Aceeași barcă
Îmi țin și viii și morții în aceeași barcă. E vorba de inima mea, ce navighează pe un râu de sânge, unde, cum bine se știe, sunt câteodată furtuni cumplite.
Vezi că ne răstorni, strigă morții, dă cu piciorul emoțiilor și spune-le sentimentelor să tacă dracului din gură, riscă să acopere cu limbarița lor zgomotul vântului. O să ne trezim pe fundul râului. Noi, morții, ne descurcăm. Vom ieși cumva la suprafață. Gândește-te la cei vii, care nu se pricep aproape la nimic. Doar să se mire. Doar să creadă că lor li se cuvine totul. Doar să se trezească, exact așa cum auzi, că nu se mai trezesc într-o bună zi deloc.
La fundul sângelui toate zilele bune sunt rele. Au mirosul sărat. Dar nu după asta le cunoști, ci după faptul că ești tot mai puțin viu, mai puțin în orice caz decât erai mai devreme. Fără ei barca n-o să mai ajungă niciodată la mal. O să umble vieți de-a rândul în neștire, din creștetul capului până jos în călcâie. Nu te mai lua după cei ce-ți spun c-ai mai multe inimi. Bătăile, care se duc de colo până colo, prin toate ungherele trupului, sunt ale uneia singure, barca asta prăpădită în care în afară de ai tăi înghesui tot timpul câte ceva. Parcă n-au femeile pe care le-ai iubit unde să stea. E destul loc în trecut pentru ele. Lasă-le acolo, unde să mai încapă și ele într-o inimă atât de obosită?
Atenție, era să ne ciocnim de umbra satului în care te-ai născut. Se ține ca o miloagă după barca noastră. Zi-i să-și vadă de drum. Nu mai ai unde s-o iei și pe ea. Râul pe care plutim n-o să poată suporta la nesfârșit o greutate atât de mare. Viii atârnă cel mai greu. Mai ales atunci când vorbesc, așa cum se întâmplă acum. Fă bine și ascultă ce au de spus.
Nu le da crezare morților, țipă aceștia. N-au nici cea mai mică răspundere. Și-au văzut sacii în căruță, cum se zice (ehei, ce bună era o căruță în locul acestei bărci rebegite, puneai în ea tot ce-ți trecea prin gând, și mai rămânea loc destul. O puteai umple cu gânduri, dacă nu mai știai ce să faci cu ele!), nu le mai pasă de nimic. Doar să le fie lor bine. Doar să fie veșnicia fără sfârșit. Doar să nu fie făcuți din aceeași țărână, ca prima dată, atunci când o fi să fie. Își doresc o țărână nouă în ziua învierii. Sunt și ei dornici de schimbare. Cine nu e? Doar să existe Dumnezeu și să se țină de cuvânt, măcar atât cât se ține barca asta pe râu. Altminteri…
Altminteri, ce? Ziceți, dacă tot ați început. Uite, s-a oprit și furtuna ca să vă pot auzi.
Îți bate prea tare inima. Și îți bate peste tot. Oprește-i bătăile un pic, și o să ne auzi!
Numai să nu-și schimbe sângele mirosul. Să i se năzărească să miroasă a câmp înverzit.
Se vede parcă o barcă în depărtare, se duce, se tot duce, lunecând prin iarbă. Al cui o fi oare sufletul care trage la vâsle?
Sufletul unui copil
Trec avioane de sticlă pe cer.
Aș putea să le iau în palmă
dacă m-aș urca în dudul din fața casei.
Dar de ce să le tulbur zborul?
E mai bine să le privesc de jos.
Cu toate că sunt foarte departe, îi văd,
ca și cum aș răsfoi o carte cu poze,
pe oamenii aflați în ele.
Par să fie de sticlă și ei.
Pentru că le văd gândurile, ba chiar și sufletele
atunci când mă uit mai bine.
Unele sunt atât de grele încât
mă mir cum se pot ține avioanele
în aer cu ele înăuntrul lor.
Dacă un astfel de suflet, unul singur, cel al femeii cărunte
de pe primul rând de scaune,
ar cădea peste casa noastră s-ar alege praful de ea.
Dintre toți cei din casă, numai îngerul din icoana
de deasupra patului ar scăpa cu viață,
alegându-se însă și el cu câteva coaste rupte.
Poate că d-asta au atât de multă grijă
îngerii de avioanele ce trec pe deasupra lor.
Zăresc, iată, un suflet și mai greu
decât cel al femeii din primul rând.
Dacă ar avea mâini și s-ar agăța cu ele de cer
ar trage în cădere tot cerul după el.
E sufletul unui copil de pe ultimul rând de scaune.
Cu toate că nu e de sticlă, așa cum sunt avionul și pasagerii
de pe scaune, pot privi ca într-un acvariu
în sufletul acestui copil.
Doar că în loc de pești văd înăuntru chipurile părinților săi,
care se duc în direcții diferite, îndepărtându-se unul de altul,.
N-aș fi crezut niciodată că pot exista distanțe așa de mari
într-un spațiu atât de îngust!
Ai grijă de sufletul lui, îngere, mă pomenesc strigând din
senin,
fă ceva să nu cadă!
Nu e vorba de ce-ar putea păți casa noastră, și chiar tu.
Dar cum să poarte un copil o astfel de povară?
Cum să fie sufletului lui mai greu decât toate celelalte suflete
la un loc?
Chiar și decât tot avionul, decât toate avioanele, de fapt,
poate și decât cerul, așa că nu-l lăsa să cadă,
pune pe umerii mei greutatea lui, fă-l să fie ușor,
în genunchi te rog, fă asta,
până nu se îndepărtează cele două chipuri de tot,
și mută avioanele pe un alt cer,
dacă mai există vreunul în afară de ăsta,
și fă-le să nu mai fie transparente ca acum,
și nici oamenii din ele, și nici sufletele lor,
și închide tu cartea cu poze pe care o răsfoiesc,
mâinile mele au plecat de capul lor
să țină în zbor avionul din care tocmai
se pregătește să cadă în cer sufletul unui copil.
Un fir lung de lumină
Plecase circul și mamei tot nu-i venea să creadă
că există oameni care pot să meargă
pe sârmă, cu toate că-l văzuse,
în noaptea în care circul rămăsese în sat,
pe unul dintre acrobați umblând
pe sârma de rufe de la noi din curte.
Luase pe el cămașa tatei, pe care ea tocmai o pusese la uscat,
și sărea de pe un picior pe altul încercând să-i dea o mână de
ajutor
lunii ce înțepenise pe cer chiar deasupra casei noastre.
Era prea plină, voia s-o clatine un pic,
cât să curgă câteva picături de lumină din ea,
ca să poată pleca mai departe.
A înclinat-o însă atât de mult încât
s-a vărsat toată pe rufele ce abia fuseseră spălate.
Asta a supărat-o rău de tot pe mama.
Cum să mai iasă ea în lume
cu un batic de sub care se prelingeau
amestecate cu fire de păr
raze de lună?
Și cum să le explice bunicul ălora de pe drum
ce e cu licuricii cusuți pe cracii nădragilor lui?
Iar eu cum să-i spun doamnei învățătoare
că uniforma mea de școală e pătată de lună?
A spălat-o mama de câteva ori dar tot n-au dispărut petele!
Îi înțelegeam supărarea, mai cu seamă că n-o credea nimeni
atunci când povestea ce s-a întâmplat.
Unde mai pui că acrobatul, în loc să se oprească din mers și
să răspundă la întrebările mamei, ce ieșise cu ochii cârpiți de
somn
în pragul casei cerându-i să-i spună ce caută la ora aceea
acolo și
de ce și-a pus cămașa tatei în spate,
el a sărit – dar știți, cum?, ca un cocostârc,
deși n-avea picioarele foarte lungi,
și nici aripi- pe sârma din curtea vecină.
S-a dus țopăind, dintr-o curte în alta, până s-au oprit câinii din
lătrat.
Mama se folosise de lătratul câinilor, ca să-l vadă.
Femeile cu care lucra la câmp știau bine că ea nu mințea
niciodată.
De data asta însă nu au vrut s-o creadă.
Fuseseră și ele la circ.
Îl văzuseră cu ochii lor pe acrobat.
N-ar fi fost mare lucru pentru el să treacă fluierând pe sârmele
de rufe
din curțile oamenilor, doar că ele nu găsiseră nicio urmă.
Nu e cine știe ce, s-a auzit dintr-o margine glasul nebunei
satului,
pot să fac și eu la fel.
Adică ce? a tresărit mirată una dintre femei.
Să merg, ba chiar cu ochii închiși, pe sus, fără să cad pe
pământ.
Vă și arăt, dacă vreți!
Voiau, dar pe ce, că nu exista nicio sârmă acolo.
Doar dacă înnodau băierile de la traistele cu mâncare
însă mai sus de înălțimea capului nu aveau cum să le țină.
Ele își doreau s-o vadă pe nebună căzând
de la o înălțime mai mare, ca să se învețe minte și să nu-și mai
vâre
altădată nasul unde nu era treaba ei.
Cum nu era întreagă la minte, treaba ei nu era pe nicăieri,
ziceau ele.
Nu și mama, care spunea despre ea
că e întreagă la suflet, iar asta i se părea de ajuns
s-o întrebe, ori de câte ori o întâlnea,
ce mai face și dacă îi este foame.
Îi era, asta era tot ce știa ea să facă, să-i fie foame,
dar nu spunea nimănui că-i este.
Când scotea pâinea din cuptor,
mama aștepta s-o vadă trecând pe drum ca prima bucată să
i-o dea ei.
Abia după aceea ne rupea din pâine și nouă.
Mai întâi sfinții, zicea, apoi oamenii de rând.
O socotea sfântă pe nebună,
așa că nu s-a mirat deloc atunci când a văzut-o
ridicându-se de la pământ și pășind pe moțurile porumbului
ca pe drum.
S-a dus până în celălalt capăt al câmpului
și s-a întors plutind pe deasupra lanului.
Să știți că asta trece și peste spicele de grâu,
obișnuiau femeile din sat să spună,
în verile când li părea că pâinea nu e tocmai bună la gust.
E mai bună ca oricând, le contrazicea mama, are gustul
sufletului ei.
Al nebunei, adică.
Cel mai mult îi plăcea să umble pe sârmele de telegraf.
O auzeam, când vorbeam la telefon cu mama,
cum atinge cu tălpile cuvintele pe care le rosteam.
Acestea deveneau dintr-odată frumoase, indiferent despre ce
vorbeam.
Nebuna satului era sfântă, într-adevăr.
Era ca și cum intra Dumnezeu pe fir, atunci când se întâmpla
să vorbesc cu mama
chiar în timp ce ei îi cășuna să umble pe sârmele dintre stâlpi.
Cei de la circ auziseră de isprăvile sale.
Au venit din nou în sat, cu gândul s-o ia la ei.
Era însă prea târziu, le-a luase altcineva înainte.
Mama s-a întristat la început.
Dar într-o noapte, ridicându-și privirea spre cer,
a zărit-o pe sfântă trecând, fără s-o sperie înălțimea la care se
afla,
pe un fir lung de lumină întins între oiștea Carului Mare
și una dintre roțile lui din spate.