Pe urmele unui ocultist heterodox
Omul cu o sută de chipuri, cum a fost denumit Fernado Pessoa prin prisma nenumăratelor sale heteronime, 86 numărate doar până acum, a fost preocupat și de filosofie, domeniu în care scriitorul portughez a lăsat numeroase note, reflecții, poeme, adunate toate în cele două volume publicate de António de Pina Coelho sub titlul Textos Filosóficos (1968). Acestei preocupări mai puțin știute a lui Pessoa, zece cercetători de la Centrul de filosofie al Universității din Lisabona i-au dedicat recent o culegere de studii hermeneutice, Fernando Pessoa and Philosophy. Countless Lives Inhabit Us (2023), concluzia lor fiind că nu se poate trage nicio concluzie: preocupările lui Pessoa sunt prea disparate, de la metafizică și post-metafizică până la daoism și islamism, pentru a se putea vorbi de o sistemă. Departe de a fi și opinia noastră, încercarea de față își propune o apropiere nouă de gândirea lui Pessoa, pornind de la celebra lui axiomă: „calea filosofiei nu este de la cunoscut la necunoscut, ci de la necunoscutul din cunoscut la necunoscutul însuși“.
Toată gândirea filosofică a lui Pessoa, insuficient vizitată, credem noi, are ca obiect de interes acest „necunoscut din cunoscut“, misterul neinteligibil care trece pe lângă noi în fiecare zi și ne arată că există în fiecare din noi, dincolo de un homo rationalis existând și un homo irationalis, insuficient cunoscut și marginalizat. În fața misterului, spune Pessoa, omul își descoperă a patra dimensiune a lui: imaginația, care aparține de un cu totul alt univers, irațional, de aici începe magia artei care face ca obiectele să capete o cu totul altă existență decât cea ontologică, de parcă ajung să își depășească propriul contur. Între conturul ontologic și cel contemplat, rămâne un spațiu necercetat, spune Pessoa, care comunică cu componenta irațională pe care fiecare individ o poartă în el, fie că o acceptă sau o neagă, fie că o cultivă sau o supune unei zilnice lobotomii. Scrutarea misterului remanent în lucruri i-a conferit lui Pessoa abilitatea de a locui o lume creată ex nihilo, dar nu de Cuvânt, ci de fantasme și de viziuni.
Apropierea lui Pessoa de această gândire, violent metafizică, ce îi punea ființei întrebări despre neființă și despre tot ce nu putea fi spus, începe în toamna anului 1906, atunci când Álvaro de Campos, un pseudonim al său, scrie eseul Ce este metafizica? Urmează în 1908 o încercare mai amplă, Introducere în studiul metafizicii, ambele rămase inedite până azi. Dacă Pessoa a considerat mereu că metafizica nu este o știință, ci o artă, Álvaro de Campos este adus să susțină contrariul, în buna tradiție a personalităților multiple, spunând că metafizica este mai mult decât o artă, este o „știință virtuală“. Adică o disciplină care încă nu a ajuns la concluzii finale, verificabile și irefutabile, fiindcă ea încă se ocupă de fapte nedefinite sau prost definite. Prin urmare, metafizica este doar o căutare activă, dar nu un final, o căutare nu a cunoașterii abstracte, ci a propriei definiri.
Acum, că am fixat reperele gândirii pessoane în limitele unui existențialism mistic, trăirea interioară profundă căutând mereu misterului eviscerat de știință și cultivat de artă, să vedem cum poate fi definit misterul. În opinia aceluiași Álvaro de Campos, misterul inexprimabil încă remanent în lucruri este chiar centrul lumii noastre, o atracție definită prin ambiguitatea numită Absolut. Înțelegerea pe care Álvaro de Campos o dă acestui concept se apropie de definiția unui medieval, Dionysios Areopagita, cel care a postulat că Absolutul este „necunoscut și cunoscut în același timp (simul et occultus cognitusque)“. În jurul acestui necunoscut din cunoscut se formează și curbura afectivă a întregii gândiri pessoane, poetică și filosofică, deopotrivă. Într-un text rămas inedit, Pessoa schițează în marginea acestui concept o cosmogonie inedită, despre care el spune că aparține de „doctrina rozicruciană“. Prin „doutrina rosacruciana“, Pessoa înțelege o teorie ce se bazează pe „dualitatea activă a lui Dumnezeu“, una constând în „emanația lui (emanação)“, care este forța ce a participat la actul Genezei, alta fiind compusă din „imananența lui (imanação)“, forma rămasă pe pământ după retragerea lui Dumnezeu din lume, și care este chiar manifestarea sa. Adică natura, materia, lucrurile. Cu concluzia lui Pessoa:
„Prima parte a actului divin, acțiunea, este reprezentată în această lume finală de Bărbat, a doua, sau deacțiunea (desacção), de către Femeie. Organele sexuale ale celor doi arată și grafic, ca să spun așa, tot acest sens ascuns al Creației. La început, Bărbatul și Femeia erau una, după chipul și asemănarea perfectă a lui Dumnezeu care conținea în sine, înaintea actului Creației, ambele naturi, pentru că, dacă nu le-ar fi conținut, nu le-ar fi putut materializa. Odată ce femeia a fost «retrasă» din bărbat, după chipul și asemănarea «retragerii» lui Dumnezeu din lume, această lume a rămas să existe după chipul și asemănarea dualității active a lui Dumnezeu“.
De fapt, „doctrina rozicruciană“ la care se referă Pessoa aici vine din vremuri mult mai apropiate de noi și se referă la heterodoxismul New Age, curentul promovat activ și intens de Ordinul Templului Roza Cruce (OTRC), înființat în 1912 de liderii Societății Teosofice, între care și Annie Besant, mason de grad înalt, ajunsă Președinta Congresului Național Indian, în 1917. Aici, la intersecția ocultismului occidental cu religiile orientale se cere căutată toată această teorie despre misterul rămas în lume ca umbră a divinului Creator. Este misterul din care teosofia New Age și-a făcut un crez, susținând că anume a fost el lăsat de divinitate pe pământ, „pentru iluminarea lumii întregi“. Este teoria lui Annie Besant din The Mysteries (1917), opuscula prin care ea îndeamnă la perpetuarea misterului prin participare și inițiere, fiindcă „așa spun Scripturile hinduse: «Trezește-te, ridică-te, caută pe marii Învățători și particip㻓.
Între anii 1915 și 1916, Pessoa a tradus mai multe lucrări ale teosofilor atunci la modă: Besant, Blavatsky, Leadbeater, corifeii gândirii „arcanosofice“, cei care au pus bazele mișcării New Age. De aici preia el nu doar elementele cosmogoniei neo-rozicruciane, vizibile și în poezia sa, dar și încrederea mereu afirmată de noii rozicrucieni că visul este o „vedere supranormală (sobrenormal) care, deși de neatins în stare de veghe, devine posibilă atunci când corpul este sub controlul somnului obișnuit. În această etapă de dezvoltare se aflau mulți dintre profeții și văzătorii despre care citim că «au fost avertizați de Dumnezeu în vis» sau au comunicat cu ființe mult mai înalte decât ei în tăcerea înaltă a nopții“.
Citatul de mai sus, tradus chiar de Pessoa, este din Clairvoyance (1899) a misticului Leadbeater care a abandonat Biserica anglicană pentru a promova împreună cu Besant teosofia. Distingem aici o clară referire la metafizica visului și la vechea și mereu căutata clarviziune obținută de mistici prin somn. O aptitudine pe care Leadbeater a definit-o ca „puterea de a vedea ceea ce este ascuns vederii fizice obișnuite“. Este aceeași acuitate mistică despre care vorbește și Pessoa, numind-o o vedere cu ochii închiși. Această aptitudine îl face pe portughez să se întrebe, retoric, dar foarte elocvent: „De ce am făcut din vise/ Singura mea viață?“ (Contemplo o lago mudo). Și tot el răspunde, sub pseudonimul Bernardo Soares, definindu-se ca visătorul absolut
„Tot ce am făcut a fost ca să visez. Atât, și nimic mai mult, a fost sensul existenței mele. Singurul lucru de care mi-a păsat cu adevărat a fost viața mea interioară. Cele mai mari dureri ale mele au dispărut în neant în momentul în care am deschis fereastra spre interiorul meu și m-am pierdut de mine.
Nu am intenționat niciodată să fiu altceva decât un visător. Nu am acordat niciodată atenție oamenilor care mi-au spus să ies și să trăiesc. Am aparținut mereu de ceea ce era departe de mine de tot ceea ce nu aș putea fi vreodată. Tot ceea ce nu era al meu, oricât de josnic, părea mereu plin de poezie. Singurul lucru pe care l-am iubit vreodată a fost neantul pur. Nu mi-am dorit niciodată altceva decât ceea ce nu mi-am putut imagina. Nu am cerut niciodată vieții decât să treacă pe lângă mine fără ca eu să simt asta. Am cerut doar ca iubirea să nu înceteze să fie un vis îndepărtat. În propriile mele peisaje interioare, toate ireale, depărtarea era întotdeauna ceea ce m-a atras…“
Formularea „neantul pur“ trimite la o altă teorie a neo-rozicrucienilor, despre misterul care, rămas pe pământ ca umbra haotică a lui Dumnezeu, ajunge să fie perceput de rațiune drept haos, ca nimic, inexistență, neant…
„Nu sunt francmason și nu aparțin nici unui alt Ordin“
Apropierea lui Pessoa de esoterismul eclectic promovat de Ordinul Templului Crucii cu Trandafir nu s-a oprit doar la afinități teoretice. Pe 18 noiembrie 1929, Pessoa a contactat Editura Mandrake Press din Londra, o editură la care Ordinul rozicrucian își tipărea lucrările și care tocmai publicase Confesiunile (1929) filosofului și ocultistului Aleister Crowley. Intenția lui era să-și publice poeziile scrise în limba engleză sub oblăduirea renumitului mason englez Aleister Crowley, cel care ajunsese renumit pentru doctrina „magico-religioasă“ în care contemporaneitatea vedea o formă de rebeliune și de neopăgânism revanșard. Așa a început corespondența dintre cei doi, dintre Pessoa și Crowley, care a adunat până în septembrie 1930 șapte scrisori și o telegramă. A fost chiar și o vizită a lui Crowley făcută la Lisabona special pentru a-l întâlni pe portughez. Desigur, ziarele au titrat despre întâlnirea lor cu litere de o șchioapă. Faimosul Crowley, a cărui faimă se întindea pe două continente, venea să se întâlnească cu un ilustru necunoscut. La ora respectivă, Crowley era deja fondatorul Abației din Thélème, care s-a vrut un centru de studii oculte și a sfârșit prin a fi templul unui cult egolatru în care se oficia o dubioasă „religie faloido-solară“. În ciuda pan-sexualismului său, Crowley a fost cel mai adulat ocultist al vremii lui, deținând cele mai înalte grade din masonerie și reformând un Ordo Templi Orientis după chipul și asemănarea sa. O anecdotă spune că atunci când a publicat o fotografie cu Dalai Lama, ziarul a primit mii de scrisori cu întrebarea cine e cel de la dreapta lui Crowley.
Apropierea dintre Pessoa și Crowley ar putea să explice de ce poetul a ajuns să scrie și să publice singurul său articol apărut în presă, intitulat Asociații secrete, în care el ia apărarea masoneriei confruntată atunci cu scoaterea în afara legii prin proiectul de lege promovat de fasciști, proiect aprobat de parlamentul portughez câțiva ani mai târziu, pe 21 mai 1935. Misterul nu este însă de ce a scris Pessoa acest articol, cât mai ales cum, pe ce canale a ajuns el să fie publicat chiar sub nasul Comisiei de cenzură în ziarul cu cel mai mare tiraj din Portugalia, Diário de Lisboa.
Tulburător este faptul că apropierea de „această materie ocultă“ a ajuns să îi modeleze lui Pessoa nu doar concepția despre poezie, văzută de el ca o continuă apropiere prin vis de mister, dar și concepția despre viață, o viață disimulată sub numeroasele lui heteronime, prin care misterul a ajuns să facă parte din personalitatea lui până la a-l copleși. Un mister care l-a trăit pe Pessoa tăcut și plenar:
„Misterul din lucruri, unde este el?
Dacă există, de ce nu apare, măcar
Să ne arate că este un mister?
Ce știe râul sau copacul despre mister?
Și eu, care nu sunt mai real decât ei,
ce știu despre asta?
Ori de câte ori mă uit la lucruri și mă gândesc
la ce cred bărbații despre ele,
Râd ca un pârâu când saltă peste o piatră.
Pentru că singurul sens ascuns al lucrurilor
Este că nu au deloc sens ascuns.
Este mai ciudat decât toate ciudăţeniile,
Decât visele tuturor poeților
Și decât gândurile tuturor filozofilor,
Că lucrurile sunt cu adevărat ceea ce par a fi
Și nu este nimic de înțeles.
Da, asta este ceea ce simțurile mele au învățat
singure:
Lucrurile nu au nicio semnificație: au existență.
Lucrurile sunt singurul sens ascuns al
lucrurilor.“
(O mysterio das cousas, onde está elle?)
Etica misterului în filosofia New Age
Pessoa a făcut din mister, din „sensul ascuns al lucrurilor“, nu un concept arid, filosofic, nici un vehicul, ca la mistici, de ridicat ființa la cer, mai ales cele de sex feminin, ca în cazul lui Crowley, ci o anatomie a propriei ființe, un mod de a trăi departe de lume și foarte aproape de ea, de misterul rămas în lucrurile mărunte, dar care comunică cu cele mai înalte mistere din univers, cum ar fi Dumnezeu, iubirea, dar mai ales, moartea. Această aptitudine de a vedea până dincolo de orizontul ontic au căpătat-o toți cei care s-au apropiat de filosofia ocultă și au ales să creadă că sub voalul de falsitate existențială există o lume magică ce se întinde până departe, în vis. Participarea activă la misterul lumii, practicată de adepții curentului New Age, l-a ajutat pe Pessoa să facă din cuvânt o atitudine de apărare a acestui mister, iar din poezie o formă de revrăjire a lumii dezvrăjite de știință și guvernată de zeul Automobil.
Despre etica misterului au vorbit înaintea lui Pessoa mulți alți autori implicați în revrăjirea lumii prin cuvânt. Între ei, poetul și ocultisul Fabre d’Olivet, cel care a spus că pentru a vorbi pe limba zeilor, poetul are nevoie să privească dincolo de începuturi, până la misterul rămas în realitatea din jur. Aici s-ar afla acele firimituri (miettes) pe care misterul primordial le-a lăsat în urmă pentru a călăuzi pașii celui ales, ai omului de geniu. O idee din care avangarda și-a făcut speranță și crez, încercând o scrutare a misterului rămas din Cuvântul creator în cuvintele obișnuite, de zi cu zi, fiindcă în ele se află „adevărata poezie (care este limba zeilor) și care depinde de ideile primordiale pe care geniul poetului, în exaltarea sa, le-a sesizat în natura lui intelectuală și pe care talentul său le-a manifestat imediat în natura lui elementară“.
La fel o va spune și Pessoa care vedea poetul de geniu ca pe un muritor ce are întinsă la picioare umbra lui Dumnezeu. O metaforă pentru plenitudinea umană, pentru misterul pe care omul obișnuit a ales să îl înțeleagă, iar omul de geniu a ales să trăiască cu el:
„Doamne, pasul meu este pe pragul
De la ușa ta.
Fă-mă umil înainte de ceea ce voi lăsa
moștenire…
Contează simpla mea ființă?
Ai o umbră a Ta la picioarele mele, te desenez
Pe tine în mine,
Fă-mă geniul clar și umil
Pe care îl dezvăluie Sfârșitul tău…“
(Senhor, meu passo está no Limiar)
Problematica omului de geniu apare și în scrierile lui Aleister Crowley, ocultistul care credea că, înainte de toate, geniul trebuie să treacă prin mortificarea omului biologic pentru a putea face loc unui altfel de om, „omul metafizic“, spunea el, singurul capabil să revrăjească o lume ce riscă să fie complet golită de mistere și de minuni. Pessoa a ținut însă să mai adauge ceva, că poetul de geniu nu poate să existe fără încrederea în vise. Căci, visele sunt manifestarea tăcută, dar repede uitată, a geniului existent în fiecare din noi:
„Geniu? Chiar acum
O sută de mii de creieri concep în vis genii
ca mine,
Și istoria nu va lăsa urme, cine știe?,
nici una,
Nici nu va fi altceva decât gunoi de grajd
în calea cuceririlor viitoare.
Nu, nu cred în mine.“
(Tabacaria)
Poema de mai sus, din care am redat un fragment, este poate cea mai cunoscută din lirica pessoană. Ea începe cu celebrul vers „Sunt nimic (Não sou nada)“, vers care sintetizează toată metafizica pessoană și anunță das Nicht-ul lui Heidegger. Scris în 1928, poemul acesta, intitulat simplu, Tutungeria, semnalează o fenomenologie a nimicului teoretizată abia un an mai târziu de Heidegger, în Ce este metafizica (1929), cu o reluare în binecunoscuta Introducere în metafizică (1935). Hotărârea cu care Pessoa afirmă „Sunt nimic“ devine în contextul acestei fenomenologii o rezolvare metafizică a vechii dileme ce i-a bântuit mereu pe filosofi și pe teologi: ce este nimicul în raport cu ființa, simultaneitate sau adevăr? Altfel spus, cu cuvintele lui Heidegger, care preia o întrebare a lui Leibniz, „De ce este ființare și nu, mai degrabă, nimic?“.
În cazul lui Pessoa, exact ca la Heidegger, esența nimicului s-a transferat în existență, punând toată povara neființei pe umerii ființei. Iată un semn că destinul omului a rămas să se întrebe ce este moartea și ce se află dincolo de ea?
Când nimicul își ia mai multe pseudonime
În fenomenologia lui Heidegger, întrebarea ce este nimicul pentru ființă, clarviziune sau mister?, devine o „întrebare metafizică călăuzitoare“, capabilă să aducă pe tărâmul metafizicii toată dilema shakespeariană a lui „a fi sau a nu fi“. Dar ce a teoretizat Heidegger au explicat cu mult înaintea lui, un Sf. Sinesius sau un Sf. Augustin, care, vorbind de tradiția oraculară a visului, au asemuit intrarea în moarte cu o intrare în vis. Despre visul văzut ca analogie a morții a vorbit și Agrippa, în De occulta philosophia, I, 4, acolo unde afirmă că „moartea este orbită de întunericul nopții“, adică de visul ce poate vedea mai departe de ea, până în lumina vieții. Aici, în exprimarea poetică a lui Agrippa se ascunde o arcană de care s-au folosit toate ordinele oculte de mai târziu, și noul Ordin Rozicrucian al lui Besant, care au făcut din inițiere o meditație asupra morții și din ochii închiși un vis al învierii.
Numai punerea întrebării shakespeariene „a fi sau a nu fi“ și deja, cum spune Heidegger, „se dă în vileag acea clătinare a ființării între neființă și ființă“, cu revelația înfricoșătoare că neantul a rămas în ființă încă de la zidirea lumii. O clătinare care se transformă la Shakespeare în angoasă, când monstrul fără de chip „azvârle peste mort și viu țărână“. Citit în cheie existențialistă, monologul hamletian avertizează de pe culmile unei disperări lucide clipa de aducere la conștiință a misterului numit neant, moarte, nimic. Este momentul când Hamlet este cuprins de spaima nelămurită ce vine de dincolo de moarte (the dread of something after death). Un semn că nu moartea sperie, ci fantasmele ei. La Pessoa, angoasa aceasta este prezentă peste tot în versurile lui, ca o delimitare metafizică a gândirii sale poetice. Altfel spus, cu cât ești mai împregnat de angoasa morții, cu atât vezi mai departe și mai clar lucrurile pe care alții nu le văd, doar le visează, dar nu le înțeleg.
A trăi sub semnul morții implică, inevitabil, o acceptare a nimicului în viață, care se poate face cu seninătate sau cu angoasă, care este diferența între un mistic și un ateu. Există și o a treia cale, ilustrată de Pessoa și de poezia lui, o acomodare senină cu angoasa, nu cu frica, sentiment care este, așa cum lămurește Heidegger, „angoasa căzută sub dominația lumii, neautentică și, ca atare, ascunsă sieși“. Kierkegaard a delimitat exact, în termenii unei ontologii a întrupării, momentul în care spaima „a intrat în lume“ ca o proiecție ontologică a neantului. Ar fi vorba de momentul păcatului originar, atunci când Adam a fost pus să aleagă între a fi și a nu fi, el alegând o nehotărâre perpetuă, devenită de atunci sursa tuturor angoaselor de pe pământ. Căci așa cum căderea în ființă prin misterul încarnării a fost pentru Dumnezeu o golire (kenosis) de sens divin, la fel, alungarea omului din Paradis a însemnat „infectarea“ lui cu non-sensul existenței, cu această obsesie a lui a nu fi, de care omul nu mai poate scăpa, poate doar în vis.
„Întreaga existență mă angoasează – spune de data asta Kierkegaard – de la cea mai mică muscă până la misterele Încarnării, toate sunt inexplicabile pentru mine, și eu mai mult decât toate. Pentru mine întreaga existență este infectată, iar eu mai mult decât orice.“
Universul în care trăiește Pessoa este „infectat“ de nimic, un nimic care nu este altceva decât o sinonimie a morții și a misterelor ei. De aici universul „fără ideal sau speranță (sem ideal nem esperança)“ în care doar gesturile mici contează, fiindcă doar ele mai pot aminti de „un instinct divin (um instinto divino)“. În gesturi și în lucruri mărunte a rămas, continuă să spună filosoful Pessoa, semnele că ne-ființa a intrat definitiv pe teritoriul ființei pentru a-i reaminti omului, în fiecare clipă, că viața este o imanență a morții și moartea o transcendență a vieții. De aici vine și angoasa lui Pessoa, boala metafizică de care suferă el, și pentru care uitarea și visul par soluții salvatoare. De uitare fuge însă Heidegger, care vedea în uitare „consecința esențială a abandonării ființei“. Salvarea propusă de filosoful german nu implica uitarea nimicului rămas în ființă, ci explorarea lui, continuă, ca o experimentare a lui. Un îndemn care amintește de sfatul Apostolului Paul care propunea ca tot drumul mântuirii – mutatis mutandis, viața în ansamblul ei – să fie parcurs cu tremurătoare frică (Phil., 2, 12).
La Pessoa, nimicul nu ajunge să devină motiv de frică, sentiment din care Kierkegaard a făcut un hedonism al disperării, fiindcă Pessoa are o cale secretă de salvare, necunoscută lui Heidegger: conștiința poetului, cea care tezaurizează in nuce toate visele lumii, ca un balsam pentru suflet și pentru spaimele lui:
„Sunt nimic.
Nu voi fi niciodată nimic.
Nu pot să vreau să fiu nimic.
În afară de asta, am în mine toate visele
din lume.//
Ferestre în camera mea,
Din camera mea, unul dintre milioanele din
lume despre care nimeni nu știe cine este
(Și dacă ai ști cine ești, ce ai ști?)“
(Tabacaria)
Iluzia că poți cuprinde „toate visele din lume (todos os sonhos do mundo)“ devine la Pessoa speranță și crez. Este obsesia pe care metafizica visului a lăsat-o în urmă pentru o lume confuză, confruntată în fiecare zi cu spaima de a nu fi. Pusă în versuri de poetul portughez, această speranță ne face să credem că Pessoa a ales să fie în literatură visătorul suprem, iar în filosofie, un metafizician impregnat de metafizica heterodoxă a mișcării New Age. Vorbim de acei visătorii morbizi (în exprimarea lui Sartre) fără de care întrebările heideggeriene despre sensul lumii și despre problematica nimicului nu s-ar mai fi pus, iar omul modern nu ar mai fi ajuns să înțeleagă că lumea lui se întinde până dincolo de adevărurile căutate de științele exacte, până acolo de unde visele izvorăsc. Este locul despre care poezia a lăsat versuri, iar metafizica a lăsat întrebări. De genul „Și dacă ai ști cine ești, ce ai ști? (E se soubessem quem é, o que saberiam?)“.
Iată o întrebare exemplară pentru toată gândirea pessoană, în care poezia și filosofia se reunesc pentru a-i vorbi omului de misterul ce însumează toate misterele mărunte rămase în lume, mistere de care el se lovește în fiecare zi și de care ajunge să fie conștient doar în vis. Este misterul care a devenit marca poeziei lui Pessoa, poetul care a avut nevoie de 100 de chipuri pentru a se afla pe sine și pentru a ne vorbi și nouă despre visele lui.
______________________________________
* Toate citatele din F. Pessoa, Textos Filosóficos, vol. I, Lisboa, Ática, 1968, p. 20