Antonio Patraș — profesor universitar, eseist, istoric literar — este laureatul primei ediții a Colocviului Național de Eseu și Memorialistică „Ion D. Sîrbu”.
Cristian Pătrășconiu: Am putea spune că, acum, avem un val bun pentru literatura memoriei? Sau acesta e de luat în considerare de la autor la autor?
Antonio Patraș: Memoria este solul din care crește literatura și arta, ca sursă primordială a creativității umane. Nu întâmplător, la vechii greci exista o zeiță a memoriei (Mnemosyne, fiica lui Uranus și a Geei), care era considerată totodată și mama celor nouă muze. Din acest unghi judecând lucrurile, toată literatura este, în fapt, o creație a „memoriei” noastre, în cadrul căreia memorialistica propriu-zisă, recte scrierile cu caracter (auto)biografic, reprezintă o categorie distinctă, caracterizată (spun manualele de teorie literară) prin faptul că latura documentară prevalează în raport cu imaginația, cu ficțiunea. Un „val bun” pentru literatura memorialistică am avut în primul deceniu de după Revoluția din decembrie 1989, când setea de adevăr se cerea ostoită după o lungă perioadă de minciună instituționalizată. Atunci au apărut o mulțime de cărți excepționale, care au izbutit să rescrie istoria și să ne elibereze memoria capturată. Resurecția memorialisticii nu are, astăzi, anvergura de acum douăzeci de ani, dar schimbările accelerate din societate sub impactul progresului tehnologic, într-o eră așa-zicând post-umană, trezesc la viață o sensibilitate nostalgică și o memorie afectivă menită a recupera timpul pierdut și a reînvia farmecul unei lumi păstrată numai în amintire. Nu știu însă dacă e vorba de un fenomen general, sesizat la nivelul întregii literaturi române contemporane.
Ce (crezi că) are rol de „accelerator” pentru acest gen literar atât de special?
Sentimentul vremelniciei, întâlnit și în amarele reflecții ale lui Miron Costin din Viața lumii, desfășurate retoric în jurul prestigiosului motiv literar fugit irreparabile tempus, e un „accelerator” al creativității umane în genere, ce-și trage sevele într-o primă instanță din propria experiență de viață. De aceea afirma Mihai Zamfir, în ampla sinteză critică (Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române), că există un salt calitativ de la memorie la imaginație, ilustrat și de evoluția literaturii noastre, de la epoca veche și premodernă la modernitate, când se desăvârșește, în termenii lui Pierre Bourdieu, procesul de structurare și autonomizare a câmpului literar. Nu întâmplător, Lovinescu va considera că impulsul scrisului memorialistic vine din conștiința apartenenței la o tradiție culturală și literară care se va fi afirmat și constituit ca atare, la noi, abia după realizarea Marii Uniri, în perioada interbelică. În viziunea criticului de la „Sburătorul”, genul memorialistic a fost cultivat în mod predilect de scriitorii moldoveni, care vor fi avut, în opinia sa, o structură sufletească particulară, modelată de predispoziția către paseism și contemplativitate. Pe scurt, genul memorialistic e impulsionat nu doar de contextul social/ politic/ istoric, de niște împrejurări concrete de viață, ci și de anumite predispoziții/ însușiri sufletești.
Care apreciezi că sunt marile atu-uri ale memorialisticii/literaturii memoriei? Cum (de) rezistă asemenea texte?
Rezistă atât prin valoarea documentară a mărturisirilor și informațiilor furnizate, cât și prin impresia puternică de autenticitate pe care o generează discursul confesiv. Memorialistica de valoare e implicit și mare literatură, pentru că numai stupide prejudecăți didactic-estetizante au împiedicat, la noi, consacrarea în circuitul canonic a unor autori ca Radu Rosetti sau C. Gane, scriitori superiori în multe privințe atâtor romancieri sau poeți pe care i-a reținut totuși istoria noastră literară.
De asemenea: care sunt, din unghiul tău de vedere, cele mai privilegiate nume în această privință, a literaturii memoriei? De la noi, vreau să zic…
Specialiștii au făcut anumite distincții între speciile literaturii subiective (jurnal, autobiografie, memorii și corespondență), care acceptă adică „pactul autobiografic” (după formula lui Philippe Lejeune, intrată demult în vocabularul teoretic curent), afirmând că memoriile propriu-zise sunt în genere o operă testimonială, de bilanț, a unei personalități ce va fi jucat un rol însemnat în lumea prin care a trecut. În acest gen s-au ilustrat exemplar, după 1989, Adrian Marino, Bartolomeu Anania sau Ion Ianoși, dar și Nicolae Manolescu sau Valeriu Cristea, autori ai unor opuri remarcabile, de neocolit în istoria genului. Superbe sunt și memorialele de călătorie din secolul XIX, de la Dinicu Golescu la Calistrat Hogaș, de pildă, precum și formidabilul jurnal de existență al lui Titu Maiorescu, de la care ne-a rămas și o vastă corespondență, celebrată postum ca literatură de cea mai bună calitate (vezi dialogul epistolar cu Duiliu Zamfirescu, considerat un moment de vârf al literaturii noastre memorialistice). Clasicizarea genului se produce însă, la noi, odată cu apariția volumelor de mărturisiri ale lui N. Iorga și E. Lovinescu, criticul de la „Sburătorul” emițând și câteva interesante considerații teoretice asupra memorialisticii ca atare.
În viziunea lui Lovinescu, existența genului memorialistic este condiționată de factori economici și sociali, manifestându-se îndeosebi la națiunile cu o civilizație avansată, cu o tradiție prestigioasă și cu un accentuat sentiment al continuității inter-generaționale. Combătând așadar, asemeni lui Cioran, „adamismul” românesc, retruvabil în genere în acțiunea publică a adversarilor săi ideologici, autorul Istoriei civilizației române moderne se plasa în descendența liberalismului clasic al Junimii și al lui Maiorescu, cărora le consacră, la apogeul carierei sale de critic, un întreg ciclu de studii însuflețite de admirația față de antichitate, față de clasicism și de principiile sale fondatoare – raționalitatea, moderația, prudența, bunul simț. Și cum aspirația către obiectivitate este elementul esențial care conferă autoritate actului critic, Lovinescu atribuie propriei opere memorialistice caracterul clasic al unei narațiuni legitimatoare, în care personalitatea criticului este ilustrată doar în manifestările sale publice, sociale, spațiul subiectiv, al intimității, fiind sistematic reprimat. Ca atare, memoriile lovinesciene sunt operă de auto-consacrare, și nu de sondaj psihologic sau de reconstituire autobiografică, celebrând etapele devenirii unei personalități critice exemplare, de anvergură mai mult mitologică și simbolică decât personală, subiectivă.
Dar Lovinescu e un caz special, pentru că el și-a gândit opera ca pe un vast sistem de vase comunicante, în cadrul căruia memoriile joacă rol de placă turnantă între opera de critic și istoric literar și aceea de scriitor. Și fiindcă m-am oprit mai mult la confesiunile criticilor, nu pot să nu menționez măcar în treacăt pe cele ale lui I. Negoițescu, care în Straja dragonilor (și în jurnalul ce stă să apară) vorbește fără ocolișuri despre sexualitatea sa, dar și despre cărțile care i-au deschis mintea și inima, făcându-l să sesizeze legătura ombilicală dintre literatură și viață. Călinescu a dezavuat însă fără drept de apel genul memorialistic, relegându-l undeva, în marginea canonului literar, ca tip de creație minoră, specifică amatorilor sau scriitorilor așa-zicând „ocazionali”.
Faptul că apar asemenea texte și, cel puțin în egală măsură, faptul că asemenea texte sunt apreciate reprezintă și o modalitate de a face dreptate? E vorba, așa cum spune și Ana Blandiana, într-o formulă memorabilă, de o justiție a memoriei?
„Justiția memoriei” reclamă judecarea trecutului prin intermediul a ceea ce Monica Lovinescu numea „etica ne-uitării”. Țin minte că nici după 1989, nici mult după aceea, nu au fost agreate atacurile la adresa scriitorilor răsfățați în timpul regimului comunist, cum nu a fost bine primită nici propunerea unei revizuiri a canonului din perspectivă etică, care ar fi condus la o viziune mai nuanțată asupra literaturii române postbelice. Ilustrativ este cazul operei postume a lui Ion D. Sîrbu, scriitor care a izbutit să intre în circuitul canonic după o lungă perioadă de timp, opera fiindu-i publicată fragmentar, la edituri de provincie. Dar pariul cu posteritatea l-au câștigat până la urmă și alți autori remarcabili cărora închisoarea le-a fost nu doar mormânt provizoriu, ci și leagănul propriei creativități mărturisitoare.
À propos de memorii și de o epocă delicată și complexă: cum arată „literatura de sertar” de la noi cu adevărat? Atât de relevantă, atât de amplă pe cât s-a spus? Și, nu mai puțin: atât de importantă?
În afară de excepționalele scrieri testamentare ale lui Ion D. Sîrbu și N. Steinhardt, nu ne putem lăuda cu o literatură „de sertar” foarte amplă și consistentă, poate și pentru că scriitorii români care nu au sprijinit puterea din convingere sau oportunism au încercat să-și negocieze o carieră onorabilă prin recursul la micile compromisuri și printr-o etică defensivă, însuflețită de idealul (lesne instrumentat ca alibi moral) al autonomiei esteti cului și al rezistenței prin cultură. Protestul lui Goma din 1977 a dovedit o dată în plus, dacă mai era nevoie, că breasla scriitoricească nu a îndrăznit să-și asume o poziție explicit disidentă. Scriitorul român a fost așadar mai curând „difident” decât „disident”, cum spunea Emil Hurezeanu într-un interviu cu I. Negoițescu, publicat în volumul În cunoștință de cauză (1990). De aceea, prin compen sație, devin atât de importante și relevante scrieri precum Jurnalul fericirii, Adio, Europa!, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Evadare tăcută sau 20 de ani în Siberia.
Memoria – și, desigur, literatura pe care aceasta o livrează – reconstruiesc trecutul sau recuperează trecutul?
Îl și recuperează, dar îl și reconstruiește în aceeași măsură. Despre cardinalul de Retz, ale cărui memorii au fost traduse fragmentar și în românește, s-a spus: „Il aime à raconter, et souvent son imagination lui fournit plus que sa mémoire”. Dar aceasta este definiția cea mai exactă a genului memorialistic ca atare, cum bine observa Alexandru Paleologu într-unul din sclipitoarele sale eseuri, subliniind aportul consistent al fanteziei memoria listului, care reînvie trecutul prin prisma propriei sale personalități, fatalmente subiective.
Și: există, cert, o diferență între trecutul pe care l-am trăit și trecutul pe care ni-l amintim. Întrebare: ce se întâmplă cu experiența atunci când ea devine memorie și, mai departe, literatură?
Într-una dintre cărțile sale recente, Ilina Gregori semnalează contrastul dintre biografia fabuloasă a lui Matila Ghyka și imaginea austeră despre sine vehiculată în memoriile de senectute ale scriitorului. Cuprins de neagra melancolie, aristocratul cu origini moldovenești care strălucise ca diplomat și cărturar cu ambiții de uomo universale, uimind cu erudiția lui intelectualitatea pariziană din interbelic, nu pare să-și mai amintească, la momentul bilanțului, decât o mică parte din spectaculoasele amănunte ale existenței sale aventuroase. În cazul său, trecutul e păstrat „în uitare”, și nu în amintire, după cum remarcă Ilina Gregori, personalitatea scriitorului fiind infinit mai fascinantă decât opera pe care el a lăsat-o în urmă. Cu totul altfel se configurează însă personalitatea lui Mircea Eliade, a cărui experiență de viață va fi fost mult mai săracă decât memoria și decât opera sa. Cine a uitat oare cum dădea ceasul înapoi adolescentul miop, ca să doarmă cât mai puțin și să trăiască (citind și scriind) cât mai mult cu putință? Când ajunge să devină literatură, experiența personală nu mai are absolut nicio relevanță pentru individul creator care va fi trăit-o. Dar dobândește o însemnătate majoră pentru cititori și pentru umanitate în genere.
Cum a evoluat literatura memorialistică românească după 1989?
În primul deceniu de postcomunism a proliferat memorialistica de detenție, abundența de scrieri confesive mărturisind o semnificativă oboseală de ficțiune, generată de excesul de estetism și de literatură evazionistă (de poezie îndeosebi) din perioada postbelică. Abia în jurul anului 2000 ficțiunea își redobândește prestigiul de odinioară, odată cu afirmarea noilor generații de scriitori și cu inițiativa unei edituri ca Poliromul de a-i publica pe tinerii prozatori într-o colecție specială. Ulterior, literatura generației 2000 a recuperat atât memoria comunismului, cât și a tranziției societății românești spre capitalism, prin prisma unei literaturi autenticiste, ancorate în social, mai preocupate de adevăr și de sinceritatea confesiunii decât de virtuozitatea stilistico-expresivă, de arta literară. Dar relieful literaturii contemporane e mult mai divers și nu poate fi redus la paradigma îngustă a realismului social. Un scriitor ca Mircea Cărtărescu, reprezentant al estetismului maximalist, publică periodic jurnale în care consemnează cu regularitate observații despre oameni și cărți, dar și impresii culese din împrejurările concrete ale vieții cotidiene. În cazul său, își spune cuvântul o disciplină riguroasă a scrisului, dar și statutul de aspirant la Nobel, obligat să-și respecte condiția printr-o productivitate creatoare pe măsura așteptărilor publicului. Însă nu doar jurnalele, ci și scrierile ficționale ale lui Cărtărescu au un background autobiografic-memorialistic, autorul vorbind în repetate rânduri despre conexiunea strânsă dintre viață și scris, până la deplina lor suprapunere. Interesant mi se pare și cazul Gabrielei Adameșteanu, care în ultimele cărți optează în mod vădit pentru memorialistică, recompunând narativ ample secvențe din biografia domniei sale și din istoria noastră socială și culturală. Dacă înainte de 1989 târgoviștenii au practicat cu virtuozitate literatura confesivă, excelând în metabolizarea literar-ficțională a tehnicilor și procedeelor utilizate în genurile autobiografice, „amintiri” scriu, după 1989, mulți dintre optzeciști (Groșan, Agopian ș.a.), punând accentul acum mai curând pe elementul pitoresc, menit a neutraliza trauma și a resuscita farmecul vieții literare de odinioară, cu cenaclurile și cu ritualurile ei uitate. Evoluția memorialisticii se suprapune de fapt peste evoluția literaturii înseși, în forme experimentale tot mai sofisticate, greu de clasificat după criteriile tradiționale de ierarhizare a genurilor și speciilor.
De ce citim & de ce să citim memorii? Pentru informație, pentru literatură sau pentru identificare?
Pentru toate la un loc și pentru fiecare în parte. Și nu trebuie să uităm că toate cărțile lumii sunt niște memorii mai mult sau mai puțin deghizate.
Capcane ale literaturii memorialistice? Crezi că există așa ceva?
Sigur, cea mai mare capcană a memorialisticii e pactul adevărului și al sincerității. Ce garanție putem avea că autorul nu inventează după bunul lui plac? Și chiar dacă este el de bună credință – oare nu e sinceritatea însăși, după cum spunea Barthes undeva, o imaginație de gradul al doilea?
În legătură cu cărțile de memorii, există, constant, discuția despre valoarea de document versus valoarea estetică a acestor texte. Cu această nuanță: că multe dintre ele nu sunt chiar literatură pentru că nu sunt scrise bine, pentru că nu au valoare estetică. Cum apreciezi că stau lucrurile aici – avem de-a face cu o temă falsă?
Îmi amintesc că, pentru a-l discredita la un moment dat pe Goma ca scriitor, s-a invocat carența valorii estetice din romanele sale. Iar critica românească a limitat esteticul, în genere, la dimensiunea formală, stilistico-expresivă a discursului literar. În răspăr cu opinia curentă, Camil Petrescu sancționa, la vremea sa, estetismul în favoarea autenticității, propunând reabilitarea unui scriitor amator precum colonelul Lăcusteanu, ale cărui „amintiri” ar fi fost superioare, în opinia sa, scrisorilor trimise de Ion Ghica bardului de la Mircești, elaborate după un artificial scenariu retoric. Tot astfel, în Patul lui Procust, Doamna T e apreciată pentru talentul său literar – care nu înseamnă abilitate retorică, ci capacitatea de a trăi intens și de a izbuti să transmiți această intensitate. Valoarea de document existențial a unei scrieri nu trebuie opusă literaturii ca artă, dexterității stilistice. De altfel, literatura a împrumutat la rândul ei strategia retorică a „autenticității” încă de pe vremea lui Stendhal, care a conceput romanul într-o manieră ajunsă la celebritate odată cu Gide, stârnind entuziasmul tinerilor prozatori existențialiști din generația lui Mircea Eliade. Sau, ca să îl parafrazez pe Steinhardt, nu există scriitori mari, ci doar oameni mari, literatura fiind expresia secundară, necesară dar niciodată pe deplin suficientă, a personalității umane, care doar în viață se manifestă în toată splendoarea. Parcă despre Oscar Wilde se spunea, în spiritul formulărilor sale paradoxale, că și-a pus geniul în viață și doar talentul în operă – caracterizare care se potrivește de minune și lui Matila Ghyka, și celorlalți „risipitori” sau ratați sublimi atât de admirați de Cioran. Revenind la întrebare, cred că dimensiunea estetică nu poate fi despărțită de aceea documentară și că, deseori, distincția cu pricina denotă o înțelegere naiv-superficială a literaturii și a procesului creator în genere.
Cum citește un critic o carte de memorii? Cu instrumentele analizei literare sau cu sensibilitatea istoricului și a psihologului la purtător?
Și cu instrumentele analizei literare, dar și cu sensibilitatea istoricului și a psihologului. Oricât de bine ar fi scrise și oricât de utile sunt ca oglindă a vieții noastre literare, jurnalele lui Mircea Zaciu mi-au relevat orizontul mărginit al marelui profesor și intelectual, interesat mai mult de bârfa măruntă și de colportaj decât de cărți și idei. La fel de mult m-au dezamăgit confesiunile lui Adrian Marino sau ale lui Paul Cornea (narcisism maniacal și resentimente la primul, stil pedestru, fără așteptata anvergură intelectuală, la celălalt). Nu îmi plac megalomanii, veninoșii, fanaticii. Prefer totdeauna oamenii râzători, joviali, irenici – cum au fost la vremea lor Creangă sau Păstorel. Dar și Steinhardt, Paleologu sau Ion D. Sîrbu.
E (vre)o carte de memorii care ți-a schimbat perspectiva asupra literaturii?
Deși nu sunt propriu-zis memorii, ci au numai un substrat memorialistic, cred că am început să privesc altfel literatura după lectura eseurilor lui Montaigne, la care am ajuns prin Alexandru Paleologu. Lectura lui Montaigne te vindecă de iluzii și fanatisme, dar și de orice fel de exces și pedanterie, învățându-te în schimb lecția simplității și a firescului, a bunului simț și a voioșiei fără de care n-ar fi posibilă viețuirea în armonie cu lumea și cu natura, după sănătoasele precepte ale epicureicilor. Mi-a plăcut ce a spus Harold Bloom, că Montaigne e un scriitor universal, comparabil numai cu Shakespeare, fără a putea fi arondat la cadrul limitativ al unei culturi și civilizații anume. Un personaj în compania căruia până și ursuzului Nietzsche, propovăduitorul științei „voioase”, îi plăcea să-și petreacă timpul, ca în preajma unui vechi prieten.
Crezi că există o etică a memoriei? Și, b mic – cum ar spune Adriana Babeți: ce responsabilitate are autorul față de cei care apar în propriile sale amintiri?
Merită semnalată credibilitatea enormă de care s-a bucurat, după Al Doilea Război Mondial, un scriitor ca Albert Camus, luptător în Rezistență și autor al unei opere însuflețite de un patetic angajament etic. Chiar dacă Cioran îl considera un scriitor mărunt, cu o cultură precară, de învățător, Camus a contribuit decisiv la implicarea civică a intelectualilor și la reconstrucția democratică a Europei postbelice.
Nu doar cu el însuși, ci și cu cei despre care scrie trebuie memorialistul să fie sincer și drept. De aceea, nevoit să depună mărturie despre o epocă întunecată din istoria Romei, cu scene de groază și personaje sinistre, Tacitus spunea că va scrie detașat și obiectiv, sine ira et studio, iar Miron Costin, supărat pe „basnele” scornite pe seama românilor de Simion Dascălul, nota în Letopiseț: „Eu voi da samă de ale mele, câte scriu”. Am putut să verific această etică a memoriei comparând mărturiile lui Ion D. Sîrbu cu cele ale colegului său de Cerc, Nicolae Balotă, în lumina documentelor din arhivele de la CNSAS. Fiul de miner a rămas cinstit până la sfârșitul vieții sale, refuzând compromisurile, pe când Balotă a urmat o carieră jalnică de turnător și de mărturisitor mincinos, portretizat cu malițios umor în paginile Jurnalului unui jurnalist fără jurnal (succesul lui în Occident s-ar fi datorat, zice Sîrbu, asemănării sale și cu Louis de Funès, și cu Papa Ioan Paul al II-lea).
Dacă ar trebui să recomanzi trei cărți de memorii unui tânăr cititor care descoperă acest gen, care ar fi acestea și de ce? Trei cărți de la noi, ale unor autori români, vreau să zic…
Jurnalul lui Titu Maiorescu sau Memoriile lui E. Lovinescu conțin cele mai edificatoare mărturii în privința modului în care izbutește un critic sau un scriitor să-și educe voința, construindu-și o personalitate olimpiană. Pentru a gusta din plin dulceața traiului patriarhal de odinioară, cu răsfățurile ei rafinate, i-aș pune în mână Amintirile lui Radu Rosetti, reeditate la Humanitas într-o elegantă colecție. Memoriile și jurnalul lui Mircea Eliade trebuie să fie lectura obligatorie a oricărui adolescent cu vocație intelectuală, iar Jurnalul fericirii și Jurnalul unui jurnalist fără jurnal le-aș recomanda ca îndreptar moral și spiritual în vremuri de restriște.
Ce pun în istoria literaturii române aceste cărți de memorii? Ce adaugă – și nu scad –literaturii române? Ce dau ele prețios, foarte prețios, uneori numai ele?
Ele conferă literaturii un plus de autenticitate și de intensitate spirituală, multe dintre ele fiind scrise într-un context traumatic sau de criză existențială majoră. Ele sunt literatură „suferită”, cum spunea Ion D. Sîrbu undeva, într-una din numeroasele lui formulări memorabile: „Nu poți admira frumusețea perlei, ignorând suferința scoicii ce a lăcrimat-o”. Se poate da literaturii o mai plastică definiție?
În experiența ta de cercetător, care este (poate) cea mai mare surpriză pe care ți-a oferit-o literatura memoriei?
În ultimii ani, m-au impresionat cu precădere volumele publicate de Monica Pillat, atât cele de interviuri sau reconstituiri biografice, cât și cele de versuri sau proză, pentru că și în acestea din urmă ficțiunea își trage sevele din izvorul memoriei afective și al unei culturi literare copleșitoare. Nu cunosc un caz similar de scriitor care să fi cultivat cu asemenea perseverență memoria (nu doar literară) a familiei sale, reconfigurând-o estetic în propria literatură, ca într-o compoziție cu teme și variațiuni. Iar poezia mistică pe care o scrie de ceva ani încoace ilustrează, în modalități și tonuri variate, de fascinantă expresivitate, scenariul inițiatic al desprinderii sufletului de trup și al ascensiunii celeste. Monica Pillat este poate una dintre cele mai de seamă personalități cu care se poate mândri, în prezent, comunitatea noastră literară – un cărturar cu blazon, de o rară noblețe sufletească.
Cu ce/ cu cine se luptă jurnalele, memoriile, literatura memoriei?
Se luptă și cu inerția vechilor ierarhii și conceptualizări didactice, dar și cu prejudecata, larg răspândită în societatea contemporană, că literatura, ca produs al creativității umane, s-ar putea dispensa de memorie, de trecut.
Nu e o luptă, acum, profund inegală?
Este, dar când nu a fost așa? Însă atâta timp cât refuză clișeul, lozinca, limba de lemn a ideologiilor de tot soiul, privilegiind în schimb nuanța, spiritul de finețe, individualismul, literatura rămâne cel mai puternic antidot împotriva dezumanizării și a uitării.
