O autoare afirmată în medii tradiționaliste autohtone, dar de o modernitate frapantă mai ales în „perioada franceză“ a activității sale a fost Alice Stéphanie Stănescu Călugăru, alias Alice Călugăru, devenită cunoscută în Franța sub pseudonimul Alice Orient (4 iulie 1886, Paris – 1942, Paris). Colegă de cameră, potrivit unor cercetări ale Andreei Teliban, cu viitoarea medicinistă Aurelia Iosif (sora lui Șt. O.) la sanatoriul de tuberculoși „Filaret“ din București, Alice Călugăru e prima noastră poetă modernă care nu datează; prin comparație cu ea, predecesoarele junimiste (Matilda Cugler-Poni, Veronica Micle, Lucreția Suciu) sau postromantice (Elena Farago, Natalia Negru, Eliza Mustea ș.a.) fac figură minoră, de „autoare ale începutului de drum“. Premiul „Femina“ din 1914 i-a adus sufragiile presei românești unde Alice nu încetase să colaboreze, dar care îi pierde urma după 1924, anul publicării foarte modernului roman biografico-experimental La Tunique verte. Restituirile bio-bibliografice oferite de Pavel Țugui, care i-a editat, pentru prima oară în românește, romanul, a readus-o în atenție o vreme. Mai de curînd, investigațiile biografice ale lui C. Popescu-Cadem (pornind de la un articol-necrolog al lui Radu Gyr din Universul Literar, 30 iulie 1943: O poetă uitată, Alice Călugăru) au certificat în fine data reală, necunoscută istoriografiei noastre literare, a morții poetei (o „enigmă biografică“, după cum a numit-o Vasile Netea în numărul nr. 4/1973 al revistei Manuscriptum): „Este vorba despre două note care anunță decesul Alicei Călugăru (Alice Orient, „poète et romancière“), publicate în «Le Journal» (numărul din ziua de marți, 2 iunie 1942), respectiv în «Journal des débats politiques et littéraires» (numărul din ziua de vineri, 5 iunie 1942). Cele două note ne permit să afirmăm că scriitoarea Alice Călugăru a murit în anul 1942 (cel mai probabil în luna mai).“ Potrivit lui Vasile Netea, plecarea din țară a lui Alice Călugăru a avut loc pe 8 septembrie 1906, nu în 1911 sau 1912, cum s-a crezut. „Biografia postumă“ a autoarei rămîne însă de scris, și multe pete albe rămîn de completat… Harnicul cercetător de publicații ale elevilor care a fost Tudor Opriș a identificat și debutul publicistic al poetei, produs în revista tulceană Colnicul Hora, înaintea debutului editorial din 1905 – la 19 ani – cu placheta de versuri Viorele, susținută de T. Maiorescu, N. Iorga, O. Densusianu ș.a. Înaintea Mariei Banuș, a Magdei Isanos sau a Anișoarei Odeanu, Alice Călugăru insolita poezia „feminină“ autohtonă cu un imaginar vitalist amintind poezia Annei de Noailles, dar cu o imagistică mai îndrăzneață, care sparge convențiile sămănătoriste sau simboliste și depășește, pentru prima dată la noi, minoratul de gineceu liric: o tendință aventuros-centrifugă, care o va face să „rupă“ inclusiv corsetul strîmt al literaturii române pentru tunica pret à porter a culturii franceze, imediat după mult mai cunoscuta Céline Arnauld (Carolina Goldstein, n. 1885, Călărași), autoare a cîtorva volume de versuri aflate în ambianța Dada și pre-Dada (La Lanterne magique, Poèmes à claires-voies ș.a.). Aparentul ei „tradiționalism“ conține o sensibilitate modernă latentă, un vitalism al imaginarului care contrastează cu decorativismul lui Dimitrie Anghel (poetul florilor“ din volumul În grădină, apărut în același an cu Viorele.
Alice Călugăru nu este însă nici pe departe cea mai „necunoscută“ scriitoare autohtonă ajunsă pe malurile Senei… Prin amabilitatea și acribia investigativă a doamnei Lavinia Popică (stabilită azi în Statele Unite), căreia îi mulțumesc și pe această cale, am aflat acum cîteva zile o parte din ceea ce căutasem mult timp, fără mari speranțe, despre enigmatica autoare avangardistă care a semnat Filip Corsa (ocazional și Diane de Poitiers, în timpul internării într-un sanatoriu), dar despre care nu se știa mai nimic în afara anului și locului nașterii (1898, Brăila) și a faptului că fusese căsătorită cu B(arbu) Florian (Bernard – sau Isaac? – Blumenfeld), unul dintre primii noștri cronicari profesioniști de film – cunoscut și sub pseudonimul gidian Menalque. Potrivit documentelor oferite de Lavinia Popică, „Lily“ Seidmann a urmat Institutul francez pentru domnișoare Choisy-Mangâru din Calea Moșilor. Sub pseudonimul Filip Corsa a semnat numeroase poeme „constructiviste“, plus cronici de film (suprarealist) sau plastice, eseuri teoretice și proze experimentale (chiar fragmente de roman) în revistele Clopotul, Contimporanul, Punct, Integral, Urmuz, unu, Rampa, Frize (Brașov), dar și Convorbiri literare, Viața Românească ș.a., din care s-ar putea strînge cu ușurință un volum (criticul interbelic Lucian Boz enunțase deja o asemenea intenție într-un articol interbelic din Zodiac…) Producțiile ei (în special poemul-fanion, Romanță cîștigată la baccara) au stîrnit reacții și în presa mainstream, de la Dreptatea și Cuvântul la Convorbiri literare. În 1925 a publicat în revista cehă de avangardă Pasmo articol de prezentare sintetică a literaturii române moderne, Moderni hnuti literarni i vglvarne v Rumunsku (1925). Am scris despre ea un articol pentru o addenda în curs de elaborare a Dicționarului General al Literaturii Române, lăsînd multe spații lipsă pentru informațiile biografice necunoscute. Unele dintre ele vor fi acum, în sfîrșit, completate, altele încă nu. În tot cazul, niciun dicționar nu i-a acordat pînă acum atenție. Iar acum cîțiva ani, Muzeul Brăilei a bugetat o investigație pentru identificarea certificatului de naștere al lui „Filip Corsa“, fără rezultat în absența identificării numelui real.
Un necrolog transmis în Dimineața din 11 februarie 1937, p. 6, de cineastul B. Florian, soția sa „Lilly“ și cei doi copii Joel și Ernest, despre soacra celui dintîi, mama lui „Lilly“ și bunica băieților, Slata/Zlata Seidmann, moartă „după o grea suferință“ și înmormîntată la Cimitirul „Filantropia“ din București, a dus însă la descoperirea, de către Lavinia Popică, a certificatului de naștere al Ceciliei Seidmann, fiica Slatei Dorina (35 de ani, n. Bercovici) și a lui Simon-Iancu Seidmann (46 de ani), comerciant din Brăila, ambii de religie mozaică. Nașterea fetiței s-ar fi produs în dimineața zilei de 11 februarie 1898 (iar nu 9, cum indică Sașa Pană în Antologia literaturii române de avangardă, 1969). Despre existența ei pariziană după emigrare și despre moartea ei nu s-a știut nimic, în afara cercurilor de apropiați. Prin bunăvoința criticului de artă Cătălin Davidescu, am avut însă acces la o valoroasă corespondență B. Florian – Sașa Pană (1867-1974), încă needitată și doldora de date prețioase, din care aflăm că Filip Corsa a murit la Paris pe 12 aprilie 1971, iar cuplul pare să fi emigrat în anii ’60; preocupările lui Sașa Pană de a-i edita lui F.C. un volum, pe baza recuperării textelor din țară, au rămas din păcate fără rezultat (B. Florian regreta și faptul că poemele pariziene ale lui F.C. au fost distruse de ea). Un poem din 1945, Iarnă, semnat Filip Corsa în Viața Românească nr. 4-5 și dedicat fiului Ernest („Aci, din casa asta prea mare și prea tristă/bordată cu terasă în gen de transatlantic,/aș vrea să te zăresc, să flutur din batistă/și să-ți surîd prin lacrimi, copilul meu romantic“), nu mai lasă loc de îndoieli privind identitatea Ceciliei Seidmann. Pînă la editarea volumului la care Lucian Boz, B. Florian și Sașa Pană au sperat, avem, în sfîrșit, recuperată identitatea biografică reală a celei mai active și mai talentate femei-scriitor din mișcarea românească de avangardă, în cadrul căreia scriitoarele pot fi numărate pe degete, fără a termina; cele mai multe (Tana Quil/Maria-Ana Oardă Băjescu-Vinea, Dida Solomon-Callimachi și Madda Holda – Magdalena Binder-Silianu) sînt fie pseudoavangardiste de coloratură (Tana Quil), fie cantonate în epigonism minor (Madda Holda); mult mai bine reprezentate la vîrf au fost în schimb artistele plastice.
Ca și Alice Călugăru, dar… altfel, și Filip Corsa a avut o identitate literată ambivalentă. Radical experimentală în textele sale din revistele de avangardă, care păstrează o anumită prospețime genuină, ea vădește uneori o fațetă naturist-jammesiană, amintind Priveliștile lui B. Fundoianu, cu discret substrat parodic. Au existat, în presa cotidiană a anilor `20 (Dreptatea, „Cuvîntul“), și unele ironii legate de prezența „integraliste“ în paginile revistei Convorbiri literare conduse, pe atunci, de Alexandru Tzigara-Samurcaș. După 1944, poemele lui F.C. nu mai au însă aproape nimic avangardist; doar un lirism fluid, aproape pillatian. Nota Bene, corespondența tîrzie a lui B. Florian indică o mare pasiune a lui și a soției sale pentru poezia lui Eminescu.
P.S.: Revista israeliană Minimum a lui Al. Mirodan (nr. 43, 10 ianuarie 1990) informa că Ștefan Baciu ar fi găsit un portret al lui Filip Corsa aparținînd artistului franco-mexican Jean Charlot, colaborator al revistei hawaiene Mele. Portretul era însoțit de o „explicație“ datată 1930 Brașov. O reproduc ca omagiu pentru Cecilia Seidmann:
„TEXT PENTRU UN POET DE/LA «CON TIMPORANUL»/VĂZUT DE MEȘTERUL/ CHARLOT// Potecă de tăcere cale/cu Boz (Lucian, n.m), cu Iancu (Marcel, n.m.) și Menalque/într-un Brașov ce nu mai este/decît ruină, praf, poveste,/trecut-a timpul; fuge anul/cu Vinea la Contimporanul/e Filip Corsa – doar un/nume/găsit aici – la cap de lume!“