Versuri de Katia Fodor
După destrămarea ceții
Sărbătorind în tăcere
Sânzienele…
O femeie ostenită
Acoperă oglinda cu o
Cunună din florile câmpului.
Poate cel plecat
Vede macii, spicele
Încă verzi,
Ciocârlia petrecând
Sub un nor
Și se bucură.
*
Și astfel s-a arătat
Un demon ce răspândea
Blesteme.
Părea blând și tăcut
În lumina sângerie
(un apus neobișnuit),
Când norii prinseră
A cădea unul câte unul,
Cu apele grele
Nedesfăcute în picături,
Cu toate pulberile
Și glasurile din ele.
Întreg poporul îngerilor
Se prăbuși peste câmpuri
Și dealuri
Și grădini cu iasomie înflorită.
Arborii începură
A se desprinde
Și a pluti
Cu toate păsările
Și fluturii împreună.
Plecă mulțumit mai departe,
Se pierdu în mulțimea speriată
Ce privea spre
Cerul rămas sângeriu,
Demonul ce răspândea blesteme.
*
(Fizicianul Richard Feynman
Privind atent
Cum se prelinge apa
În praful de cretă –
Epifania celor
Mai mărunte cochilii)
Consolatio,
Încearcă să-i scrie
Celei dureros dispărute.
Astfel înșiră doar ecuații
(unele înțelese
în mod curios
doar de copii și delfini)
Gândind la
Începutul primăverii
În grădina
Din fața ferestrei
(verdele ca o ascunzătoare:
ieșite pentru o vreme,
violetele),
La stolurile de păsări
(încotro se îndreaptă
bătăile inimii lui?),
La grijile de fiecare zi –
Fulgi de zăpadă
Lovind ușor pervazul,
Însemnați cu numere
Așa cum vin din norul
Ce o poartă pe ea,
Norul ajuns la orizont,
Despărțind cerul ei înstelat
De Pământul lui rotitor.
*
După destrămarea ceții,
Exilul locuitorilor ei
Pe frunze, pietre,
În coamele cailor
Rămân să-i aștepte
Întoarcerea,
O vreme.
Versuri de Suzana Fântânariu
„Despărțirea de Vis“
Vis printre cuie
Prin măduva oaselor
respiră sfioasa desăvârșire
sacră,
din focul alb a rămas cenușa,
frageda închipuire se zbate
peste victime plate,
privirea-i licărește în
dezmierdări
uitate.
Bat de o viață cu podul palmei
în porți străvechi
prinse în cuie strâmbe
cu lacăte ferecate
mă-mpiedic în conturul iluzoriu
al unei lumi străine
pe care n-am văzut-o niciodată.
Înecată în mlaștini de liane
vâscoase
urc către mine, lin- lăuntric,
pe brațele unei umbre ușoare
punând sigiliu pe inima
bolnavă
încolăcită-n vene de sânge.
Urlând sălbatic fără auz
ca o leoaică rănită,
prind năvoadele de minciuni
parfumate
ale lumii deșarte,
vreau să înșel, să fur, nu pot,
când sădesc închipuiri de îngeri
în argila din dealul de sus.
Conviețuiesc în singurătatea
de diamant tăios
cu chinul la pândă,
flămând de viața curată.
Alungată din urbie,
din muzee,
din țara natală,
hipnotizez destinul
transformat în lavă de aur.
Singurătății îi ofer frânturi
de zei
căzute din veacul trecut
peste pieptul gol,
mă sufoc cu absența de gheață
tronând ca o cariatidă înclinată
peste focul ascuns.
Vis fără scară
Cu sânge și lacrimi
desenez în aer un nud
de femeie
cu sânii mari cât soarele
din carul festiv
tras de cai nărăvași
când moliciunea cărnii
voluptoase
împodobită-e cu spini și
petale de ceară sub
șine de fier zgomotoase,
de-a dura la vale se opresc
în grădina plăcerilor cu păcat
în desfătarea de seară
și descântec de mag.
Un zâmbet amar se zbate
în cenușa cea moale
ca norul de vară, plăpând
pășesc sfioasă în aer, ușoară
cu aripi la picior,
mă urc în vârf fără scară
cu perna de puf
risipită păpădie în zare,
dispar…
Zboară-n vânt
ca o pasăre atinsă de fulger
perna de vise în nesomn, rănită
cade-nsângerată
peste lumea cea mută.
Nu mă pot lupta
cu armele de război
împlântate în timpul nebun
și nefast,
mâinile mă dor,
sunt ramuri smulse
din carnea de salcâm altoit,
tremurând sacadat,
degetele se leagănă-n vânt
ca acele de cântar
din piața de fructe amare.
Se tulbură Marea Neagră,
valul curbat urcă la cer,
întreaga lume e sub ape
strigând prelung ca în Munch.
(Oglinda din ochi se sparge
de țărmuri.
în mii de cioburi mă tai,
în hohot de râs,
cu timpul la braț).
Vis, cale liberă pentru torent
E negură și noapte deasă în jur,
amintiri cu miros de ceară,
lumânarea-i aprinsă, sus.
În miezul tăcerii
umbrele cocoșate șoptesc,
dansează în cârje
valsul Dunării Albastre
pe norii din cer.
Primejdia apropie sfârșitul,
calea-i liberă pentru torent,
el se revarsă în vale
cu spinări ascuțite
când suflă vântul din Nord,
dintr-o parte, pe flori,
cu miros de minciuni aromate
ce nasc goliciuni pe marginea
lumii uitate.
Nici duhul nu mai intră
prin ferestre,
e aripa prea mare,
nu poate urca spre albe
arhitecturi
de gânduri deșarte.
M-arunc învolburată-n mare,
ca o pradă îmbrățișez
zeul crucificat
din zarea de cenușă deasă,
mă-nfășor în umbra-i udă
de lacrimi sărate,
tremur ca valul, ca vântul
ce duce departe, aiurea,
arca cu coroana de vise
împletite cu sârme
de aur coclite…
Versuri de Caliopia Tocală
fără tărâmul făgăduinței în lada de zestre
m-am născut săracă,
fără tărâmul făgăduinței
în lada de zestre.
simplu, ca toate vietățile,
dar cu o matrice unicat,
și nu mi s-au acordat favoruri
ori titluri academice pe sub mână.
am fost trimisă în lumină
fără să cer
și în afara oricărui program
paradigmă,
dar cu o misiune precisă:
să-mi decid soarta prin propria
voință,
fără vreo scânteie divină
în subsidiar.
m-am așezat în centrul lumii
fără iluzia eternității.
urmez un proces de
metamorfozare,
ca un fluture,
dintr-o bucată de humă,
desfăcută de o cazma din
trupul eternității.
mă sculptez, zilnic, să ating
perfecțiunea estetic.
aleg să mă mișc, doar mișcarea
transformă totul,
nu în burta peștelui, ci în toate
direcțiile,
dar nici ca un câine legat,
pe sârmă,
contemplându-mi pasiv iluzia
libertății total limitate.
pot să vizitez iadul cu
subtilitățile lui
și să renasc, prin mine însămi,
într-o scânteie divină, neîngrădit,
atopic și atipic,
fără un soft supus unor
dogme.
acesta e datul meu firesc.