Deși nu s-a considerat niciodată un autentic romancier, G. Ibrăileanu rămâne unul dintre cei mai importanți autori și teoreticieni ai genului din perioada interbelică. Ideile sale despre roman au fost exprimate atât în interviurile acordate, cât și în mai multe studii, din rândul cărora se detașează eseul Creație și analiză. Criticul de la Viața românească este și autorul unui Curs de estetică literară, lucrare în care, printre altele, există o amplă secțiune intitulată Problema creației în genul epic: romanul, nuvela. O primă observație ce se impune este aceea că, în cazul prozatorului G. Ibrăileanu, impactul cu romanul se dovedește accidental, scriitorul neavând orgoliul de a-și revendica și această specie. El mărturisește că a scris proză mai mult din necesități redacționale, din nevoia de a publica (și) literatură la Viața românească. Deși reprezintă una din marile reușite ale literaturii interbelice, Adela (1933) nu este considerat un roman propriu-zis, ci o carte de analiză sufletească. Nu trebuie uitat însă faptul că, pentru Ibrăileanu, romanul echivalează cu prezentarea unor întâmplări și a unor caractere bine individualizate, iar Adela nu încape într-o definiție balzaciană a genului.
Reticența lui Ibrăileanu față de roman se datorează atât mentalităților existente în epocă, cât și dificultăților legate de stil. Asumând o atitudine vădit anticalofilă, specifică romanului subiectiv de tip proustian, scriitorul recunoaște, cu excesivă modestie, că scrie foarte slab proză, că n-a avut stil și nici nu a căutat să aibă. În rest, preferințele autorului s-au îndreptat către Anatole France, André Gide și Marcel Proust. Într-adevăr, Adela nu este un roman „propriu-zis“, dacă ne gândim că, în mentalitatea lui Ibrăileanu, acționa puternic presiunea modelului obiectivat, adică ceea ce înțelege criticul prin opera de creație. Discrepanța dintre teorie și practica scriiturii (sesizabilă și la alți autori ai timpului) este evidentă, creația depășind prin noutate ideile teoreticianului literar. Paradoxul lui Ibrăileanu constă în faptul că el proclamă superioritatea modelului narativ obiectivat dar, pe de altă parte, în practica scriiturii, îl depășește, dovedindu-se adeptul modelului experimental. Ca urmare, Adela anunță o altă vârstă a romanului, în special direcția de factură „autenticistă“ în care au excelat autori precum Mircea Eliade, Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Anton Holban, M. Blecher și alții. De acest lucru vorbește și subtitlul cărții, Fragment din jurnalul lui Emil Codrescu (iulie-august 189…), care impune o anumită po(i)etică a prozei, o convenție epică distinctă, cea a romanului-jurnal.
Adevăratele disponibilități ale eseistului ni se dezvăluie în studiul Creație și analiză, autentic model de discurs critic. Potrivit aserțiunii lui G. Ibrăileanu, creația și analiza coexistă în proporții diferite în orice operă literară autentică. În romanul eminamente de analiză există și strictul necesar de creație, după cum în operele prin excelență de creație se poate găsi și strictul necesar de analiză. Criticul remarcă mutațiile intervenite în evoluția acestui gen deschis care este romanul, ale cărui forme actuale acoperă o altă realitate decât cea din secolul al XVIII-lea: „În romanul de azi se depune, se poate zice, orice. Că această libertate e legitimată sau nu – e altă vorbă. Dar «evoluția» aceasta a romanului e un fapt“. Studiul lui Ibrăileanu rămâne exemplar și prin maniera în care ilustrează receptivitatea criticii literare autohtone la noile experiențe ale prozei occidentale. Autorul se dovedește un bun cunoscător al romanului european și ne furnizează pagini substanțiale despre autori de primă mână precum Gide sau Proust, scriitori care au avut o contribuție decisivă la apariția romanului modern.
Ibrăileanu le reproșează scriitorilor români că nu posedă vocația investigației psihologice, fenomen motivat prin faptul că se poate face creație și atunci când este vorba despre o psihologie mai rudimentară. Această carență poate fi suplinită prin recursul la literatura occidentală, prin imitarea marilor modele oferite în special de literatura franceză. În viziunea criticului, analiza este posterioară observației, deoarece omul privește mai întâi în afară și mult mai târziu se întoarce asupra lui însuși. Subscriind parcă la teoriile lui E. Lovinescu, eseistul afirmă că, în dezvoltarea literaturii, ar acționa legea trecerii de la poezia lirică la cea epică și apoi la cea dramatică. Evoluția genului ar confirma legea, astfel încât romancierul nu se mai cantonează în sfera epicului, ci se apropie de dramaturg. Deși a beneficiat de o atenție deosebită din partea creatorilor, realizarea unor caractere puternic individualizate devine un fenomen secundar, principala preocupare constând în rezolvarea „problemei“, adică a conflictului dramatic. Revenind pe teritoriul literaturii române, Ibrăileanu remarcă faptul că evoluția acesteia s-a abătut de la normele existente în cultura occidentală. Mai întâi, a proliferat liricul și abia după 1840 s-au dezvoltat și celelalte genuri, literatura având, timp îndelungat, un caracter eminamente subiectiv. Epicul propriu-zis s-a impus abia în perioada interbelică, prin creațiile prestigioase ale lui Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu și Cezar Petrescu. Potrivit lui Ibrăileanu, dramatism adevărat încă nu există nici în roman, nici în dramă, până și piesele de teatru având un caracter epic. Potrivit „legii“ metamorfozei continue a formelor, dramaticul ar presupune „o evoluție sufletească înaintată: apariția conflictelor de conștiință din cauza ciocnirii de civilizații și cultură care dispar cu altele care se încheagă“.
Alte observații ingenioase vizează condiția personajului, concluziile lui Ibrăileanu bazându-se tot timpul pe buna cunoaștere a literaturii române și universale. Criticul realizează o distincție clară între personajele principale și cele secundare, opiniile sale fiind adesea surprinzătoare. O observație insolită este aceea că, în roman, personajele secundare sunt mai frapante decât cele principale și persistă mai mult în memoria cititorului. Teoreticianul literar explică fenomenul în felul următor: „Un tip care circulă de-a lungul unui roman în trei volume este o sumă de imagini prea multe și prea diverse, ca să putem avea în minte clară, bine delimitată, perfect individualizată, figura tipului. Pe când un tip secundar, care apare numai într-un capitol, dacă e bine zugrăvit, ne rămâne în minte mai exact – câtă vreme ne rămâne în minte.“
Alte observații pertinente vizează dihotomia dintre personajele feminine și cele masculine. Constatarea generală este aceea că scriitorii reușesc mai greu să creeze tipuri de femei decât de bărbați. Ca dovadă, în literatura universală nu există „tipuri de femei așa de vii, care să sară din pagini și să capete o individualitate de sine stătătoare ca Don Quijote, Tartuffe, Père Goriot, Levin etc.“. Deoarece femeia e mai puțin individualizată de la natură decât bărbatul (crede în mod eronat Ibrăileanu!), acest deficit de personalitate transpare și în roman, fenomen firesc dacă ne gândim că literatura nu este altceva decât o oglindă fidelă a vieții. În timp ce bărbatul întruchipează individul și este înfățișat în roman sub ipostaze multiple (de om politic, clubman, vânător, artist etc.), femeia e întotdeauna ființa amoroasă, adică întruchipează specia. În crearea tipurilor feminine, meritul scriitorului ține mai cu seamă de puterea de evocare a feminității acestora, în timp ce, în cazul bărbaților, interesul ține de reliefarea și delimitarea individuali tăților. Ibrăileanu nu vrea să afirme că nu există tipuri vii de femei în literatură, ci doar că „nu există tipuri de femei atât de vii ca cele mai vii tipuri de bărbați“.
Deși mare admirator al operei lui Marcel Proust, criticul proclamă superioritatea creației în raport cu analiza, motivându-și aserțiunea prin faptul că artă literară fără analiză poate exista, fără creație însă nu. Eseistul relevă noutatea operei proustiene, unde problema creației și cea a analizei se pune altfel. Noutatea lui Proust ține de genul analizei lui, creațiile sale fiind adevărate lumi sufletești. Mutând discuția în sfera tipologiei, Ibrăileanu ajunge la o altă concluzie esențială, aceea că un creator nu copiază realitatea, ci își realizează propria sa concepție despre realitate.
Ibrăileanu atrage atenția asupra impurității genurilor literare, ilustrându-și ideea prin trimiteri la „pastelurile lirice“ ale lui Șt. O. Iosif, la „romanele dramatice“ gen Pierre et Jean de Maupassant și la „dramele epice“ ale lui Delavrancea. Romanul este considerat un gen hibrid și complex. Ibrăileanu cere de la operele de creație o mare densitate de fapte, aceasta ilustrând cantitatea de viață transpusă în roman. Dacă Balzac e socotit cel mai mare creator de tipuri din literatura universală, în schimb Tolstoi se remarcă prin extrema densitate a faptelor din romanele sale, cu predilecție în Război și pace. La Proust, densitatea e obținută prin multiplele nuanțe ale aceluiași fapt.
Chiar dacă unele dintre ideile sale poartă amprenta limitelor epocii, G. Ibrăileanu rămâne unul dintre cei mai importanți romancieri și teoreti cieni ai romanului din perioada interbelică.