Cred că ați primit și dumneavoastră acest mesaj-avertizare, cei care aveți căsuța de poștă electronică furnizată de gigantul Yahoo. Capacitatea de stocare pentru conturile gratuite afost revizuită. Sunteți avertizați politicos, dar ferm, că trebuie să reduceți numărul de documente stocate de-a lungul timpului. Vi se arată și cum se face, cum scapi de balast. În caz contrar, fie scoateți bani din buzunare pentru un abonament lunar, versiunea plătită, fie vi se va închide contul. Iar fără email, în ziua de astăzi, nu se poate trăi. Așa că am început să operez o drastică selecție în mesajele acumulate de-a lungul celor două decenii și mai bine de când „am email“, după cum se spune.
Operațiunea în sine m-a tulburat. A scormoni în straturile cele mai profunde ale memoriei nu este un exercițiu nici ușor, nici inocent. Mesaje de la prieteni, cunoștințe, rude care nu se mai află de mult timp printre noi. Fotografii uitate, proiecte abandonate. Brusc, zdrobitor, clar ca lumina dimineții, mi-am dat seama de faptul că am traversat mai multe vârste și etape de dezvoltare tehnologică a Internetului. Sunt generații, deja, care s-au născut cu internetul. Eu am avut șansa să-i văd evoluția, am „intrat“ pas cu pas în Internet, înainte ca internetul să intre, profund și definitiv, în mine. Așa că m-am gândit să scriu o mică „autobiografie“ a omului crescut și format înainte de generalizarea Internetului. Cu cât trece vremea și ne afundăm din ce în ce mai mult în hăul digital, pare din ce în ce mai dificil să explici unui tânăr ce înseamnă lectura dintr-o carte, pe hârtie. Cum era să cauți o carte într-un fișier de lemn al unei bătrâne și veritabile biblioteci, cum era fără să recurgi la un motor de căutare sau catalog electronic. Cum era să-i scrii unui coleg sau unui profesor o scrisoare de mână, să o expediezi la oficiul poștal, lipind un timbru. Apoi să aștepți, magic cuvânt, să-ți vină răspunsul, tot prin poștă. Cum era să nu poți verifica imediat o informație, pe telefon. Întrebarea cea mai importantă nu este de fapt ce am câștigat noi între timp, ci ce s-a întâmplat, cum ne-am transformat gradual pentru a ține pasul cu timpul. Unele dintre exemplele de mai jos sunt deja istorie, atât de alert este ritmul schimbării. Pe toate le-am cunoscut în propria viață. M-am gândit că nu este totuși lipsit de interes să vi le reamintesc succint.
Prima schimbare. La început, computerul era doar un instrument scump, fragil, greu de procurat. Apoi a devenit „instrumentul“ universal în sine, fără de care nu ne mai putem câștiga pâinea. Nu mai există, în cazul meu și al altora, o separație clară între birou și bibliotecă. Ecranul poate fi arhiva universală, indispensabilă – exact ce afirmam mai sus. Conversațiile cu colegii de breaslă pot avea loc fără să pleci din cameră. Participarea la conferințe de pe alte continente este posibilă, din propriul fotoliu. Caut date, nume, referințe exacte și le găsesc în două minute, ceea ce înainte însemna o jumătate de zi de muncă. Dar am căzut într-o capcană pe care încă nu am înțeles-o pe deplin: viteza cu care găsesc și verific informația nu este aceeași cu viteza cu care înțeleg pe deplin ce mi se oferă. Nu mai „rumeg“ corespunzător rezultatul, îl iau de-a gata. Un pericol pe care începusem să-l intuiesc încă de pe vremea în care începusem să „trag la xerox“ zeci de cărți, atunci când ajungeam într-o bibliotecă occidentală. Plecam acasă cu geamantanele pline, dar rareori ajungeam să revin asupra lor, era o falsă achiziție a informației. Mai rodnic, mai util era dacă citeam și „fișam“ două, trei volume în loc de 20. Internetul mi-a dat deci înapoi enorm de mult timp. Paradoxal, l-a şi confiscat şi, mai grav, mi-a furat atenția și răbdarea de a însuși temeinic informația. Iar inteligența artificială, „AI-ul“, cum îmi place să-i spun,a desăvârșit această stare de lucruri.
A doua schimbare. Gândesc ca un click. M-a amuzat și uimit încă din prima clipă în care am avut contact cu el instrumentul numit „mouse“, geniala lui simplitate şi manevrabiitate. Click – un articol. Click – o pagină, o melodie, un comentariu. La început, a fost doar un gest mecanic, apoi mintea, modul meu de a gândi a început să facă și el „click“. Îmi este greu să mai construiesc idei simple, autonome, care să se susțină singure. Acum, orice idee duce către o alta, un nume către alt nume, o pagină spre alta, ca un joc de oglinzi într-o fântână fără fund. La un moment dat, nu mai știu exact de unde am pornit și unde am ajuns. Fără a mai vorbi de faptul că aleg o întrebare serioasă, iar din click în click, ajung la meniul de nuntă al unui fotbalist celebru. Exagerez puțin, dar nu sunt departe de adevăr. Dar aceasta este una dintre marile seducții ale Internetului: rătăcirea aceasta perpetuă și dăunătoare poate lua forme înșelătoare de cercetare, de cunoaștere. O rătăcire bine ambalată, plină de bune intenții: navighez, deci, „lucrez“. Poate că aceasta este adevărata „revoluție digitală“ – nu faptul că avem ecrane, că ne scăldăm tot timpul în ele, ci faptul că am început să interiorizăm logica lor. Click!
A treia schimbare. Nu mai putem trăi fără „interactivitate“. Pe vremuri, până la generalizarea și democratizarea activă a Internetului, un text era un „obiect“ închis. Un exemplu: la gura de metrou era amplasat un chioșc de ziare, de unde cumpărai ziarul de dimineață. Îl citeai, apoi îl aruncai la coș – pe atunci mai greu cu reciclarea, din păcate. Acum, totul este provizoriu și modificabil. Citim un articol dimineața, pe ecran, dar nu suntem foarte siguri că-l vom găsi identic două ore mai târziu. Totul se actualizează în permanență, curg comentarii, fotografiile, paragrafele sunt înlocuite din mers. Dar eu am fost format într-o cultură a permanenței, a solidului. Mi-e dor de atmosfera din redacțiile revistelor culturale de acum 20 de ani, cu litri de cafea „americană“, la filtru, fum gros de țigară și corecturi pe șpalturi, oameni cufundați în texte tipărite, pe hârtie. Hârtia, cuvântul magic, marele absent de la praznicul presei. Astăzi, când citesc ceva pe Internet, am impresia că sunt închis într-o construcție provizorie, din care încerc să scap cu disperare. Este o libertate nemaiîntâlnită și extraordinară, dar are un preț pe măsură: ne obișnuiește cu domnia provizoratului, a volatilității. Poate din această cauză avem acum atât de multă informație, dar atât de puțină „memorie“ a acesteia: de la pozele de familie, la colecțiile de ziare.
A patra schimbare. Nu mai scriu ca altădată, oricât mi-aș dori să nu afirm acest lucru. Sau poate ar trebui să reformulez: într-un fel gândesc un text scris direct pe calculator, cu ajutorul tastaturii, într-altul atunci când scriu de mână – așa cum fac de pildă chiar în acest moment. Am crescut, am început să scriu într-o lume în care textul avea o dezvoltare clară, liniară. Aveai o idee, o „așterneai pe hârtie“ – ce expresie frumoasă, nu poți așterne pe un ecran pixelizat. Aveai un plan, o dezvoltare, iar atunci când mai erau și greșeli, le ștergeai cu guma sau fluidul alb corector. Textul avea personalitatea lui, viața lui proprie, o anumită greutate și gravitate. Computerul, apoi Internetul au schimbat, iarăși, totul. Scriu multe fraze inutile, mă întorc, mut, copiez, revin. Schimb titlul. Ezit. Mai nou, caut titluri potrivite pentru unele din textele mele, iar rezultatele sugerate de monstrul atotștiutor sună calp, artificial, uniform. Internetul ne-a dat libertatea aproape infinită de a corecta și „perfecționa“ un text. Dar ne-a luat, într-o bună măsură și curajul de a spune „stop!“, de a considera un text terminat. De-a lungul timpului am vorbit despre acest fenomen cu profesori de renume, specialiști reputați ai domeniului lor de activitate. Toți mi-au transmis ideea că înainte de Internet, procesul de publicare a unei cărți, de la idee – cuvânt scris – manuscris – editură – tipar era mai scurt, mai eficient și mai puțin stresant. Pentru ei, computerul a fost o unealtă cumplit de performantă care a intrat, pas cu pas, peste o formă deja existentă a culturii scrisului de mână. Pentru generațiile tinere, această formă nu va mai exista deloc – poate vor mai rămâne câțiva „caligrafi“ profesioniști, la fel de rari ca și scribii din Egiptul antic. Iar atunci când vor mai scrie va fi pentru a expedia felicitări de Crăciun „personalizate“ în mall-uri sau pe la marile firme.
A cincea schimbare. Relația cu memoria – de aici am pornit, de fapt, acest text. Mult timp, trecutul era greu de recuperat și de arhivat: biblioteci, colecții, reviste vechi, rafturi, praf, acarieni. Fără a mai vorbi de istoria orală, oameni care își aminteau, povesteau, spuneau „am fost acolo!“. Internetul a avut această mare capacitate de a transforma trecutul în prezent și prezentul în trecut. În câteva minute, pot parcurge arhive, biblioteci întregi. Pot răsfoi reviste de acum un secol sau reciti articole pe care le-am scris cu ani în urmă și de care am uitat între timp. Pentru un cercetător, scriitor este aproape un miracol, și unul util, la prima vedere. Dar există aici o ironie, semn al acestui nou regim memorial: cu cât păstrăm mai mult, cu atât uităm mai ușor. Memoria mea nu mai este selectivă, am prea multă încredere în puterea și capacitatea nelimitată a arhivei electronice. Iar când aceasta cedează, sau mă limitează, nu prea mai știu ce să fac, deoarece nu mai pot să mă întorc la cutia de pantofi cu fotografii de altădată. Tristul adevăr este că am ajuns sclavii unui hard disk, al unei memorii externe care a devenit și memoria mea. O memorie vie, veșnic reactivă și disponibilă. Aparținem acum unei societăți care își amintește totul și nu mai poate (sau nu mai este capabilă) să uite nimic. Iar uitarea nu este un defect al memoriei, ci una dintre condițiile sale de bază. Poate nu ar strica să-l recitim pe Paul Ricoeur, cu monumentala sa analiză Istoria, Memoria, Uitarea – vezi şi ediţia în limba română, 2001, Editura Amarcord.
A șasea și ultima schimbare. Puterea de „a face zapping“. Ultima schimbare pe care aș vrea să o evidențiez – mai sunt și altele, evident – dar mă opresc aici. Fac parte din generația pentru care televizorul „color“ a fost o revoluție și o bucurie. La fel și telecomanda asociată, în primii ani de televiziune liberă. Nu-mi place ceva, prea lent, prea multă publicitate? Zap, fuga la telecomandă, schimb canalul și preferințele. Internetul a multiplicat la infinit acest efort şi puterea de zapping. Fiecare dintre noi am dobândit o putere extraordinară asupra fluxului de informații, dar efectul secundar a fost acela că nu mai suport, nu mai vreau să am în fața ochilor ceva ce mă contrazice. Algoritmul Suprem învață la rândul său din metadate disponibile ce mă irită, așa că mă aruncă într-o lume cât mai confortabilă. Am ajuns să locuim, cu sau fără voia noastră, în mici cămări intelectuale, zidite din propriile noastre preferințe sau, așa cum se mai spune, trăim fiecare în propria noastră „bulă“, fără să fim deranjați de nimeni. Navigăm într-un univers în care fiecare gândește la fel și nu mai las (sau nu mai vreau) pe nimeni în ceea ce cred că este un spaţiu personal. Caut în depărtări de pixeli pe cel care îmi seamănă și nu mai am puterea să-mi văd aproapele diferit. Cred că este cea mai banală, dar și cea mai periculoasă transformare adusă de Internet.
În loc de concluzie: astăzi nu se mai poate afirma că „sunt“ (sau „mai stau“) pe Internet. Eu sunt Internetul. Neuromancer – genială, uriaşa capacitate de intuiţie a lui William Gibson, care a prevăzut tot, a înţeles tot, încă din anii 1980. Odată cu Inteligența Artificială, începe o nouă etapă: nu mai căutăm informații, ci începem să conversăm cu Informaţia, cu majusculă. Nu mă tem de tehnologie, am crescut cu ea, pas cu pas. Cred însă din ce în ce mai mult că adevărata problemă nu este cât de mult Internet avem cu noi, ci cât de mult l-am lăsat să intre în noi, fără să observăm. Punct și de la capăt.