deschid printr-un acord mutual cu un motto care devine și un fel de temă dezvoltată în cuprinsul scrisorii, o cheie de lectură prin care fiecare îndrăgostit se dăruiește celuilalt și își dă sens. Titlul romanului parafrazează titlul unui roman al Soniei, Brățara de pe gleznă, iar Sonia poartă o astfel de brățară de argint pe gleznă „din admirație pentru les années folles“, și Filip – iată cum e reciclată o tradiție a retoricii amoroase –, ar dori să fie acea brățară care stă zi și noapte acolo, legat de ea și oferindu-i-o legată precum în circularitatea verighetei. Este aici o expresie a modului masculin de a înțelege dragostea prin posesie totală, de altfel una dintre formulele brutale, dar expresive pentru a desemna actul trupesc al dragostei este dată de verbul „a poseda“, în versiunea sa mai soft, „a avea“. Un întreg univers burghez, patriarhal ar zice feministele, se întrevede aici, unde femeia devine un bun, alături de zestre, trecut în administrarea bărbatului, intrând pe deplin în posesia lui. Depășind contextul social-juridic al acestui comerț conjugal, posesia se arată problematică atunci când intrăm pe domeniul sufletesc, unde a poseda și a dărui sunt adesea disjunse, pentru că femeia chiar atunci când „se dă“ – un alt verb lipsit de poeticitate –, adesea păstrează ceva și pentru ea. În această ecuație a antropologiei erotice, Filip nu primește totul, nu are totul, ori dragostea solicită totul, iar bărbatul trăiește în orizontul imaginar al acestei utopice împroprietăriri in integrum. Ceea ce o femeie păstrează numai pentru ea îi conferă misterul, parte din acest „la façon que tu as d’être belle“, un fragment dintr-un vers al lui Joe Dassin prezentat drept motto într-o scrisoare a lui Filip. Acest fapt nu ne aduce câtuși de puțin în zona arhetipurilor jungiene introvertit (femeia), extrovertit (bărbatul). Amândoi îndrăgostiții comunică din zone de intimitate profundă, de pildă cea a propriilor lor povești de viață anterioare, a relațiilor cu părinții, sau, în cazul Soniei, cu ceea ce ține de scrisul ei. Sonia îi face confidența poeziilor ei de debut, întâmpinate cu mefiență în lumea literară, refuzate, de fapt. Este aici ceva din grația unei stângăcii pe care puțini o reușesc, o fragilitate lăsată la vedere pentru cel iubit, ocrotită în înțelegerea celuilalt. În rest, avem comentarii pe teme de roman, de întâmplări cu imprevizibilul și sincroniile lor, de impresii pe care locurile le degajă mai ales sub semnul amintirii, de proiecții, un întreg univers al lecturilor, audițiilor, gustu rilor (inclusiv papilare), al armoniilor sau cacofoniilor ambientale, al perso najelor care se alcătuiesc sub ochiul celui care privește. În Filip se află sădită privirea romancierului, deși nu este unul, o afinitate care înflorește frumos epistolarul.
În treacăt fie spus, am refuzat lectura în cheie biografistă cu toate că Radu Paraschivescu i-a dăruit personajului său mult din ceea ce este el, dar nu totul, iar diferența contează. Și mai contează pentru mine convenția ficțiunii și știința, atâta cât e, dobândită din citirea cărților autorului, că acesta nu se transcrie, nu propune identificări, se joacă cu convențiile, fără a fi convențional, cu alte cuvinte, se poate distribui într-un rol, dar îl va juca, adică adultera, diferenția, fantasma, literaturiza.
Acest schimb de scrisori nu este liniar, există o suferință care se adâncește oricât de mult o discreditează Sonia, oricât de mari și vizibile sunt eforturile lui Filip de a-i pune surdină. În proximitatea ei se află un alt despreună care pune în scenă inefabilul dragostei, moartea, o boală terminală pe care Sonia o minimalizează, posibil o leucemie, o altă intimitate pe care nu dorește să o împărtășească. Partea a doua a romanului, „Nu poți grăbi durerea“, este un fel de retrospectivă în absență, un fel de a recompune dragostea și a o retrăi despreună din tot ceea ce a rămas, în urma celui dispărut. Și această parte a romanului repune în circulație scrisori, de data aceasta numai ale lui Filip, pentru a marca momente de intensitate ale relației. Și aceste scrisori scot la iveală lirismul lui Filip raportat la o reținere, „autocenzură precaută“, a Soniei căreia „nu-i plăcea să scape caii exprimării“. Povestea de dragoste care se termină în moarte este cea mai reușită, singura care îi asigură monumentalizarea tăind riscurile rupturii, a căderii în derizoriul unor rutine, a unei conjugalități mulțumitoare, iar romancierii știu aceasta și Radu Paraschivescu, de asemenea. Felul în care-și conduce personajul în doliu nu forțează lucrurile, asumă lirismul personajului, precum și autenticitatea lui pentru că suferința vorbește uneori aceeași limbă ca și a poeziei lirice, atunci când nu rămâne mută. Numai că romanul nu știe să tacă.