L-am citit pe Liviu Cangeopol în dialogurile sale cu Dan Petrescu într-o carte apărută imediat după Revoluția din 1989, interval extrem de intens care s-a prelungit apoi în numeroase răbufniri și contestări în stradă ale regimului Ion Iliescu, urmate de replicile date cu ciomagul și ranga în succesivele mineriade care au consolidat ideea de „democrație originală” livrat pe atunci de statul român ca plat de résistance. Ce-ar mai fi de spus: convorbiri libere într-o țară ocupată respira aerul lucidității, al discernământului, a unei juste evaluări a stării de fapt de atunci, dincolo de scurta euforie decembristă generată de căderea dictaturii comuniste și prin aceasta, a fost o carte care mi-a produs o puternică impresie. Romanul din 2007 al lui Liviu Cangeopol, Zâmbetul. Portret al țărmului la asfințit, a trecut neobservat pentru mine, din păcate, așa că ajung în fața acestui autor la al doilea roman al său, Lumina într-o oglindă răsturnată (Humanitas, 2026), cu impresia primei sale cărți de non-ficțiune.
Un text de escortă intitulat „Pași pe zăpadă”, cu un motto din opera filozofului vienez Ludwig Wittgenstein („Nu tot ce poate fi înțeles trebuie spus, și nu tot ce este spus poate fi înțeles”), text semnat de unul dintre personajele romanului, dr. Emil Antrim, cu referire la el însuși, printre altele, încearcă să definească un fel de poetică a romanului și implicit un mod de lectură adecvat. Abordarea este cea a unui critic literar, adică explicativ-analitic prin raportarea „volumului” la o tradiție a romanului alta decât cea „clasică” și decelarea mizelor sale estetice. Iar autorul ei explică în continuare deja în formule metaforic-ermetice cum „funcționează” romanul „ca o geometrie a căderii și a depresiei”, printr-o „adâncire a înțelegerii” într-o logică non-liniară, adică non-epică, pentru că nu spune o poveste, ci vehiculează o convenție care „se constituie progresiv” (prin generarea a ceea ce dr. Antrim numește „o stare de tensiune intelectuală”. Nu personajele, ci omul se află în prim-plan, definit drept „o scenă a conștiinței, fragmentată, interogativă, în dialog permanent cu trecutul și cu obsesiile cenzurate ale istoriei personale și colective” în care se evidențiază o serie de „puncte de presiune ale gândului”. O idee „radicală” configurează axa, firul roșu al volumului: „nimeni nu este iertat înainte de a fi capabil să se ierte pe sine.” Autorul avantextului face aprecieri și despre stil: „textul oscilează deliberat între lirism și sobrietate”. Suntem avertizați că centrul său de greutate, nucleul confesiv îl constituie fragmentul „Un student la filologie”, „o scenă de formare în plină disoluție, o radiografie a unei vocații rănite înainte de a se fi constituit.” Un alt fragment, „Mort înainte de zgomot” asigură în schimb un moment apogetic, un „punct de incandescență” pentru care România nu este un simplu decor, ci o „rană istorică” (pentru toate citatele de mai sus am păstrat italicele din text!). Sunt invocați și uneori citați pe parcurs Paul Ricoeur, Maurice Blanchot și dintre filozofii get-beget, Nietzsche și Cioran. Practic, avantextul este chiar o cronică a romanului ce urmează și un ghid de lectură cu didascaliile cuvenite, cu previzionarea unui orizont de așteptare, cu avertismente care să orienteze mai bine într-un text care este aproape în întregime reflexiv, un text de idee, cu pasaje confesiv-lirice. Dacă am zăbovit cu acest incipit inedit este pentru că el informează nu numai asupra felului în care autorul vrea să-i înțelegem demersul, ci implicit a felului în care-l gândește, – sigur delegând persona jului propria sa intenție – a felului în care îl generează, așezând înaintea sa interpretarea. Iar acest text de escortă deschide asupra a ceea ce pare a fi un roman experimental sau, poate mai bine zis un experiment romanesc.
Am citit/ răsfoit câteva romane experimentale într-un sens larg, cel al transcenderii normelor „clasice”, care testau limitele foarte laxe ale genului de la Veghea lui Finnegan al lui James Joyce, poate cel mai complex dintre toate la romanele pe care le-am avut în față și despre care a scris admirabil Mircea Mihăieș, cele neosuprarealiste ale lui Boris Vian, precum Smulgătorul de inimi sau Spuma zilelor, m-am străduit masochist să parcurg câteva din cele ale noului roman francez, am îndurat preț de câteva pagini, nu mai mult, textualismul pur și dur, ilizibil, al telqueliștilor autohtoni, Gheorghe Ene și Gheorghe Iova, de care Gheorghe Crăciun a știut să se despartă la timp, m-am delectat cu splendidele romanele frescă, baroc-manieriste ale lui Antonio Lobo Antunes, cu construcțiile de limbaj abstrus-melancolice, am citit Șotronul lui Julio Cortazar, cu convenția sa ludică, dar și pe cele ale lui Henry Miller cu învârtelile personajelor sale cinice și limbajul lor provocator etc., etc. În Abaddon exterminatorul, Ernesto Sabato își bătea joc fără perdea, pe pagini întregi, de pretențiile de experiment în roman, trasând noi și noi posibilități onanismului literar-intelectual.
Romanul este un gen proteic capabil să încorporeze, să digere, să metaboli zeze aproape orice alt gen literar, inclusiv eseul, de la Tristam Shandy al lui Laurence Sterne la romanele lui Milan Kundera. Numai că această etichetă care poate fi foarte ușor așezată pe un text nu revendică totuși genul ca atare. În opinia mea, volumul lui Liviu Cangeopol nu este un roman decât dacă lipim această etichetă de el – pe coperta întâi eticheta este prizărită, diminuată considerabil. Și nu este roman nu doar pentru că nu ar avea o dezvoltare epică (nu o are), nu pentru că personajele sale sunt vagi și nedefinite (așa sunt, lipsite de biografie, rupte de social, parașutate de nicăieri), nu pentru că dialogurile sunt artificiale, dialoguri filozofic-absconse sau cimilituri condensate până la aforism (căci asta sunt), nici pentru că autorul apelează la eseul filozofico-literar, de relevanța unui articol uneori (eseu care se dizolvă în nebulozități, cecități metafizice), ci pentru că orizontul acestei cărți este unul al reflecției filozofice, pe diverse teme, coborâte în eseu, al considerațiilor despre artă, societate, mentalități, literatură, preocuparea fiind ideea, nu construcția unei lumi ficționale oricare ar fi ea. Literatura ține aici de o ordine a secundarului, slujește ceva mai „înalt”, nici măcar de un metaroman nu poate fi vorba, pentru că nu literatura ține partitura, ci filozofia. De altfel, autorul sfârșește cartea înainte de a o începe cu un rezumat-îndreptar-cronică a ei spunându-ne despre ce este vorba, cam la ce să ne așteptăm și în ce orizont teoretico-filozofic s-a plasat, adică servindu-ne o teză pe care urmează să o ilustreaze. Cartea este expresia unei idei, o reflecție poetizată conceptual care se servește de câteva „voci”, simple măști, pentru a pune în scenă un dialog pe care autorul încearcă să-l ridice la demnitatea metafizicii. Scriitorul ne invită într-o cameră a gândului său lăsat liber să-și urmeze traseele unor obsesii, anxietăți, depresii-nevroze, emoții, idei politice eventual. Ceea ce transmite acest dialog sau monolog când nu este vorba de fragmente de jurnal, sau pur și simplu fragmente eseistice, poematic-expresioniste, desenează o infrarealitate care este spațiul propriului eu, dar unul obiectivat.
Ce conține romanul? Iată o succesiune de texte: un fragment de jurnal sub egida Pagini de spital cu subtitlul „Înțelepciunea disprețului” însă derapat burlesc în maniera lui Witold Gombrowicz („Când Buligă Dumitru, zis Nitriță, îi puse o întrebare, doamna Veta [asistenta-șefă] își redresă sutienul și, cu vocea îngroșată de amintirea ședințelor de colectiv, cântă: S-a stabilit științific că muzica ajută la redresarea chelirii, la malformarea libidoului și la încărunțirea prematură a ce-a mai rămas…”), un eseu divagant ca majoritatea despre literatură și filozofie, Dreptul la memorie, un alt eseu pseudofilozofic Ceea ce nu se pierde în care se amestecă refrenul tematic ubi sunt cu Pascal și sfârșitul lumii, un articol „Arta de a scrie – bafta de a publica” în marginea aparentei contradicții dintre dificultatea de a publica și multitudinea de cărți aflate pe piață, articol care ar putea figura într-o revistă literară, un eseu literar precum Dicționarul existenței despre relevanța cuvântului rostit/scris, un fragment reușit de proză pe un ton confesiv în care apare și un alt personaj schițat cu măiestrie, Bătrânul, și un dialog bun, un fragment de proză confesivă, Vampirul din priză, pe un subiect care revine în roman, dializa, un poem, Lennon, cu și despre John Lennon, cu o cursivitate ludic-melancolică, un alt eseu compus din mici versete pe tema evocată în titlu, Muzicalitatea prozei, magia descrierii, cu reflecții din unghiuri diferite, provocatoare uneori, scris alert-digresiv, cu un acordaj bun al ideii. Ce legătură este între toate aceste fragmente/subcapitole selectate în succesiune din capitolul intitulat Partea a cincea? Răspunsul pe care-l am la îndemână nefiind capabil să sesizez subtilitatea autorului este acesta: oricare ar dori cititorul. Evident, toate aceste fragmente nu coagulează un roman, ele sunt o microantologie de reflecții, eseuri, articole, fragmente de proză, poezii adunate într-o miscelanea, fără nicio legătură cu arta romanului și ideea de roman, care oricât de compozit, de digresiv, de liric ar fi se adună într-o unitate. Mergând în direcția fragmentului, care presupune ruptură și nu a episodului, care presupune continuitate întâlnești „bucăți” de virtuozitate estetică precum Dogma din cocioabă, o „proză” cu irizări expresioniste: „L-au surprins murdăria incomensurabilă, acumulată până la saturație într-un loc atât de îngust, și pseudoicoanele de pe tencuiala tatuată, printre petice desprinse de pe cărămidă. Un craniu orbitor, cu o aureolă de muște metalice – verdele stricat al latrinelor medievale – și o femeie scheletică dansând în pielea goală printre mușuroaie de termite tulburate de guzgani. Icoane pictate de Bosch. Sub un soare care mistuie mintea lui Nietzsche.” Altele, precum dialogul care se naște dintr-o invitație la interviu între redactorul de la gazeta Glăsuirea și Emil Antrim în care acesta din urmă, cu ocazia împlinirii a „patruzeci de ani de la evenimentele de acum patruzeci de ani” este invitat să împărtășească „câteva din gândurile care vă cutremură în aceste clipe de rememorare a extazului de-atunci.” Construiește un tablou apocaliptic-depresiv al unei Românii a tuturor eșecurilor, deriziunilor și frustrărilor într-un stil sentențios-cavernos-apodictic. O parte dintre dialoguri cu oameni-personaje sunt marcate de artificialitate, dizlocate, suspendate, fără un context care să ajute cât de cât, cumva izolate în retorta unei idei pe care ar trebui s-o sesizăm. Personajele apar și dispar cu un hocus pocus, absurdist, cu ricoșeuri ionesciene, numai că Ionescu distruge coerența discursului, pe când autorul de față o menține. Poate că prezentat altfel rearanjat, desfăcut de fragmentele de literatură, am fi avut un interesant volum de eseuri, pentru că în mod evident, autorul nu e lipsit nici de har scriitoricesc, nici de idee. Numai că el dorește să fie romancier/prozator, și nu este. În fapt, Liviu Cangeopol ratează romanul, oferind ceva bălțat, pestriț, ciocnind registrele aiurea.
Dialogul intitulat Judecata privirii este elocvent în acest sens, doctorul oculist Antrim are un tânăr pacient, Damian, cu o problemă oculară gravă, care nu-l preocupă mai deloc pe acesta din urmă. Discuția nu are aproape nimic de-a face cu contextul medical, deși cei doi se află în cabinetul oculistului, într-un spital. Doctorul are și diplomă de psihiatru, dar și competențe filosofice ca și pacientul său. Dialogul este suspendat în această bulă platonică, izolată adiabatic de orice context social, într-un fel de Simpozion organizat în cabinetul medical. Iată o mostră din acest schimb de idei: „Ca psihiatru, am simțit neputința negării logice, dar niciodată nu mi-am permis libertatea confesiunii în prezența unui pacient. Ca oftalmolog, mă rezum la anticamera formării – în ochi se alcătuiește lumea, care validează ceea ce se află în aria minții; iar ceea ce gândești a fost cuibărit pe baza experienței precedente, ori din riscul altora. (…) Wittgenstein susținea că noțiunile se trag unele din altele precum veri gile unui lanț și că este aproape imposibil să identific o za ca făcând parte din aceeași serie la doar trei unități distanță de alta. Borges susținea că suntem toți oamenii care ne-au precedat.” Efectul pe care în mod evident nu-l scontează autorul este unul hilar, bombastic, al prețioaselor ridicole, catastrofal pentru roman. Într-un fel, cred că autorul a preluat din opera cioraniană (bănuiesc că dispunerea fragmentară a unor reflecții nu e străină nici de brevitatea formulărilor reflexive ale lui Wittgen stein citat din abundență) acest stil fragmentar, al versetelor, reflecții condensate uneori până la aforism la Cioran, vibrând de intensitatea unui lirism cerebral și de capacitatea filosofului de a găsi formulări de o maximă expresivitate, metaboli zând însă ideea. Ceea ce merge în eseu nu merge însă întotdeauna în roman și ceea ce merge la Cioran sau Wittgenstein nu merge la Liviu Cangeopol. Dar deloc. Altfel spus, filozofia ex cathedra este servită în restaurantul care nu trebuie, la masa care nu trebuie și cui nu trebuie. Parafrazând o vorbă de duh adresată cândva lui Rousseau de către o doamnă cu simțul umorului, un singur sfat am pentru autor: Lascia la letteratura e studia la filosofia.