manechinul
dimineața
vecina de la parter
îmbracă un manechin
în costumele soțului mort
pune manechinul în fața ușii
îi deschide
îl îmbrățișează
și pune pe masa din bucătărie
mâncarea caldă
după jumătate de oră
îl ceartă că supa s-a răcit
îi reproșează că n-a mai avut poftă
de ani întregi
vecina de la parter
lipește pe geam ochii de sticlă
ai soțului
să vadă lumea de afară prin prisma lui
în fiecare seară
dansează cu manechinul pe melodiile
lui preferate
îi șoptește la ureche primele cuvinte
pe care și le-au spus
apoi
se cuibărește lângă el în pat
și simte amintiri ca pe o atingere
îi arată pozele din tinerețe
spune
„sper să trăiești mult
nu vreau să mor prima“
iar uneori îl spânzură din nou de
dragul trecutului
ciocănitoarea în cruci
ea era sculptată pe cruce
ciocănitoarea a desfigurat-o
atunci soțul văduv
disperat că nu mai are poze cu ea
le-a descris semințelor chipul
cu speranța că lujerii ce vor ieși
din pământ îi vor purta buzele și ochii
ciocănitoarea în cruci mușca din
numele morților
asemenea tragediilor din liniște
preotul a chemat bărbații satului
să ucidă pasărea
degeaba stăteau cu furcile printre
morminte
asemenea unor câini în jurul
castroanelor goale
ciocănitoarea în cruci îi pândea
de pe deal
câmpurile erau goale
toți erau în cimitir
vecinul care fluieră în fiecare dimineață
s-a transformat într-un radio
ce refuză să mai prindă frecvențe
de soțul văduv n-a mai auzit nimeni
de când buzele și ochii din lujeri
au crescut moarte
timpul trecea
nimeni n-a prins pasărea
de atunci
oamenilor ce mureau
le erau sculptate din prima chipurile
desfigurate pe cruci