O biserică de sticlă cu irizări albastre
O biserică de sticlă cu irizări albastre, dar ce spun eu,
mai degrabă o bisericuță scufundată în acvariul
în care sunt singurul peștișor auriu,
dar ce spun eu biserică,
mai degrabă o bisericuță ca o jucărie pe care o poți
ascunde în palmă,
cu un preot minuscul adormit cu fruntea pe o Biblie
de sticlă.
Îl aud cum se roagă; în lumea acvatică rugăciunile
se înalță
ca niște mici bule și se sparg la suprafață:
Slavă Ție, Dumnezeule al acvariului,
slavă Ție care strălucești ca un soare nu mai mare
decât un bănuț de aur
aruncat pe nisip de un copil cu un singur ochi enorm
în frunte,
cu fața lipită de peretele de sticlă.
E o zi minunată, lumina e portocalie ca un motan
ce se tot uită la mine pe sub pleoape de cleștar.
Strălucesc de plăcere ca și când aș renunța să mă mai
zbat între ghearele sale enorme.
Da, strălucirea mea în fața morții iminente
ar fi impecabilă,
aș înceta să mă zbat, aș silabisi o rugăciune profundă
pe care Dumnezeul acvariului se va căzni să o audă.
Își va apleca urechea lângă buzele mele livid-aurii
și nu va auzi nimic,
dar ce spun eu nimic,
Lui i se va părea că un șuierat a stârnit un vârtej
care a trântit ușa bisericuței,
dar ce spun eu un vârtej, mai degrabă un mic vârtej
în memorie,
așa cum simți când vrei să-ți amintești numele
unui bun prieten,
care și el scria poezii,
dar îți amintești doar vag chipul său când a venit
acasă la tine,
te căuta să-i împrumuți mama,
și-a lipit chipul de geamul ferestrei și a privit
în camera ta
ca un copil cu un singur ochi enorm în frunte.
Apoi el a plecat așa cum se duc toți,
când înțelegi că n-o să-i mai vezi niciodată.
Nu, nu și nu,
în liniștea subacvatică se aude doar zborul unor
fluturi invizibili,
acolo unde apa pare că are un chip și vrea
să-ți vorbească,
un semn clar că lângă bisericuță, din când în când,
apare un clopotar care își face veacul pândind
printre alge.
El își întinde un ziar pe care pune o pâine,
salam și muștar,
apoi, cu gura plină, strigă nemulțumit că au uitat
să-i pună un clopot,
fie el și de jucărie, la clopotnița desenată în joacă.
I se poate citi pe buze: Domnilor, este intolerabil,
nu se iartă una ca asta,
o biserică fără clopot este ca un mort căruia
i-ai uitat numele,
dar ce spun eu mort, mai degrabă un necunoscut
care tocmai a ieșit din fotografie
și încă se mai vede puțin din mâneca lui
în partea dreaptă,
iar ceilalți zâmbesc liniștiți,
fără să observe că unul a plecat dintre ei.
Clopotarul își termină pâinea,
împăturește ziarul și dispare după o tufă de alge,
iar eu îl văd pe preot cum se trezește,
întoarce o filă a Bibliei sale de sticlă,
o filă atât de subțire încât pentru o clipă apa se taie
în două,
și văd dincolo de ea o altă apă,
și dincolo de acea apă încă o apă,
până când nu mai știu în care dintre ele înot
și în care dintre ele am murit demult.
Poate că toate acvariile sunt așezate unul în altul,
mii de miliarde de acvarii suprapuse,
cu mii de miliarde de copii care privesc prin peretele
de sticlă și motani portocalii.
Poate că Dumnezeul meu înoată și El într-un acvariu
mai mare
și, în timp ce eu mă rog Lui, El se roagă unui
Dumnezeu și mai mare,
care la rândul Lui își lipește fruntea de un perete
de sticlă
și privește mirat cum o lume întreagă se zbate
într-un vas cu tot mai puțină apă.
Dar ce spun eu lume,
mai degrabă câteva fire de nisip, două pietricele
albastre,
o plantă de plastic, bisericuța, preotul, clopotarul,
motanul și eu,
eu care fac de dimineață până seara același drum
între un perete și celălalt
ca și când aș măsura cu trupul meu distanța
dintre naștere și moarte.
Uneori copilul bate ușor cu degetul în sticlă.
Atunci tot cerul se cutremură.
O furtună ne animă pe toți – vine sfârșitul!
Preotul își ridică fruntea,
clopotarul își scapă muștarul pe ziar,
motanul deschide ochii
și până și Dumnezeul acvariului pare să se clatine
puțin deasupra noastră.
Copilul râde.
Nu știu de ce râde, poate fiindcă mă vede atât de mic,
poate fiindcă aurul meu îi amintește de ceva ce încă
nu a pierdut,
dar ce spun eu pierdut,
copiii nu pierd nimic, lucrurile pleacă singure din ei,
încet, fără zgomot:
mai întâi îngerii, apoi lumina, apoi, la unii, dispare
până și Dumnezeu,
până când rămân oameni mari
dar se miră că în palmele lor nu mai strălucește nimic.
Poeții sunt făcuți din pământ și lumină,
mi-a spus cândva prietenul acela al cărui nume
nu mi-l mai amintesc,
și eu am râs, fiindcă pe atunci nu știam că pământul
e partea care rămâne,
iar lumina e partea care pleacă.
Azi înțeleg o sumedenie de lucruri nefolositoare.
Sau poate că nu știu nimic din ceea ce nu este
pentru totdeauna al meu.
Poate că sunt doar un peștișor care își vede propria
strălucire întoarsă de pereții acvariului
și crede că acolo, dincolo de sticlă, sunt stele.
Seara, când motanul adoarme și copilul pleacă,
bisericuța se face tot mai mică,
preotul stinge o lumânare care se reaprinde singură
în fiecare dimineață,
clopotarul se culcă sub ziarul de ieri
și Dumnezeul acvariului își ascunde bănuțul de aur
după o perdea de întuneric.
Atunci îmi lipesc trupul de nisip și visez.
Visez că într-o zi apa va dispărea din jurul meu fără durere,
că nu voi ajunge în ghearele motanului,
nici în întunericul unei țevi,
nici într-un cer pentru pești despre care preotul
nu mi-a spus nimic.
Visez că voi trece pur și simplu prin sticlă.
Că voi înghiți lumea ca un pește gigantic,
dar ce spun eu gigantic,
un monstru al oceanelor,
cu miliarde de Iona care filosofează în pântecul meu.
Dar ce spun eu prin sticlă,
mai degrabă printr-o lumină atât de puternică
încât, pentru o clipă, nu voi mai ști dacă înot sau zbor.
Și, dincolo de ea, copilul acela cu un singur ochi
enorm în frunte
va deveni bărbat iar când, dintr-o dată,
își va deschide palma,
eu voi fi acolo.
Nemișcat.
Nici mort, nici viu,
dar ce spun eu mort,
nu există un cuvânt pentru lucrurile care continuă
să strălucească după ce au dispărut.
Voi fi mic, perfect și auriu,
cu trupul arcuit în aceeași mișcare în care am înotat
toată viața,
gravat pe o medalie de aur.
Bărbatul o va ține o clipă în palmă,
și-o va atârna la gât,
iar soarele va cădea peste noi.
Poate că n-am înotat degeaba în cerc,
că toate drumurile mele de la un perete de sticlă
la celălalt
au desenat, fără să știu, imaginea aceasta.
Și poate că bărbatul va apropia medalia de ochiul
său enorm,
iar eu îl voi vedea din nou,
de data aceasta nu prin sticla dintre noi.
Voi străluci la pieptul său
atât cât poate străluci un peștișor după sfârșitul lumii,
iar Dumnezeul acvariului,
de foarte departe,
va crede pentru o clipă
că sunt chiar El sau o plăsmuire a sa,
așa cum sunt poeții făcuți din pământ și lumină.