Nathacha Appanah s-a născut în 1973 în Mauritius, într-o familie de origine indiană. După ce a studiat jurnalismul în Franța, și-a început cariera în presa scrisă în Mauritius, apoi s-a mutat în Franța, unde a colaborat cu diverse publicații media precum Géo Magazine, Air France Magazine, France Culture. A debutat în 2003, cu romanul Les Rochers de Poudre d’Or, urmat de Blue Bay Palace, La Noce d’Anna, Le Dernier Frère, Tropique de la violence. Romanele sale au câștigat mai multe premii literare și au fost traduse în numeroase limbi. (Editura)
„Cu noaptea în inimă” împletește poveștile a trei femei victime ale violenței partenerilor lor. Două dintre ele au murit. A treia a scăpat și a scris această carte, jumătate povestire autobiografică, jumătate anchetă, descriind mecanismele controlului și scoțând în evidență lipsa de reacție a instituțiilor statului. Pendulând mereu între forță și umilință, Nathacha Appanah analizează enigma insuportabilă a femicidului conjugal, atunci când noaptea întunecată ia locul iubirii. (Editura)
În mai 1998, o tânără de doar douăzeci și cinci de ani fuge dintr-o cameră în alta într-o casă pentru a scăpa de partenerul ei. De la distanță, ar putea părea un joc, pentru că uneori ei înconjoară masa, se prefac că o iau la stânga, la dreapta, răsturnând scaunele. În cele din urmă, el o prinde, fiind mult mai înalt și mai puternic decât ea.
Cât durează asta – un minut, cinci sau zece – nu are prea multă importanță. Ceea ce contează sunt frecarea înăbușită a corpurilor care se luptă și, de câteva ori, sunetul tăios al unei palme, sunetul sec al unui cap care se lovește de perete. Femeia reușește să se elibereze din strânsoarea bărbatului, iese clătinându-se din casă și fuge pe stradă spre dreapta. La această oră întunecată și nemiloasă, nu ajunge departe. Îi este îngrozitor de frică.
Bărbatul o urmărește cu mașina, accelerează, se oprește, accelerează din nou. O surprinde în lumina galbenă a farurilor, în care ea se conturează ca o figură pe jumătate om, pe jumătate animal, dar nici asta nu are prea multă importanță. Ceea ce contează sunt singurătatea nopții, zumzetul motorului care sună ca o amenințare și lătratul câinilor. Ceea ce contează este inima ei, pe cale să explodeze, ca o grenadă. Ea ajunge să se suie în mașină; nu-și amintește exact de ce. În acel moment al serii, știe că moartea este aproape, dar faptul că știe asta nu o face lucidă. Nu o face nici isteață, deoarece urcă în mașină de bunăvoie. Poate se gândește că, supunându-i-se pentru ultima dată, el îi va da o șansă.
În decembrie 2000, o femeie de treizeci sau treizeci și doi de ani aleargă să scape de soțul ei. În momentul scrierii acestor rânduri, nimeni nu-și amintește vârsta ei exactă. Nici mama, nici fiul, nici surorile. O ia pe același drum ca pentru alergarea ei săptămânală, către munte. Își pune toată energia în această alergare, care este o evadare; întregul ei corp este străbătut de un fel de instinct electric, lipsit de logică. Nu invocă nici vreun zeu, nici pe părinții ei, ci zorii care îi vor oferi cu siguranță o șansă, șansa de a fi văzută de un vecin, șansa de a o lua pe o scurtătură și de a se pierde pe câmpuri. Deocamdată, aleargă încă în acest întuneric, tot în această noapte. Observase deja cât de profundă și de opacă este noaptea în acest ținut – cât este de palpabilă și de dură. Nu vede absolut nimic; știe doar că este pe drum pentru că picioarele ei lovesc asfaltul. Cât durează această alergare – cinci minute, zece sau douăzeci – nimeni nu a știut vreodată. Aude o mașină apropiindu-se și știe fără să se uite înapoi că la volan este soțul ei. Rugăciunea nu i s-a împlinit. Moartea este acolo, iar zorii încă nu s-au ivit.
În mai 2021, o femeie de treizeci și unu de ani aleargă să scape de soțul ei. Acesta, recent eliberat din închisoare și care are interdicție de a se apropia de ea, a apărut brusc dintr-o mașină. Deși surprinsă, această femeie nu intră în panică. Nu pierde nicio secundă țipând, ezitând sau împiedicându-se. Nu, ea o ia la fugă. Știa că urma să vină, știa că nu o va lăsa în pace. Există o fărâmă trecătoare de satisfacție, ca o străfulgerare lucidă, când îți spui Știam eu. E puțin după ora 18:00. Remarcase dinainte prelungirea acestei zile de primăvară, nuanța trandafirie pe care o capătă cerul pe măsură ce se apropie seara, parfumul florilor care se ridică. Cât durează această cursă știm, un minut abia, și spus așa, e scurtă, e nimica toată, dar în acele momente trebuie să numeri una câte una secundele care alcătuiesc minutul, secunde lungi care fac inima să bată tot mai puternic, în care picioarele și brațele se activează, iar corpul este animat de o energie pură. Femeia vrea să părăsească spațiul deschis al străzii, să ajungă în curtea cabinetului medical aflat la câțiva metri distanță, să se năpustească înăuntru, să ceară ajutor. Se uită la gardul viu de chiparos așa cum cauți un ultim ajutor, e aproape acolo. A făcut tot ce a putut această femeie care aleargă și, când primește primul glonț în coapsă, când cade în genunchi așa cum soțului ei i-a plăcut dintotdeauna să fie, supusă lui, știe că moartea a venit și că viața ei se termină acolo, într-un șanț.
Din aceste nopți și din aceste vieți, din aceste femei care aleargă, din aceste inimi care se luptă, din aceste momente atât de copleșitoare încât sfidează orice dimensiune a timpului, trebuia făcut ceva. Să le scriu, să le privesc în față, să le cântăresc pe fiecare și pe toate împreună, să le compar, să le așez una lângă alta, în siguranță și la adăpost, în interiorul acestei cărți. A fost necesar să rostesc numele acestor femei de zeci de ori, uneori chiar crezând în prezența lor, să le pun întrebări și să le aud vocile în ecoul a ceea ce nu mai este. A trebuit să visez acest vis etern al unui noi și al unei povești comune, acest noi compus din trei femei, această poveste comună împletită din trei voci, dar întotdeauna a trebuit să mă trezesc singură. Există imposibilitatea întregului adevăr pe fiecare pagină, dar și căutarea disperată a unei precizii cât mai apropiate de viață, de noapte, de inimă, de corp, de minte.
Dintre aceste trei femei, a trebuit să încep cu prima, cea care tocmai a împlinit douăzeci și cinci de ani atunci când fuge și singura care mai este în viață astăzi.
Această femeie sunt eu.
Cu mult timp în urmă, la o nuntă, B., soțul uneia dintre verișoarele mele, s-a apucat să citească în palmă. O mulțime sa adunat în jurul lui. Era considerat un bărbat serios, blând și pragmatic și am fost surprinsă să descopăr că era și chiromant. Eram cu niște fete puțin mai mari decât mine, pe care tocmai le cunoscusem. Erau vesele, fardate minuțios, cu unghii vopsite și haine sclipitoare. Mi se păreau extrem de simpatice. B., căruia îi spuneam unchiul B., lua, pe rând, o mână întinsă – dreapta sau stânga, nu-mi amintesc care – și o privea cu atenție, uneori netezind pielea ca să vadă mai bine ceva. După o tăcere mai mult sau mai puțin lungă, pioasă, spunea lucruri de genul: „Te vei căsători la douăzeci și doi de ani“, „Vei avea trei copii“, „Vei zbura mult cu avionul“, „Vei locui în străinătate“, „Vei trăi mult, cel puțin nouăzeci și cinci de ani“, „Te vei logodi, dar prima dată va fi un eșec“, „Te vei căsători târziu, după douăzeci și șapte de ani“.
Fiecare dintre predicțiile lui era întâmpinată cu exclamații de surpriză și hohote de râs. Săream de bucurie și entuziasm. Uneori, una dintre fete insista: „Dar cu cine mă voi căsători?“, iar unchiul B. răspundea, fără nicio urmă de ironie: „Ei, asta n-am cum să știu“.
Aveam unsprezece sau doisprezece ani. Îmi amintesc de vârsta aceea când simți că părăsești țărmurile copilăriei, dar nu cu totul, nu tot timpul. Îi urmăream cu atenție pe mama sau pe tata, convinsă că nu ar fi mulțumiți de prezența mea aici, în acest grup de adolescente hlizite și cochete. La un moment dat, m-am trezit stând în fața unchiului B. Părea surprins să mă vadă și a spus: „Vrei și tu, ești sigură?“ Îndemnată de noile mele prietene, care strigau: „Da, da, e rândul ei, e rândul ei“, am întins mâna.
Unchiul B. mi-a luat palma, iar chipul i s-a schimbat imediat. Trăsăturile feței i s-au crispat, apoi i s-au lăsat în jos, ca și cum ar fi fost făcute din ceară. Gura i s-a deschis ușor. S-a uitat la mine cu un amestec de dezaprobare și surpriză. Mi-a studiat din nou mâna timp de câteva minute, apoi, când a ridicat privirea spre mine, parcă m-ar fi văzut pentru prima dată. Nimeni nu mai râdea, nimeni nu vorbea. Nu mai era un joc. Mi se făcuse îngrozitor de rău, simțeam că mă cuprinde greața, vinovată pentru fapte din viitor pe care încă nu le comisesem. Asta spunea el cu ochii, cu expresia lui uluită. O să faci ceva oribil.
Totuși – nu știu cum să explic – știam că ceea ce văzuse nu avea nicio legătură cu un delict, o crimă, ci cu viața sentimentală, amoroasă, intimă. El mă privise ca și cum ar fi văzut ceva ce nu ar fi trebuit să vadă, o nuditate, o vulnerabilitate, un secret bine păstrat. Verișoara mea – soția lui – a sosit în acel moment. L-a apucat de braț, l-a forțat să se ridice de pe scaun și i-a spus cu o voce autoritară: „Aici erai! Ajunge acum, haide!“ S-a supus fără un cuvânt, dar în timp ce se îndepărta, s-a uitat la mine, cu o figură îndurerată. Îl mai văd și acum, condus de soția lui, care îl ținea strâns de braț. Îl mai văd și acum, întorcându-se spre mine, cu chipul schimonosit de durere.
Fetele s-au împrăștiat ca un stol de păsări, iar eu am rămas singură în grădină, întrebându-mă ce ar fi putut citi unchiul B. în viitorul meu. Oare ce faptă teribilă eram pe cale să comit? Ce urma să fac oare ca să merit un asemenea oprobriu?
Traducere de Mădălina Ghiu
(Volum în curs de apariție la Editura Trei, Colecția Fiction Connection.)