Din ceea ce-ar putea fi un roman promițător despre fronturile de Vest și de Est din Al Doilea Război Mondial, pe urmele unui martor cu pretenții auctoriale, sublocotenentul de artilerie din Corpul 7 de Armată, Tudor „Tudi” Vlădoianu, pe spirala din Media aritmetică se adună probleme autoreferențiale și panoramări istorice, cronicile mici, de familie, și secvențele socio-politice majore dintre 1936 și 1949. De la bătăliile din Ungaria la cele din Odesa, cu bombardamentele americane și confiscarea țării după 1947, intrigile formează o confluență simbolică. Intrigi elastice, căci, parte din grupul de comando al recuperării tutunului de la bolșevici pe frontul din Ungaria, Vlădoianu e căutat și în 1949 pentru actul de sfidare, à la Tarantino, alături de 11 camarazi. Ascuns în podul mătușii care-și pierduse fiul pe front – mătușa Simina n-ar fi suspectă autorităților, deși supravegheată –, el vede cum în casă apare și sora ei, mama eroului, femeile învățând să vorbească tare, ca un monolog informativ pentru cel din pod. La rândul lui, Tudor așteaptă febril vizitele soției, Livia, și remarcă, în spațiul-limită, cum ansamblul și media aritmetică (cu „rodul” ei magic, cifra șapte) dezvoltă sensuri nebănuite în singurătatea în care religia n-are loc, câtă vreme fusese coruptă de minunile de la Maglavit și cele legionare, de mistificările regimurilor și ideologiilor.
Cu ambiția unei poetici a secundarului lumii ne atrage, în prima parte a cărții, prin cronica războiului; Florian insistă pe zoomorfismul lumii, cu bestiarul ființelor mărunte, cu vânturile-năpârci, cu detaliile ce distrag atenția de la moarte și teroare. Oricât de falsă, senzația de viață rezistă prin asemenea narațiuni expozitive.
Experiment la frontiera dintre autoficțiune și pseudo-jurnal existențial, în Media aritmetică citim și un nereușit proiect célinian, mai degrabă opus francezului, prin anularea instinctului de conservare (expunerea lui Tudi în plop, în fața gloanțelor inamice), ca un antierou familiar cu paradoxul matematicii care ar depăși, la bursa vieții, muzica și destinul. Ezitant, în căutarea vocii narative autentice, romanul pare adesea o incantație surdă, alteori absurdă, desprinsă din Moarte pe credit, împărtășind fragmentarea realului în fantazare și invers: irealitatea reproduce istoria grotescă, cu senzația fatalității. Și totuși, romanul despre roman rămâne până la capăt sub legea lui Gide, demonstrativ și anemic la Florian, previzibil și aliniat în detalii psihoafective. De pildă, că, între viață și moarte, scrisul ca boală are legile lui. Sau că memoria construiește mereu, indiferentă la acuratețea istorică.
Media aritmetică propagă în scenarii mici efectul de real, generând în prim-plan detaliile care formează realitatea ori iluzia ei, „adevăr” dublat de obsesia matematică (a cifrei șapte) din prizonieratul istoric. Demonstrația e palidă, prea aproape de neonul cărtărescian: nu știu alții cum sunt, dar par atât de tocite metaforele crisalidei, ale fluturilor și ale păianjenilor încât simbolurile se topesc neproductiv. Din cele nouă luni petrecute confesiv în podul mătușii, Tudor deschide o grămadă de ferestre narative pe care le abandonează, deși se laudă cu sistemul matematic al memoriei și al scrisului revelator, în ipostaza de autor. Uită, în plus, și de refrenul mediei aritmetice, idee reluată exasperant în prima parte a cărții, la fel ca ideile despre conștiința scrisului. La 28 de ani neîmpliniți, Tudor are pretenții de autor, blocat însă în fantasmele diurne și fascinat de memoria care depășește realitatea, un naiv, cel puțin candid în mecanica scrisului, delirând în spațiul exasperării și în irealitatea spațiului suspendat.
De la evenimentele istorice la scenariile mici, romanul traversează atâtea locuri comune încât ai impresia că citești un autor fără imaginație ori care scrie pentru cititorul străin, preluând date generale din deceniul 1936-1949 dintr-un manual de istorie pentru teste grilă.
Configurat inițial ca un roman al războiului, al așteptării și al suspansului traumatic, Media aritmetică se fixează ca roman apofenic, al colecției de legături și versiuni incomplete. Confesiune a dezvrăjirii și realului apocaliptic, pact cu timpul și cu al doilea eu, autoficțiune restauratoare prin accesul la fantazare, thriller al echipelor – de fotbal și militare – ca parabolă generaționistă, roman de suspans și ficțiune infrapolitică, Media aritmetică developează drama microcomunităților ce precedă tragedia României, între răul ascuns în „binele” ideologic și invers, binele ascuns în detalii ostile. Discordantă și exagerată apare ambiția metaficțiunii pentru un autor închipuit stăpânul animalelor prin puterea diegetică, Florian creează ritualuri de naștere a narațiunilor și de suspendare a lor, abandonează narațiuni ce domină, impetuoase, prezentul ori trecutul, până ce ritualul scrisului devine în sine structura polivalentă a realităților.
Niciunde în proza lui Florian nu sunt abandonate atâtea deschideri, destine și personaje, după ce în jumătate de roman citim adesea reluarea argumentelor și micilor episoade de viață. Reporter al propriei vieți captive, Tudor se visează entomolog, așa cum frații lui livrești, din celelalte cărți ale lui Florian, se recomandă arheologi și ornitologi. Roman ratat despre convalescența istorică trăită cu pretenția autorului stăpân pe haos, Media aritmetică este sacrificat parabolic și ca panopticum pentru câteva episoade alergice, în fond, la istoricitate, dar ofertante cinematografic. Melodramatic în excesul memoriei speculative, autoficțional și anacronic în imaginar, letargic în idei de forță, susținut de un discurs minat de banalități, Media aritmetică este cel mai slab roman semnat de Filip Florian, scris probabil cu ambiția cea mai mare de până acum. Un roman ratat, sacrificat, lipsit de forță, ce demonstrează că autorul nu poate scrie decât fragmentar, incapabil să păstreze turația unui discurs dens și magmatic.