„Țara veghea turcită“
Este întâiul emistih al poemului lui Ion Barbu Nastratin Hogea la Isarlîk. Am citit, cred, de zeci de ori acest poem. De curând am reluat ceea ce a devenit pentru mine aproape un obicei. Și am făcut o descoperire curioasă: totul se petrece ca și cum întreaga povestire a straniei apariții a Hogei nu ar fi altceva decât o mare paranteză deschisă după primul emistih și închisă odată cu sfârșitul baladei. Hogea apare în acel fastuos și neliniștitor spațiu răsăritean în timp ce „țara veghea turcită”. Tot ce li se întâmplă lui Nastratin și celor ce iau cunoștință de strania, mistica lui apariție se petrece într-un cadru eterogen, dar nu mai puțin un cadru: țara.
Ce înseamnă că „țara era turcită”? O țară, cu obiceiurile și tradițiile ei mai vechi, a suferit o transformare: s-a turcit. Peripețiile istoriei au adus-o într-o nouă condiție: aceea a turcirii. Epitetul e de natură dinamică: el indică o stare care e în același timp și capătul unui proces, al unei desfășurări. Din altceva, țara a devenit turcită, s-a înstrăinat de ea.
*
Dar faptul că verbul determinant e situat la un timp trecut („veghea”) indică ceva hotărâtor: nu numai că procesul a avut un început și o culminație: turcirea, dar această stare nu mai aparține prezentului, ci unui trecut desăvârșit și depășit. Istoricii pot folosi prezentul pentru a desemna trecutul. Un Tit Liviu ar scrie, de pildă: „Țara veghează turcită”, pentru a provoca un șoc: situarea trecutului istoric în prezentul cititorului. Poezia însă trebuie să se exprime ca și limbajul comun, desemnând trecutul drept trecut, creând astfel o perspectivă: deci „țara veghea turcită”. A fost o vreme când nu era turcită. Apoi s-a turcit. Apoi n-a mai fost turcită și turcirea poate face obiectul evocării.
*
Mult mai enigmatic este predicatul: veghea. A veghea (vigilare) este condiția conștiinței care se opune somnului. Când nu dormim, veghem. Acesta e primul strat al sensului, înțelegerea fiziologică a lui a veghea. Însă „a veghea” înseamnă altceva – și mai mult. Veghez un bolnav. O ființă care nu e în stare să se supravegheze pe sine are nevoie de o atenție suplimentară din partea altcuiva.
Pot veghea și un mort. Acesta e priveghiul, o condiție instituționalizată a veghei. Mortul nu poate fi lăsat singur înainte de a fi îngropat. Cel pe care veghea l-a părăsit pentru totdeauna nu poate fi lăsat fără veghe. Îi împrumut ceva din trezia mea vie înainte de a-l încredința unei alte vigilențe, supranaturale. Evangheliile ne îndeamnă să veghem, să nu ne lăsăm pradă somnului credinței (Matei 25, 1 și 26, 45; Marcu 13, 37; Luca 12, 35, dar și Epistola întâia către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel, 5, 6). Un cântec francez spune: „Le Seigneur reviendra. Ne sois pas endormi cette nuit-là”. Momentul firesc de miraculos al Întoarcerii se cade să-l întâmpinăm în trezie și, cum acest moment se poate produce oricând, trebuie să veghem mereu, să nu ne lăsăm pradă somnului. Poate că de aceea există insomnia, remușcare a conștiinței de-a se lăsa cuprinsă de ne-conștiință.
„A veghea” este deci nu numai o condiție care se opune somnului, ci mult mai mult decât atât, o stare de conștiență superioară, o atenție privilegiată. Este ce face paznicul cetății: o străbate noaptea – atunci când toți ceilalți dorm – pentru a observa stârnirea incendiului sau apropierea dușmanului. Din timp în timp strigă, pentru ca cei care dorm să perceapă în inconștiența lor, totuși imperfectă, că unul dintre ai lor veghează.
*
Să ne întoarcem la emistih. Avem impresia că am putea să-l scriem altfel:
Țara dormea turcită.
O țară care și-a pierdut tradițiile, credințele mai veghează oare? N-a căzut ea în somnul adânc al turcirii? Poate că poetul a greșit și ar fi trebuit să scrie „dormea” în loc de „veghea”? O astfel de înțelegere nu ne mulțumește, deși ar fi un artificiu propriu a ne rezolva perplexitatea.
Trebuie să ne apropiem mai mult de ceea ce trăiește paznicul pentru a înțelege corelația care apropie și deosebește totodată pe „a veghea” și „a dormi”. E greu să lupți cu somnul. Cel care veghează – un copil, un bolnav, un mort, cetatea adormită – poate el însuși cădea pradă adormirii. Veghea e nobilă și pentru că rezultă din polemica noastră cu somnul, nu numai pentru că asumă temporar sarcina altora.
Poetul nu s-a înșelat deci. Veghea este și somnie. Este prelungirea eroică a conștiinței clare, gata oricând să se prăbușească în așteptarea zilei, rezistență perpetuă în iminența eșecului.
Simt deodată o fantastică îngrijorare și o fantastică speranță. Veghea, în luptă cu somnul (și cu moartea), a izbutit odată să ajungă până la văpaia răsăritului. Prezentul poeziei nu se confundă cu prezentul istoriei. Nu suntem pierduți atâta vreme cât paznicul înfruntă somnul.
(Volum în curs de apariție la Editura Polirom, ediție îngrijită de Maria Alexandrescu Vianu.)