Capodopera „retromodernă“ a lui Ionel Teodoreanu trebuie căutată în altă parte decît în trilogia fanion a Medelenilor, dincolo de lirismul romanțios și de inflația metaforizantă care-i sufocă nu puținele ficțiuni relevante (Ulița copilăriei, Bal mascat, Lorelei, Turnul Milenei, Golia, Prăvale-Baba) transformîndu-l într-un inflaționar „miliardar de imagini“ al prozei interbelice. Anume în prozele „micro-biografiste“ din În casa bunicilor (1938) și în secvențele „cu bunici“ din memorialistica elegiacă, Întoarcerea în timp (1941) și Masa umbrelor (1946). La care putem adăuga, eventual, mica schiță dramatizată (Bunicii) care deschide sumarul Uliței copilăriei și emoționanta piesă-titlu a volumului despre relația dintre bunic și nepotul mezin dispărut în Primul Război Mondial. Exilate condescendent în minoratul literaturii pentru copii, asemenea „naivități jucate“ sînt bijuterii pentru rafinați. Altfel decît în primul volum al Medelenilor, unde prim-planul îl deține vacanța la moșie a copiilor familiei Deleanu, Teodoreanu creionează o mitologie comparabilă doar cu „amintirile“ lui Creangă: o mitologie urbană și intimistă însă, nu auroral-rurală. Nu e prima tentativă la noi. În schițele din Bătrînii (1905), Emil Gârleanu reunea cvasi-monografic figuri ticăite de boieri patriarhali; idilizarea sămănătoristă le-a exilat însă într-un depozit de obiecte literare nereciclabile (unele miniaturi ale lui Delavrancea sau sadoveniana Dumbrava minunată vor adăuga nuanțe în același sens). Or, Teodoreanu reușește să însceneze figurile bunicilor într-o manieră modernă, comparabilă, mutatis-mutandis, „supraimpresiei retro“ a temporalităților din lirica lui Ion Pillat. În plus, ceva din lumea bunicilor „Alecu“ și „Elencu“ va supraviețui pînă prin anii ’80 ai secolului trecut.
Paginile amintite din Întoarcerea în timp și, mai ales, Masa umbrelor sînt „addenda“ și, după caz, epiloguri la În casa bunicilor. Protagonistul-copil – dar care se pregătește să nu mai fie copil – trăiește, prin vocea maturului, sentimentul trecerii și al dispariției apropiate a lumii de care n-ar vrea să se despartă. Vocea narativă amestecă glumeț registrul predicii și al basmului, sub semnul neliniștitor-melancolic al lui încă: „Pace ție. Ești încă la bunici. Nu te grăbi. Că-nainte mult mai este.“ O particularitate a „nepotului“ e aceea că se simte mai bine printre bătrîni decît între părinți, frați, colegi sau prieteni. Ioan Stanomir – afin cu acest tip de proză – a comparat tehnica din În casa bunicilor cu o boîte à musique, ceea ce nu e exact: există în aceste pagini jucat naive un fin mecanism de captare a sunetelor amintirii. Nepotul matern al lui Gavril Muzicescu și fiul profesoarei de Conservator Sofia Teodoreanu compune „piese de cameră“ delicate și le regizează cu grație de menuet. Aproape nimic din romanțiozitatea sa lirică și din metaforismul incontinent nu (mai) întîlnim în ele: (auto)ironia tandră și tandrețea complice se întîlnesc asemeni vîrstelor, într-un mod eficient de a vorbi despre sine la persoana a III-a. Perspectiva maturului se suprapune celei a copilului fără să o falsifice, idilismul estetizant devenind – în final – tragic. Cu un firesc al discreției poetice pe care autorul Uliței copilăriei îl găsește rar și căruia, dacă i-ar fi dat curs, ar fi devenit un scriitor mult mai bine cotat. Copilăria se proiectează, micro-mitologizant, pe fundalul unei lumi fermecător bătrîne (nu decrepite), iar intimitatea șederii la bunici capătă semnificația unei inițieri. Un „secret“ dureros al bătrînilor va fi deconspirat de jucăriile păstrate, ca o relicvă, într-un scrin de la fetița lor moartă la cîțiva ani – sora avocatului Osvald și a inginerului Laurențiu Teodoreanu. Capitolele sînt tot atîtea tabieturi ale vieții bătrînilor intrate în ritualul zilnic al nepotului. Fostul primar al Iașilor, fiu de răzeși de pe valea Trotușului, Alecu Teodoreanu pare o umbră docilă, universal comprehensivă a bunicii aprige și vioaie („Așa e Elencu“, „Lasă mata, Elencule“) care conduce casa. Există în aceste pagini o atașantă plăcere a încetinirii ritmului vital, a potrivirii voluntare a pașilor după lentoarea și tabieturile „conului Alecu“ și o voluptate a savurării vorbelor iuți ale aprigei „Elencu“ (Elena, descendentă de negustori greci). Doar în schița dialogată Bunicii din Ulița copilăriei protagonistul e numit „Ionel“, iar bătrînii sînt apelați „mamae“ și „papae.“ Aici, personajele sînt numite categorial, ca într-o înscenare teatrală: „nepotul“, „bunica“ și „bunicul“. O frază de efect îi definește pe bătrîni prin temporalitățile evocate: „Bunicul a fost, bunica este.“ Bunicii se numesc între ei „Elencu“, respectiv „Alecu“, iar cunoscuții îi numesc „coana Elencu“ și „conu Alecu“. Bunicul are drept prelungire un motan alb, iubitor de lapte, o gazetă foșnitoare și „canapeaua bunului somn“, iar bunica are mereu vorbele la ea. Apare uneori în cadru și servitoarea Marița, care muncește din greu, în timp ce Elencu ostenește dîndu-i sfaturi în timpul „grijiturii“ (curățeniei), cînd motanul este dat, provizoriu, afară din casă; prilejul pentru eliberarea singurei furii a soțului: „Înalte dă-mă și pe mine afară, Elencule, să se isprăvească odată cu amîndoi!“
Bătrînețea bunicilor, celebrată cu vin amărui de Cotnar și imortalizată fotografic împreună cu restul familiei la nunta lor de aur (v. Întoarcerea în timp), e benignă. Mai puțin benignă, dar deocamdată inofensivă, e bătrînețea ilustrată malițios prin cucoana Catinca Nanu („Nănoaia“), prietena cvasi-senilă a coanei Elencu (despre nepotul „mijlociu“ întreabă mereu: „da aista care-i?“ sau „da parcă erai mai mare?“). „Mai bătrînă ca bătrînețea“, Nănoaia face observații reflex veninoase (ca atunci cînd, adusă cu trăsura, cere să i se aducă rom, „dar din cel bun Elenco, nu din cel cu zahar ars“). Comentariul bunicii îngrijorate de un asemenea viitor („Ferește-mă, Doamne!“) este îngînat in petto de „nepot“ („Ferește-o, Doamne!“). N-a ferit-o. La zece ani după dispariția (în 1919), a soțului afectat de moartea pe frontul francez a nepotului mezin Laurențiu (Puiuțu), Elena Teodoreanu se stinge lent, în decrepitudine, la 82 de ani. Finalul Mesei umbrelor nu mai are nimic idilic; e doar l’air de rien, spectral: „Bunica a început să semene cu Nănoaia. E galbenă, fața îi e spartă de zbîrcituri, mâinile îi tremură…“ Pentru maturul nepot ocupat și grăbit, casa bunicilor a devenit un spațiu al absenței: „Motanul nu mai e. Bujumachii bunicului nu mai scîrțîie. Nici gazeta nu mai foșnește. Uitată într-un fotoliu bunica își așteaptă moartea.“ Ultima imagine a bunicii, văzută de nepotul matur, este cea a unei bătrîne diminuate („Nepotul vede că nu mai are ce vorbi cu ce a mai rămas din bunica“), pe care o vizitează din datorie: „Du-te. N-ai s-o mai vezi mult. E bătrînă. Și iar trec zilele, săptîmînile, lunile…“ Pînă cînd „Într-o zi a murit și bunica, firește. Nimeni nu s-a mirat, fiindcă în fotoliul timpului din urmă bunica era mai mult o absență decît o prezență.“ Sonatinele sfîrșesc astfel printr-un recviem.
Spre deosebire de copiii Medelenilor care – Teodoreanu dixit – „trebuie să se joace mereu“, copilul adăpostit (refugiat), periodic, în casa bunicilor paterni din strada ieșeană Zlataust, nu se joacă niciodată. Stă cuminte acolo „ca o fată“, contemplînd și observînd, pentru mai tîrziu o lume bătrînă, atașant-ticăită, din care n-ar mai dori să mai plece. O observă pentru a o scrie mai tîrziu, și, la limită, pentru a o salva. Există la Ionel Teodoreanu o temă obsedantă a scrisului menit să salveze, proustian, ceea ce timpul distruge (la finalul Medelenilor Dănuț va „scrie romanul“ moșiei și vacanțelor pierdute). Într-un dialog amuzat, cu cadențe de poem, despre „ce-o să facă atunci cînd va fi mare“, nepotul menajat de bunic („lasă-l, Elencule, mititel“) e beștelit ironic de bunică drept terchea-berchea și papă-lapte. O maturitate aflată „sub acoperire“ irumpe însă șocant în replica nepotului, provocînd o întîlnire peste timp, în oglindă, între cei doi și scoțînd la suprafață, complice, gravitatea ascunsă a bunicii: „Poate c-am să scriu, bunică./– Să scrii? Tu? Ce să scrii, mă rog?/– Cărți./– Iaca măi! Cărți! Și cu ce-ai să le umpli?/Nepotul zîmbește, și se bate cu vîrful degetului pe frunte./Nu-ți sună a gol, nepoate?/ –Mie nu, bunică. /– Și ce-i, mă rog, acolo?/– Mata, bunicul, motanul bunicului, casa bunicilor, vorbele bunicei, când voiau să intre în gândurile nepotului, fără să bată la ușă… Bunica ascultă, ascultă. Apoi privește departe, pe fereastră. Iar ninge alb în noapte. Vin fulgii Crăciunului./– Mai știi, – oftează ea. Se apropie de nepot. Se privesc ochi în ochi, adînc. Se vede c-a zărit ceva bunica. Face o cruce mare spre icoana lui Iisus, frângându-se din șale: – Dă, Doamne. Apoi își trece, pentru întîia oară, degetele cu miros de floare de migdal prin părul nepotului, care seamănă cu părul fetei bunicilor, și întreabă cu glas scăzut: – Și ce-ai să scrii, mă rog , despre bunică-ta?/Ani și morminte dorm între întrebare și răspuns. (…) – «Și ce-ai să scrii, mă rog, despre bunică-ta?»/– Ce-am scris, bunică.“ Conștient deja de caracterul efemer al fericirii sale domestice, nepotul așteaptă în casa bunicilor momentul în care o va (de)scrie. Scriitorul se naște aici sub semnul unei literaturi menite să conserve programatic, peste timp, farmecul melancolic al trecerii.