Mircea Bârsilă în dialog cu Cristian Pătrășconiu

Cristian Pătrășconiu: Vă mai curge nisip dintr-un deget, domnule Bârsilă? Și, dacă da, nu vă doare?

Mircea Bârsilă: Mai curge, pentru încă mai are de unde. Nu suntem noi făcuți din nisip? Da, din nisip și nu din pământ. Dacă am fi fost făcuți din pământ, cum se spune, nu am fi fost atât de repede trecători. Atât de efemeri, pe aici!

Cândva ați spus / scris despre poezia dumneavoastră că este una zămislită. Ce ar fi aceasta, ce vrea să însemne aceasta?

Voiam să spun că, spre deosebire de „poezia făcută“, care seamănă cu o păpușă, poezia zămislită se înrudește, în multe privințe, cu poezia dependentă de principiul nichitastănescian numit hemografie. Pe de altă parte, poezia zămislită nu se asimilează celei „inspirate“. Am reținut dintr-un studiu al lui Jacques Derrida (Scriitura și diferența) interesanta precizare referitoare la secundaritatea poetului inspirat, constând în faptul că el repetă ceea ce „îi suflă“ o entitate superioară. Ideea a fost însângerată liric de Nichita Stănescu în poezia Nod 28:„Daimonul meu vine de departe/ în gazda făpturii mele,/(…)/ îşi pune el cuvântul lui în creierul meu“…

À propos de poezie: care a fost cea mai frumoasă vârstă a poeziei dumneavoastră? Sau, de fapt: care este?

Cea mai frumoasă vârstă a poeziei mele a fost aceea a înfriguratei căutări, în adolescență, a drumului către ea.

Ați trecut, cândva, printr-o mare criză poetică?

De mai multe ori. Și s-ar putea să mai trec în câteva rânduri. Vreau să spun că orice întâlnire cu poezia unui mare poet sau cu aceea a unui autor mai bun decât mine declanșează, subit, atât o stare de firească admirație, cât și una de neliniște generată de efectele exigentului act al autoevaluării. Criza poetică este, la urma urmelor, o benignă expresie a necesarei lucidități auctoriale.

Acum, în ultimii ani, scrieți poezie „cu fața la zid“ sau „cu spatele la zid“?

Scriu și acum tot cu fața la „zid“. Un zid ale cărui sfinte cărămizi sunt acele minunate poezii citite în răstimpul unei jumătăți de secol și pe care mi-ar fi plăcut să le fi scris eu. Dacă este vorba de „zidul canonului“ trebuie să spun că am stat și cu fața spre el, dar și cu spatele: mai ales către acele norme ajunse, prin degenerare, la stadiul de rețetă.

Ați publicat nu doar cărți de poezie – acestea, desigur, majoritare în portofoliul dumneavoastră. Întrebare: cât sunteți poet? Și cât altceva – critic literar, exeget, hermeneut? Din 100%!

Am făcut câteva descoperiri, încercând și eu marea cu degetul.

1. Iată cum am descifrat eu expresia „Cobori în jos“ din versul „Cobori în jos, Luceafăr blând“, care a fost receptată, începând cu George Călinescu, drept o licență poetică, însărăcindu-i, astfel, înțelesul. Respectiva sintagmă este, de fapt, echivalentul expresiei latinești descensus ad inferos folosită în anticele texte mistice în care, prin coborârea unui personaj, în carne și oase, din lumea de sus (cea pământeană) în lumea de jos (lumea umbrelor) avea loc o schimbare de nivel a existenței. Chemarea Luceafărului, care trăiește în lumea celestă (cea de sus), de către pământeana Cătălina (aflată în lumea de jos) justifică, dacă se acceptă paralelismul sesizat de mine, utilizarea, în limba autohtonă, a amintitei expresii latinești.
2. În toate comentariile din manualele școlare, cuvântul ortoman – din distihul „Că-i mai ortoman/ Și-are oi mai multe“ – este explicat, după Dicționarul lui Lazăr Șăineanu (și nu numai după acesta!), astfel: „ortoman“ înseamnă „bogat“, „cu oi mai multe“, „viteaz“. O atare explicație ignoră cel de-al doilea vers al distihului menționat, făcându-l, în consecință, un vers tautologic, când de fapt el aduce o semnificativă complinire la înțelesul cuvântului ortoman. Adevăratul sens al acestui cuvânt a fost căutat (și găsit!) de eruditul Bogdan-Petriceicu Hasdeu (vezi Istoria critică a românilor, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, pp. 400-401) care, în baza unor vechi informații lingvistice a ajuns la concluzia că orto din cuvântul ortoman (și care nu provine din grecescul „ortos“) „s-a născut“ dintr-un prototip aflat într-un strat lingvistic străvechi: arta (prezent în mai multe nume proprii medo-persice). Respectiva rădăcină este prezentă și în cuvintele Artemis (zeița castității), bard și barză, cuvinte ce evidențiază culoarea albă și valorile spirituale ale respectivei culori, simbolizând puritatea, capacitatea de fi deschis sufletește, în chip deosebit, către spiritualizare și trancendență: aspecte ce țin de „guna“ (axa) verticală: cea ascendentă și albă a sufletului (cf. René Guénon, Simbolismul crucii). Se poate deduce, prin urmare (și prin adverbul mai din sintagma „că-i mai ortoman“) că tovarăşii ciobănașului (tot ortomani și ei, dar într-un grad mai mic) erau de fapt niște „rezerve“ ale sale, apte a-l înlocui în cazul în care jertfa lui nu era primită de zeitatea care trebuia îmbunată sau, poate, ajutată să-și recapete vitalitatea, prin nuntirea (circumscrisă magiei prin contagiune) cu un pământean aflat în floarea tinereții, unul reprezentativ, curat la trup și la suflet. Pe scurt, ciobănașul din Miorița era cel mai reprezentativ tânăr al colectivității din care făcea parte: era și cel mai ortoman și, totodată, și cel mai bogat. În explicarea versului „Şi de-a fi să mor“ nu s-a ţinut cont de amănuntul menţionat de Herodot – în legătură cu trimiterea Cavalerului Trac, în calitate de mesager, la Strămoși – și care era definitoriu în ritualul pomenit de el: „iar de nu va muri, ei îl lasă pe acesta hulindu-l cum iaște om rău și aleg pre altul de-l trimit acolo“.
3. În lecturile hermeneutice ale primei poezii a lui Ion Barbu din ciclul Joc secund, dominate de interpretarea lui G. Călinescu potrivit căreia „jocul secund“, ar fi poezia, nu a fost luată în seamă expresia stare secundă prin care misticii creștini numeau experiența extazului. Epitetul „secundă“ conferă expresiei „stare secundă“ înţelesul de stare superioară (extatică)! O stare al cărei înțeles trebuie căutat în îndemnurile din Teologia mistică a lui Dionisie Areopagitul către Timotei (căruia îi este adresat tratatul) pentru obținerea extazului: „trebuie să renunţi la simţuri ca şi la orice lucrare a minţii“. Ruperea (tăierea) legăturilor profane cu lumea şi existenţa profană („înecare cirezilor agreste“), legături menite să întreţină suferinţa, patimile, egoismul, ispita, răutatea (etc.), pregăteşte şi deschide fiinţa subiectului pentru experienţa extazului. În cea dintâi strofă, Ion Barbu a transpus liric, sub semnul poeziei ermetice, trecerea de la aşa-numita dispoziţie pre-extatică la extazul deplin, iar ultimul ei vers (secvenţa „un joc secund, mai pur“) vizează problema raportului dintre extazul poetic şi cel mistic, acesta din urmă fiind considerat mai pur decât celălalt.

Exclamaţia „Nadir latent“, cu care începe strofa a doua, exprimă atingerea stării de iluminare, care face posibilă vederea lui Dumnezeu, prin intermediul latentului Nadir – care nu are, în această poezie, nicio legătură, prin oglindire în apă, cu Zenitul! Vederea Nadirului latent înseamnă vederea Punctului înainte de care nu a fost nimic, dincolo de care nu mai este nimic şi fără de care nu ar exista nimic. Înseamnă vederea, simbolică, a Principiului Unic (cauza unităţii şi, totodată, cauza multiplicităţii) şi care, dacă ar fi răspândit în lume, nu ar mai fi unic, cum spune Plotin în Eneade. Înseamnă vederea seminţei (monada, „izvorul“) din care emană tot ce există, a Esenţei (Dumnezeu): existenţă autogenerată şi primordială, care este peste tot, fără să fie nimic, în parte. În acel moment, sufletul cunoaşte cea mai înaltă fericire numită de mistici beatitudine sau visio sine comprehensione (înmărmurirea uimită a minţii, oprirea totală a cugetării în faţa misterului revelat simbolic).

Ieşirea din contingent – începută printr-o calmă fremătare fiinţială – se sublimează în zborul extatic invers. La fel ca misticul, poetul este beneficiarul unui zbor invers către străfundurile propriei fiinţe unde existenţa individuală se contopeşte cu „Unitatea indistinctă“ (latentă). Scopul zborului invers, ca act de deplasare, este iluminarea înţeleasă ca unire cu Divinul, care nu se arată decât în enigme, întrucât adevărata Sa fiinţă nu poate să fie văzută de nimeni.

În cea de a doua strofă a acestei poezii, Ion Barbu „pledează“ pentru abolirea diferenţei dintre experienţa mistică şi cea poetică (estetică). În „contact optic“ cu imaginile „cele mai esenţiale“, fiinţa subiectului devine fremătătoare în cel mai înalt grad, iar analogia dintre starea lăuntrică – a celui cuprins de extaz – şi mare ( marea ca existenţă înzestrată cu intuiţia nemijlocită a Absolutului) este întru totul justificată. Aşa cum se întâmplă, adesea, în Noul Testament, în starea de extaz, vederea se sublimează în auzire, într-un festin auditiv, într-o viziune muzicală a Absolutului. Poezia [Din ceas dedus…] este un imn pe tema idealei stări lăuntrice a poetului, în timpul „purelor“ sale clipe de graţie.

4. Nici G. Călinescu și nici Vasile Lovinescu (care, în Incantația sângelui, comentează poezia Grui-Sânger a lui Vasile Alecsandri) nu au sesizat că descrierea pădurii („codrul fără viață“) în care s-a retras „hoțul“ este o pastișă după descrierea Crângului sacru de la Nemi realizată de Marcus Annaeus Lucanus (39 d.Hr.-65 d.Hr.), în Farsalia. Vasile Alecsandri nu-l învesteşte pe „eroul“ legendei sângerului cu funcţia de „Rege al pădurii“, o funcţie ce implica datoria de a ucide pe oricine intra în sacrul crâng al zeiţei, cu toate că, într-un vers, îl numește chiar „regele pădurei“: Acolo-i cuibul spaimei şi adăpostul urei –/Grui-Sânger, ucigaşul, e regele pădurei“ (s.n.).

Rolul „Regelui pădurii“ (Rex Nemorensis) a fost explicat cu autoritate în domeniu de James George Frazer, în Creanga de aur (vol. I). Rolul de preot-mire al zeiţei nu-i putea fi luat decât de acela care îl învingea în luptă, omorându-l. „Nelegiuirea lui Grui-Sânger, văzut de Alecsandri în ipostaza de ucigaș, de om blestemat (vrăjit de Satana) și care, în neînțeleasa lui cruzime, și-a ucis chiar și tatăl (pe care îl iubea nespus de mult!), este o reminiscență, în fond, a mentalității unui Rege al pădurii. Figura „hoțului“ Grui-Sânger a fost tratată de Alecsandri, printr-o „actualizare creștină“, în firescul spirit al ororii de crimă. În „prelucrarea“ realizată de Alecsandri, sângerosul Grui – a cărui crimă nu are nicio legătură cu înțelesurile pe care le incumbă „complexul oedipian“ – trebuie să îndure o cruntă penitență spre a-i fi iertat paricidul. Așadar, Vasile Alecsandri a „altoit“, pe motivul Regelui pădurii, atât creştinescul motiv al iertării păcatelor, printr-o cruntă penitență, cât şi pe cel al miraculoasei înverziri a lemnului (toiagului) uscat. În consecință, pastișa realizată de el a dobândit statutul de act transformațional.

5.În cartea mea Evaziuni critice, am încercat să demonstrez că posteritatea literară a celei de a doua „despărțiri“ a lui Orfeu de Euridice este eronată. Resortul respectivei erori îl constituie tratarea, în registru laic, a acelui eveniment, de Vergiliu (Georgice, Cartea a IV) și de Ovidiu (Metamorfozele), care au mutat accentul de pe semnificația mistică (orfică) a „lepădării“ lui Orfeu de Euridice, pe dramatismul situației și pe durerea trăită, după aceea, de Orfeu, transformând, în consecință, mitul propriu-zis în mit literar. Platon (în Simposion 179 d) afirma că eşecul salvării Euridicei s-a datorat firii şovăitoare a lui Orfeu: „Pe Orfeu al lui Oiagros zeii l-au întors din Hades, fără ca el să fi ajuns la ţintă, arătându-i doar umbra soţiei sale după care venise; pe ea însă nu i-au dat-o, întrucât se dovedise fire şovăitoare.“ Luând ca punct de plecare acest fragment din Simposion, Anton Dumitriu a încercat să lămurească în ce anume constă greşeala şovăitorului Orfeu. Întoarcerea capului, ca expresie a îndoielii sale, prin care el şi ea devin doi, dovedeşte că Orfeu decade, sub presiunea pasiunii, care îl determină să verifice dacă Euridice îl însoţeşte. Neputând să păstreze starea de anamnesis, „el intră într-o zonă mai joasă“ şi, în acel moment, „miracolul se risipeşte, starea obţinută este pierdută“ (Anton Dumitriu, Eseuri, p. 601).

Din punctul nostru de vedere, Orfeu, care șovăia între între trăirea unei efemere fericiri imediate, alături de Euridice, pe pământ, şi veşnica fericire a sufletului, a înţeles, înfiorat de cele văzute în împărăția lui Hades, că nu are de ales. Întoarcerea capului în ultimele clipe va fi fost urmarea revelaţiei sale cu statutul de piatră de temelie a orfismului: o doctrină bazată pe asceză, inițieri și rituri de purificare (simbolizând moartea și învierea lui Dionysos) și pe credința în salvarea sufletului de la suferințele aduse de intrarea sa în circuitul cruntelor reîncărnări purificatoare, până la decosmizarea sa (ieşirea din câmpul cosmic al devenirii). Iluminarea lui Orfeu va fi avut – pentru adepţii orfismului – înțelesul unei fapte exemplare (orice religie are nevoie de o astfel de faptă întemeietoare). Încălcarea legământului cu Hades, în ultimele clipe, a fost interpretată, prin laicizarea grilei de receptare, drept o greşeală săvârşită dintr-o prea mare iubire – atât de mare încât nu şi-a mai putut înfrâna nerăbdarea de a-şi vedea iubita, urmându-l. Atraşi de „tragedia“ lui Orfeu, scriitorii laici – interesaţi mai mult de imaginile îngrozitoare din lumea umbrelor şi, respectiv, de tragicul eşec al cântăreţului din liră – au făcut din el un prototip al îndrăgostitului nefericit şi au legat, în mod eronat, frumuseţea cântării sale de intensitatea suferinţei pricinuite de cele două morţi ale Euridicei. Chiar și Rainer Maria Rilke a admis, în poemul Orfeu. Euridice. Hermes, perspectiva laică asupra „necugetatului“(?) gest al lui Orfeu semnificând, de fapt, lepădarea de păcatele trupești și, implicit, și de feminitatea spiritului. Nu cumva chiar și legenda morții sale – sfâșiat de menade – conține o confuzie între moartea sa cea fizică și moartea simbolică: o viziune ce încununa inițierea șamanică? Ovidiu „a făcut-o de oaie“ rău de tot, „informându-și“ cititorii că Orfeu a fost omorât de manadele înfuriate din pricină că, dedat la pederastrie (?!) le disprețuia cu înverșunare. În felul acesta a răstălmăcit el misogi ­nismul orfic justificat de concepția că femeile nu au aceleași puteri spirituale ca bărbații.

Revin la întrebare. Cred că sunt critic literar (sau, mă rog, hermeneut) doar în proporție de 10 sau 15 la sută în raport cu ipostaza de poet.

À propos: credeți că sunt mai câștigați poeții din generațiile mai tinere necitind cărți de critică literară, de istorie literară, de istorie a poeziei? Sunt mai autonomi, mai desprinși de reperele trecutului, mai „liberi să zboare“?

Liberul lor zbor este subvenționat de curajul de factură nonconformistă, concretizat în involuntara deconvenționalizare a discursului liric, pe care noi, cei care mai știm câte ceva în domeniu, o luăm drept ruptură de codurile premergătoare ale poeziei. Coduri care, de fapt, nici nu-i interesează. Adepți ai mărturisirii spontane, textele lor sunt caracterizate prin fugara transcriere, cu fidelitate, a mișcării gândirii și a stărilor trăite pe durata scrierii, în linia autenticismului din proza modernă. Este vorba de o scriitură cu juste valențe protestare (de tip social!) și care nu pretinde meșteșug poetic. Singura regulă de care depinde o asemenea „formulă“, care induce impresia că discursul se dezintegrează pe măsură ce înaintează, este lipsa oricărei reguli.

Dar nu cumva, poezia de azi e, în mod fundamental, istoria poeziei? Vreau să spun – asumarea, filtrată, a istoriei poeziei de până acum?

Vă referiți la optzeciști. Da, noua paradigmă impusă de ei, dar și de promoția premergătoare, cea a șaptezeciștilor, este colorată, între altele, și de astfel de procedee binevenite.

Mai aveți monede cu portretul dumneavoastră?

Încă nu le-am scos la vânzare.

Cât valorau pe vremuri?

Le voi pune în vânzare când vor avea un preț mai bun! (Oare pot să fie scoase la vânzare cercurile apelor din fântâni, în care, privindu-te, la ceasul amiezii, îți vezi, în oglinda lor, propriul chip ?).

Care e, pentru dumneavoastră, cea mai frumoasă / una dintre cele mai frumoase amintiri poetice? Poate intra orice aici: poem în sine, întâlnire, revelație, carte, mirare ș.a.m.d.

Păstrez în amintire, între atâtea întâmplări frumoase, întâlnirea, în tren, cu Gabriel Chifu. Mergeam amândoi la Iași, la un festival studențesc de poezie unde ne-a uimit/umilit pe toți participanții cu poeziile pe care le-a citit.

Versul scris de dumneavoastră pe care v-ar bate gândul să vi-l tatuați? Și versul din toată poezia – oricare alta decât a dumneavoastră – pe care îl știți și care ar fi tatuabil?

M-a fascinat acest vers din Memento mori: „La nimic reduce moartea cifra vieții cea obscură“. Mi se pare o impietate să citez din poezia mea după ce am citat din poezia lui Eminescu.

În raport cu poezia: care e, pentru dumneavoastră, cotitura supremă? Marea intersecție, să îi spunem așa…

1. În clasa a IX-a, în luna mai, am citit, pentru întâia dată, poeziile lui Lucian Blaga, care m-au făcut să trăiesc, întreaga lună, într-o stare de beatitudine, de parcă aș fi descoperit o neprețuită comoară. 2. În timpul facultății, la Timișoara, m-am simțit, alături de cel mai bun prieten al meu, Ion Monoran, un „explorator“ aflat în căutarea înnoirilor aduse în poezie de marii poeți ai secolului al XX-lea.

Din alt unghi: intri în poezie cu smerenie sau cu obrăznicie? Revoluție sau evoluție?

În artă nu sunt validate decât „revoluțiile“ de care ea are nevoie. Celelalte rămân doar niște experimente – mai mult sau mai puțin caduce. Arta are și ea nevoie, la fel ca școlarii, și de pauze și de vacanțe. Dar și de răsuciri imprevizibile și, atunci, îi naște ea pe reformatorii care să o slujească în acest scop. A fi rebel în poezie este, în general, un mare risc, dată fiind confruntarea cu orizontul de așteptare al consumatorilor de poezie și, respectiv, cu normele canonului aflat în prim-planul literaturii. Conform uneia dintre artele poetice ale lui Virgil Mazilescu, poezia trebuie să fie, în principiu, un amestec de lipsă de evlavie – „huliganism (curaj)“, spunea poetul, în Guillaume poetul și administratorul – și o „foarte bună creștere (curaj și mai mare)“. O atare definiție – de factură oximoronică – oglindește un crez poetic străin de „idealul“ reformatorilor radicali preocupați, în scrierile lor, de o furioasă subminare a lirismului în milenara sa accepție.

Despre viitorul poeziei (inclusiv al poeziei dumneavoastră): melancolic? Optimist? Va învinge poezia – în duh măcar – Inteligența Artificială?

Nu știu ce să spun. Democratizarea actului de a scrie, date fiind, astăzi, atâtea deschideri de ordin tehnologic/civilizatoriu, va duce la banalizarea și, totodată, la standardizarea cugetării lirice. Inteligența Artificială o fi bună – și este ! – în industrie, în medicină și în alte domenii, adică în Orizontul lui Prometeu (cel al praxis-ului), însă nu și în poezie: în Orizontul lui Orfeu (în care omul nu este subjugat de finalismul utilitar). Inteligența artificială nu poate avea alt statut decât acela de unealtă a inteligenței umane: ea însăși „o unealtă de produs unelte“. De la statutul de „întregire a inteligenței umane“, Inteligența Artificială poate ajunge, prin efectele sale de bumerang, în contextul „transumanismului tehnologic“, un factor nociv: ca libertate, așadar, împotriva naturii.

Când e vorba de literatură, ce vă place să faceți cel mai mult? Să scrieți, să citiți, să beți vin, să fumați, să visați? Să uitați? (gen: că există moarte, că murim, că suntem ființe muritoare…)

Fumez, visez și beau și vin. Această băutură dionysiacă dezinhibă. Euforizează. Dezleagă imaginația din chingile de care depinde prizonieratul ei. Cât despre gândul la moarte, doar atât: este preferabil a muri creștinește. Mitologia, religia, arta, ca manifestări ale „facultăților fabulatorii“ de care dispunem, iubirea (etc.) se constituie în „contragreutăți“ în raport cu inteligența prin al cărei „dar“ – acela de a ști că suntem muritori – se opune elanului nostru vital. Gândul la moarte – spunea un poet – ne ajută să trăim mai intens viața. Respectivul gând întețește instinctul vieții.

Care e locul suprem / ideal din lumea aceasta în care v-ar plăcea să citiți un poem? Plusez: locul și timpul/ secolul ideale?

Mi-ar fi plăcut să trăiesc la Paris, în perioada avântului avangardist în toate artele și să le citesc aprigilor reformatori, în frunte cu dadaiștii, poeme pe care să le deteste.

Și ce poem ?

Să fie acesta?: „Am intestine și inimă, unghii, plămâni și ficați/ refractari la alcool./ Urechi, sprâncene și nas – un nas, desigur,/ dintr-un alt veac: poate din vremea bătăliilor cu turcii./ Ochii – din antichitatea lui Homer și a barbarilor/ care nu prețuiau decât aurul, caii de luptă și femeile tinere./ Poate că dinții aceștia vor fi împodobit, altădată,/ maxilarele unuia dintre vestiții fierari ai geților/ de la Dunăre./ Așa cum arată numele meu – în care se ascunde,/ ca un sâmbure, cuvântul „bard“ – am trăit, cândva,/ îmbrăcat în veșminte albe și am slăvit-o,/ în procesiuni cu facle aprinse, pe zeița Bendis./ Am fost, de asemenea, vânător de păsări de apă/ – de gâște sălbatice și de cocori pe care-i prindeam/ cu plasa –/ și chiar și sclav într-o mină de argint:/ undeva prin ținuturile muntoase ale etruscilor./ De douăzeci de ori am murit până acum/ și nici moartea ce va să vină nu o să fie cea din urmă./ Încă nu am ținut în brațe nicio vrăjitoare – frumoasă/ și tânără – din rândul îmblânzitoarelor de șerpi:/ din țările calde./ Încă nu am coborât nicio dată, în carne și oase,/ acolo jos, printre umbrele din adâncuri și unde vameșii/ îți cer, umili, cu împrumut, un ban./ Fioroșii barbari, focurile din peșteri și lupoaica de pe monede./ Vai mie: mă tem că tot murind voi sfârși prin a fi veșnic“.

Sau această mică apocalipsă personală: „Lapte de mamă, lapte dulce,/ lapte sfânt./ Au crăpat, peste noapte, sânii femeilor:/ ai tuturor femeilor de pe pământ./ Stau până la gât în lapte,/ la fel ca soarele de iarnă, în zăpadă,/ la fel ca măcelarii, pe lumea cealaltă,/ în sânge de vițel, în sânge de taur,/ în sânge de vacă./ Spumă de lapte/ și rotitoare dulbine:/ este precum în repetatul coșmar/ al celor înțărcați doar de câteva zile./ Încerc să fac pluta ca un copil și nu pot,/ aș vrea să am aripi și nu se mai poate/ și picură lapte,/ și picură lapte/ până și din țâțele de piatră/ ale frumoasei femei a lui Lot./ Un coșmar? O farsă? O iluminare/ al cărei tâlc își are cuibul într-un mit?/ Au crăpat sânii femeilor:/ ai tuturor femeilor de pe pământ./ Spumă de lapte, de lapte de femeie,/ și rotitoarele dulbine./ Dacă ar mai fi și mama, tânără,/ dacă ar mai fi și mama, tânără:/ ar trece, desigur, laptele – laptele sfânt – peste mine.“

Dacă ați putea da timpul înapoi, unde v-ați întoarce? Și unde ați rămâne?

În copilărie. Sau în vremea când miturile – aceste „visuri colective ale oamenilor“ – țineau lumea, maternal, în brațele lor.

Și chiar nu se poate da timpul înapoi ?

Se poate, dar numai în vis, în magie și, desigur, și în poezie: „Uneori, izbutesc să dau înapoi,/ La fel ca pe un ceas, realitatea, în vis./ Totul devine, așadar, reversibil,/ Cum anacronica bentiță a mașinii de scris./(…)/ Iată-mă strâns, cu genunchii la frunte,/ În pântecul mamei, cum într-o sferă de sticlă,/ Și unde strig, în timp ce mă fac tot mai mic:/ Nu mai mi-e frică – strig – nu mai mi-e frică!…“.

Dar de ce să dăm timpul înapoi? Nu cumva este nevoie de noi și în lumea cealaltă unde sufletelor nu le mai trebuie efemerul înveliș trupesc

Ce bine ar fi dacă fiecare mort s-ar simți, măcar în primele zile ale noii sale vieți, „de parcă ar fi fost cuprins de floarea unui crin/ – un crin imaginar –/ în sine!“