Dan Perșa, cunoscut pentru realismul contondent, satiric al romanelor sale, dar și ca eseist sau redactor al revistei Ateneu, vine de data aceasta cu Recensământul morților, romanul tulburător al relatărilor lui Rudi Baraba, cel căruia i-a rămas, intact și încă dureros, „mirosul unui lagăr al morții“, acest „abator de oameni“. Verosimilitatea dură a mărturiei sale este, cumva, atenuată de colocvialitatea neaoșă a graiului de munte. De asemenea, amestecul de simplitate și profunzime, de agonie și serenitate îi formează/modelează, în permanență, personalitatea și opțiunile.
Întâmplările au loc la începutul pandemiei, când naratorul, un tip destul de echilibrat, capătă o luciditate anxioasă pe măsură ce lucrurile se agravează și izolarea devine tot mai apăsătoare. Câteodată surprinde lumea din jur în nuanțele unui sarcasm întunecat, vitriolant, alteori ia parte neputincios la schimbările din jur, tot mai alienante și confuze. Odată relaxate restricțiile, pornește, alături de iubita lui, Aurora, la drum, ocolind zonele aglomerate și ajungând în cele din urmă în Valea Jiului. Însă, după cum se va vedea curând, pe lângă bogăția minieră a zonei mai există una, cea a poveștilor despre atrocitățile petrecute în infernul concentraționar de altădată.
Cenușiul apăsător al așezărilor, tristețea atemporală de pe chipul localnicilor, precum și pitorescul rural, bântuit de fantomele trecutului, reprezintă un cadru propice pătrunderii în universul terifiant al biografiei acestui Rudi Baraba, care își duce bătrânețea singur în Cimpa-Birăoni, o așezare de lângă Petrila, locul în care „oamenii cred în strigoi mai mult decât oriunde în lume“. Rămas în grija unei bunici și a unei mătuși, după moartea mamei și dispariția tatălui, copilul Rudi pare a se fi aflat, pretutindeni, la o răscruce de vânturi. Aventura oarecum picaresc-haiducească pe care o trăiește alături de un bunic, într-o călătorie prin sălbăticia locurilor, precum și moartea bătrânului după mai multe zile și nopți epuizante de drum, vor constitui o experiență de formare, asemănătoare cu cea pe care Gheorghiță, din romanul Baltagul, o are atunci când înfruntă imaginea osemintelor paterne părăsite în inima altei pustietăți.
Curând, Rudi le va dezvălui celor doi ascultători talentul său straniu și inedit, oarecum. Oamenii din acele locuri „credeau ei în Dumnezeu, dar mai mult credeau în strigoi, în moroi, în fantome, în vârcolaci“. În acest context fabulos, bătrânul personaj va deveni exterminatorul de strigoi, reușind să facă diferența dintre „mortul mort“ și „mortul care strigoiește“. Astfel, prin înfigerea unei țepușe în piept, strigoiul era izgonit printr-un „șuierat“ care suna ca un „guițat de animal rănit de moarte“. Într-o atmosferă care amintește de fantasticul folcloric din proza lui Vasile Voiculescu, marcat de prezența eresurilor sau a superstițiilor, dar și într-un cadru parabolic desprins parcă din Ernesto Sabato, cel din Despre eroi și morminte, povestea lui Rudi devine romanul din roman, scindată între ororile istoriei și mirajul unui univers plin de epos fantast și misterios.
Intrarea lui Rudi în închisoare este cauzată de un conflict fizic, soldat cu moartea unui sătean care urma să se căsătorească tocmai cu fata pe care Rudi o iubea atunci. Datorită istețimii, unei anumite obediențe manifestate față de autoritatea închisorii, acesta va fi imediat remarcat, oferindu-i-se niște condiții mai blânde. Își va relua rolul de exterminator, verificându-i pe prizonierii care se prefăceau morți, pentru a reuși să evadeze din locurile respective. Acesta, însoțit de alți doi deținuți, Botdecal și Bulbucatul, desprinși parcă din tablourile macabre-grotești ale lui Francisco Goya, formează o echipă cunoscută fie ca Mesagerii morții sau Stegarii morții. Hanna Arendt spunea, undeva, că în universul concentraționar (lagăre, închisori etc.) moartea devine anonimă, în sensul în care deținutului i se anulează sensul sfârșitului unei vieți împlinite. Trupul deținutului, „schingiuit, umilit, bolnav“, scufundat într-un anonimat strivitor, reitera, aproape zilnic, calvarul patimilor hristice. Pentru comandant, un ins instabil și periculos, Rudi devenise repede unealta scopurilor/dorințelor sale de-o perversitate tenebroasă. Tânărul asistă la scene terifiante, lombroziene de-a dreptul, atunci când comandantul i-a aplicat o tortură sadică, pe muzica lui Mozart, unei deținute din alt lagăr sau când a trecut pe cal peste trupurile mai multor prizonieri.
Spre final, Rudi simte că are loc în interiorul său un dezgheț al obedienței manifestate față de regim și de practicile sale dezumanizante. Treptat începe să se intereseze de soarta și de starea anumitor deținuți, cărora le arată milă și susținere. Se aseamănă, în aceste scene, cu celebrul Oskar Schindler, însă, spre deosebire de acesta, Rudi nu îi ajută pe deținuți să evadeze, ci le oferă o solidaritate întărită de credința că vor ieși din întuneric la un liman statornic. În lumina acestui deziderat uman se încheie romanul lui Dan Perșa, documentul dur al unor întunecate decenii, reflectate în oglinda inefabilă a ficțiunii.