Recunoscută ca unul dintre cei mai buni romancieri actuali, dar și pentru excelentele volume de memorii, Anii romantici (2014) și recentul Meserii nerecomandate femeilor (2025), proza scurtă a Gabrielei Adameșteanu poate părea un exercițiu de digitație, secundar sau pregătitor pentru roman. Numai că, și dacă proza scurtă a însoțit mereu romanul în ceea ce-o privește pe scriitoare, după propria mărturisire, ea i-a deschis alte posibilități de a gândi textul în brevitatea sa sau în orizontul de posibilitate pe care nuvela îl deschide. Totuși, o parte din short story-uri pot fi tratate ca decupaje de roman, adică incorporabile în ceva mai vast. Volumul de față, Vremuri fără răbdare (Editura Polirom, 2026), cu o postfață edificatoare a Oanei Soare, este unul compozit, cu povestiri extrase din două volume anterioare, Dăruiește-ți o zi de vacanță (1979) și Vară-primăvară (1989), la care se adaugă trei povestiri care au suferit modificări, publicate după 1990, și douăsprezece inedite. Astfel, volumul face punte între un înainte și un după 1989, două epoci care se oglindesc una în cealaltă, cu un provocator plonjeu în epoca pașoptistă la confiniile cu cea fanariotă în curs de destrămare. Majoritatea povestirilor cresc însă din același trunchi al unei explorări a realului pe baza documentului de viață.
O serie de scurte povestiri din Partea a doua, Vară neliniștită, Love story, Ce e omul…, Ciobanul fără mioară… etc. chiar asta și sunt, felii de viață cu o tăietură impecabilă care le păstrează „în sânge”, reflectând unul dintre punctele tari ale scriitoarei remarcat cu privire la un roman emblematic, Dimineață pierdută (1984), și anume capacitatea de a transcrie, de a regiza perfect discursul unor personaje extrase din medii modeste, și cred că expresia „a intra în pielea personajului” i se potrivește perfect Gabrielei Adameșteanu. Prozatoarea realizează un decupaj de tipul plan secvență, – atunci când nu e vorba de ceva încă mai scurt, o scenă –, în termeni cinematografici, pentru că totul pare redat comportist cu o pencil camera ca în celebrul story Dealuri ca niște elefanți albi al lui Hemingway, având drept decor o gară și în prim plan o discuție tensionată între un american și iubita sa, totul rupt de orice context.
Aș spune că aceste short stories sunt o probă de măiestrie stilistică, prozatoarea dând pur și simplu dovadă de un mimetism rafinat, unde personajul este nu atât stilul, după apoftegma devenită notorie a lui Buffon, ci propriul discurs. În Ciobanul fără mioară…, de pildă, reflex absurdist pe filiera ricanărilor prozaic-caragialești ale lui Cristian Popescu într-o ordine dezidilizată a unei pastorale degradat-derizive, totul se construiește în jurul sâmburelui unei anecdote crude. Un cioban care a fost odată penalizat cu o amendă considerabilă pentru oile pe care i le-a călcat trenul, când acestea dispar din nou se spânzură de un copac, deși turma se afla în apropiere. În spiritul aceleiași pastorale crude, în Vară neliniștită, o mamă îl boscorodește pe ciobanul căruia i-a încredințat spre ucenicie pe fiul său adolescent, pentru tratamentul rău aplicat acestuia. Femeia are strategia ei discursivă, repetarea întrebărilor și observațiile ei cu privire la comportamentul ireproșabil al băiatului și duritatea vieții pastorale aduce însă a litanie-bocet. Fiul ei nu a murit, dar probabil a suferit abuzurile unui bărbat alcoolic și lipsit de empatie. Proiectat pe fundalul elegiac al baladei, viața de păstor dobândește accentele naturaliste ale unei cruzimi care desfide orice orizont poetic sau unduirile blagiene ale plaiului mioritic. Altele sunt monologări, povestiri alcătuite dintr-o singură mare frază revărsată prolix precum Dialog sau dialogate polemic ca în Gelozie târzie cu toată obida și frustrarea pe care o poate acumula personajul masculin, și care afișează caragialesc „onoarea nereperată”, „despe rările” și „ambetările” imensului contradictoriu al pasiunii.
Cât despre stil, prima parte relevă rafinamentul stilistic al prozatoarei cu o povesitre precum Vremuri fără răbdare, unde avem o reconstituire a epocii fanariote cu o istorie de familie surprinsă într-un moment revelator, reîntregit cu un fel de rezumat al poveștii și revenirea într-un alt punct al unei morale suspendate. Tânărul boier care vizează o căsătorie cu fiica clucerului Pavlide, jupânița Sevasta, speculând un avantaj social conferit de poziția tatălui miresei, dar și de zestrea consistentă, ratează mariajul. Refractar la sfaturile lui grand papa trecut prin ciurul și dârmonul intrigilor, care vede dincolo de vremi drumul așezat al alianțelor cu marile averi și dregătorii, junele bonjurist se lasă prins în vâltoarea pasiunii revoluționare care va schimba fața societății românești, dar care-i va aduce falimentul. Bunicul va cădea în mrejele unei femei de pripas, Marica, cu care fiul va trebui să negocieze pe baza clauzelor testamentare care o înzestrează pe măsura serviciilor erotice aduse acestui daddy sugar valah. Povestirea are ceva din aerul ludic-ironic pe care-l revendică o nuvelă precum Au mai pățit-o și alții din Păcatele tinereților al lui Costache Negruzzi, pentru a nu vorbi de Micuța lui Bogdan Petriceicu Hasdeu. Numai că mai e ceva în această proză, versurile pline de chagrin d’amour pe care i le scrie tânărul boier iubitei care l-a lăsat pentru un altul, chiar prietenul său, sunt o parte din poemul lui Constantin Alexandru Rosetti, A cui e vina?, revoluționar pașoptist pe a cărui biografie se bazează construcția personajului devenit Mare Spătar, șef al poliției în Pitești, proprietar pe o tipografie, plecat în exil etc., etc.
Gara de Est este o proză de o cu totul altă factură, care se poate rezuma cu titlul romanului lui Guy de Maupassant, O viață, pentru că despre o viață este vorba, luată însă dintr-un punct de inflexiune al ei. Dorin Tudose, un bărbat fără însușiri, diluat se cuplează cu o femeie cu opt ani mai mare ca el, planturoasa Olga Olteanu, divorțată de transfugul Relu Olteanu rămas undeva în Elveția, și cu o fiică de pe urma lui, Michi, care moare ucisă la Revoluție. Prozatoarea încredințează pe rând perspectiva bărbatului și femeii, ele nu sunt concurente, dimpotrivă, iar permanentele defazări vor deveni parte a jocului psihologic pe care-l propune, configurând tema alienării în cuplu. Bărbatul și femeia se analizează reciproc, își consumă când vocal, când tacit reproșurile. Relația nu merge, dar inerția este o forță care împinge cuplul cu tot cu naufragiul casnic mai departe. Magistrală rămâne această capacitate a prozatoarei de a explora dincolo de pojghița modestiei, a banalului, a mediocrității, de a sonda dincolo de superficii, unde deriva conjugală devine un adevărat instrument hermeneutic al epocii. Lui Dorin Tudose i se potrivește femeia cu care nu se va căsători niciodată și pe care o va abadona în momentul declinului ei biologic, nu fără câteva gesturi rezonabile, pentru Anda, o femeie mai tânără și dornică să parvină, dar frigidă spre deosebire de Olga. Cursul existenței sale devine unul ascendent, numai că drumul către înalta societate ca în romanul cu același titlu al lui John Braine, nu face decât să-l înstrăineze de propria familie, soția și fiul Mat. Parte a cartierului unde a cunoscut-o pe Olga, Gara de est este locul prăfuit care păstrează amintirea unui eșec și umbra unei remușcări. Gabriela Adameșteanu nu împinge povestea nici măcar spre dramă, pentru a nu vorbi de tragedie, nu accentuează psihologic personajul pentru a-l arunca în devastatoare procese de conștiință, nu-l încarcă cu poveri metafizice. Revelația insolitării nu proiectează în dimensiunea contemplativului, există o soluție a acomodării, există o ieșire chiar și sub forma unei secretare care întruchipează confortul agreabilului și compensatoriului. Însă ceea ce-i reușește prozatoarei este tocmai descrierea acestor existențe generalizabile ca experiențe ordinare amplificate, explorarea acestui registru solipsist al unor vieți naufragiate în surdina unor anoste redundanțe. Marele eveniment, aventura lipsesc, prozatoarea întinde monotonia pe felia vieții, explorează spațiul interstițial dintre amintire și prezent, dintre iluzie și dezamăgire. Totodată, faptul a fost observat cu prisosință, bătrânețea și boala la confiniile cu o moarte anunțată sunt teme frecvente, aproape obsesive ca în proza lui Florin Șlapac, însă fără estetizarea morbidă a acestuia și fără intensități senzoriale blecheriene, cu un naturalism care nu eufemizează nici cruzimea, nici urâțenia.
Însă o parte din aceste povestiri, cele scrise în anii 80 sau care fac referire la ceaușismul târziu pot crea dificultăți sau mai precis cecități unui cititor tânăr, pentru că ele nu spun ceea ce este considerat știut, de pildă faptul că a avea în familie un transfug, cel care a părăsit ilegal România socialistă, fapt socotit o infracțiune gravă pedepsită de codul penal, aducea prejudicii considerabile tuturor membrilor familiei rămași dincoace de Cortina de Fier, că ascensiunea socială depindea fie de serie de relații cu oamenii influenți ai Partidului, fie de colaborarea cu Securitatea, că Ceome (CEOME) înseamnă Comisia de Evaluare și Organizare a Muncii și Economiei etc. Există un alfabet pe care aceste povestiri îl incorporează, îl utilizează fără să-l predea, pentru că atunci când au fost scrise, în anii 80, el definea realitatea României socialiste.
O plimbare scurtă după orele de serviciu (1978) este ilustrativă pentru înțelegerea unor „timpuri fără răbdare”, oferind imaginea unor jocuri de putere desfășurate la nivelul unei întreprinderi. Prozatoarea plasează punctul de vedere la nivelul a două personaje, unul adânc implicat în sistem, un bărbat, Onițoiu, care încearcă să camufleze sub o rigurozitate și principialitate duse la extrem o frustrare viscerală, o mizantropie împinsă spre patologic, un hater demn de progresismul neomarxist de azi, unul care nu vede decât demisia morală, cupiditatea, ineficacitatea celorlalți, și o tânără stagiară, Petrina, care se lasă inițiată în arcanele mediului profesional în care a intrat de către acest mistagog de serviciu, și a cărei feminitate este greu de încadrat de pedagogia resentimentar-procustiană a tovarășului. Gabriela Adameșteanu evita orice implicație ideologică, discuții pe fond, așa cum o făceau și prozatorii optzeciști pentru a survola îndeaproape cu ochiul unui documentar observațional, hiperealist, mediile, investigând psihologia personajelor în interacțiunile lor, pas cu pas, în filigranul sensibilităților, vulnerabilităților, fragilităților. Plimbarea celor doi este disecată clipă de clipă, replică cu replică, fază cu fază, tensiunea ia naștere în acest spațiu nevăzut al ponderării reacțiilor, a ajustărilor și justificărilor. În fapt, ceea ce transmite nuvela, în special prin Onițoiu, este senzația unei suspiciuni generalizate, la care Petrina răspunde cu o prudență sădită temeinic de epoca în care trăiește. De fapt, dincolo de personaje, Gabriela Adameșteanu descrie un climat, cel al României ceaușiste. Reușita acestor nuvele, dincolo de subtilul rapel psihologic la interioritatea personajelor, stă în atmosferă, în acea compoziție particulară care este aerul timpului și geniul perfid al locului, realitatea profundă pe care o reflectă cronotopul bahtinian.