:
proza scurtă este un gen versatil, care se adaptează bine vremurilor schimbătoare pe care le trăim, dar și online-ului. Un gen de dimensiuni variabile, care prinde pulsul actualității, lumii de azi, și se pretează în egală măsură editurilor mainstream și editurilor de nișă, cu accente experimentale sau subversive. Trebuie spus, de asemenea, că proza scurtă – cu un potențial de public mai larg, ușor de citit (sau de ascultat) – este susținută instituțional de reviste și edituri, cursuri de creative writing și burse de creație. Proza scurtă devine astfel, pe de o parte, un gen în care „îți poți face mâna“ ca scriitor debutant, iar pe de altă parte, poate fi practicată și de autorii cunoscuți sau consacrați, ca un „concentrat“ de teme și stilistică a autorului respectiv.
E și cazul scriitorului orădean Mircea Pricăjan, care a publicat în 2025 un volum de proză scurtă, Instinct de supraviețuire, la Editura Polirom, în colecția „Ego. Proză“. Autor al mai multor romane (printre ele Calitatea luminii, Polirom, 2016, și Murmur, Humanitas, 2023) și al unui volum de proză scurtă, Perseidele (Charmides, 2019), Mircea Pricăjan și-a adunat în volum, în 2025, nouă povestiri apărute anterior, în mare parte, în reviste literare și antologii tematice. Bine scrise, urmând de regulă un crescendo narativ, prozele scurte din volum continuă linia microrealismului autohton – observație a cotidianului, pe filiera optzecistă – dar cu note interesante de suspans și chiar fantastic, la care se adaugă o perspectivă interioară și psihologică ce face diferența. Mircea Pricăjan are, de altfel, o lucrare de licență în Stephen King și în 2012 a fondat Revista de suspans, ceea ce confirmă interesul scriitorului pentru zona de mister și fantastic.
Proza de rezistență a volumului, și cea mai amplă, este cea care dă titlul cărții: Instinct de supraviețuire. Aici Mircea Pricăjan combină proza de formare (și de „educație sentimentală“) cu inserturile fantastice și nota psihologică. Tânărul Toma cunoaște prima lui iubire – un sentiment foarte intens –, urmată de dezamăgire și, în timpul „convalescenței“ amoroase, în vacanța la mare cu prietenii săi, are viziunea stranie a unei sirene – o splendidă metaforă, în fond, a iubirii lui idealiste și neîmplinite. O vede în largul mării, în apa limpede, pe când se aventurează dincolo de geamandură, dar o și visează în fiecare noapte, cerându-i ajutorul sau ademenindu-l, așa cum știm că fac, prin tradiție, asemenea ființe (și aici trimiterea la Lostrița lui Vasile Voiculescu e aproape inevitabilă): „Cântecul ei l-a auzit aproape tot timpul, ca un ecou prizonier în cutia craniană, când ca un strigăt de disperare – și atunci Toma simțea că trebuie să își rupă hainele de pe el și să se arunce în mare ca să o salveze de la cine știe ce primejdie –, când ca un uguit adormitor, un tril plăcut care îl predispunea la visare, la uitare de sine. Glasul sirenei l-a auzit venind pe fereastra camerei sale, dimineața, la ivirea zorilor, l-a auzit în timp ce se plimba pe faleză sau împărțea o masă cu Biță și băieții, mânca hamsii sau bea bere la halbă, i-a ajuns la urechi mai ales seara (…), și întotdeauna vocea striga «Toma!» de undeva din larg, iar Toma în larg nu mai avea curaj să meargă, ceva îl bloca, o piedică inexplicabilă, poate convingerea că acolo se afla, de fapt, pierzania, iar el era încă prea tânăr pentru a o îmbrățișa fără regrete – sau era vorba pur și simplu despre același instinct de supraviețuire…“ Scriitorul se joacă cu această imagine a sirenei, pe de o parte fantastică, iar pe de alta cu trimiteri livrești clare (universal-mitologice, dar și românești, a se vedea Lostrița), pentru a descrie, de fapt, experiența de inițiere și maturizare pe care o traversează Toma: sentimentul iubirii intense și absolute, atracția erotică, în numele cărora e pe punctul de a-și risca viața și, în cele din urmă, deziluzia (dezvrăjirea), care aduce cu sine maturizarea (și o formă de resemnare în numele „instinctului de supraviețuire“). Finalul, terre à terre, ni-l arată pe Toma salvând nu o sirenă, ci un pui de rechin, și, reîntors acasă, respingând-o pe Horiana, fata de care se îndrăgostise (și de care fusese respins), dar pe care, îndurerat și dezvrăjit, nu o mai recunoaște. Mircea Pricăjan reușește aici o proză intensă și autentică despre iubire și maturizare, cu trimiteri livrești autohtone, la Vasile Voiculescu, dar și la iubirea romantică de tip eminescian.
Prozele de dimensiuni mai mici surprind incidente care punctează sau intervin în cotidianul vieții, ori transferă în text limbaje din online, reușind, așa cum spuneam, să ia pulsul vieții și actualității. În Pe traseu, de pildă, Ștefan, care lucrează vara ca ghid montan, e scos din rutină și blazare de un accident: un băiat neastâmpărat se apropie periculos de o prăpastie, iar ghidul îl salvează la limită – proza e interesantă prin dispunerea neliniară a secvențelor narative, dar și printr-un soi de psihologizare, de flux al conștiinței, ce redă evenimentele din perspectiva protagonistului. O altă proză, Fractură, redă în aceeași manieră – interioară, psihologică – spaima unei mame în clipa în care băiețelul ei își rupe mâna (cade de la fereastră, uitându-se după un avion). Incidentul declanșează, de fapt, o reacție mai complicată, de vinovăție și răspundere, în contextul în care femeia, agresată de soț, vrea să-l părăsească și se refugiază la sora ei. Bine conduse, cu accente psihologice, suspans ori fantastic, prozele scurte din Instinct de supraviețuire aduc o notă personală microrealismului clasic cu care ne-a obișnuit acest gen literar.