Istoricul norvegian Odd Arne Westad (n. 1960) care a predat la Oslo, Harvard, London School of Economics (Centrul de Cercetări Asia), ulterior la Yale, nu doar istorie, ci și relații internaționale – îndeosebi privind China și Asia de Est, și care vorbește, pe lângă numeroase limbi europene, chineza și rusa, explorează în noua sa carte (publicată la începutul anului și tradusă rapid în toată lumea, inclusiv în română, unde a apărut în octombrie prin strădania doamnei Andreea Niță, la Polirom), între problemele vremii, în primul rând războiul și pacea. Avertismentul său încearcă să prevină escaladările ireparabile într-un secol al concurenței privind supremația tehnologică și comercială. Modelul acestei concurențe, accentul pe naționalism și populism s-au mai văzut și în perioada dinainte de Primul Război Mondial, dar Westad subliniază că acum miza e mai ridicată, iar nevoia de noi drumuri în diplomație și arta compromisului, cu atât mai urgentă.
„Deși există multe puncte de interes pentru aceste schimbări, o mare parte a atenției s-a concentrat asupra Chinei. La fel ca Germania de la sfârșitul secolului al XIX-lea, China a reprezentat o schimbare majoră și vizibilă la sfârșitul secolului XX. Ascensiunea sa a fost la fel de rapidă pe cât a părut de miraculoasă: de la sărăcie la prosperitate în mai puțin de o generație”, stârnind uimire și temeri în întreaga lume. La sfârșitul anilor ’70 „China era o țară săracă și haotică. Partidul Comunist, care guverna deja de treizeci de ani, declarase încheiată Revoluția Culturală.” Dar partidul comunist chinez a dat undă verde formelor de dezvoltare conduse de piață, „a deschis în ritm accelerat calea către capitalul străin, a dezvoltat bune relații cu SUA, cu «tigrii economici» ai Asiei și cu țările europene puternic dezvoltate”, accentuând amplificarea exporturilor și infrastructurii. Lumea de azi se îndreaptă spre multipolaritate, dominația internațională a SUA fiind pusă sub semnul întrebării de China, Uniunea Europeană, Brazilia, India, Turcia ș.a. Reacțiile la viteza schimbărilor duc la temeri ale populației și la nașterea unui naționalism populist care caută dușmanul în exterior, accelerând pregătirile de război și creșterea cheltuielilor de înarmare, situație văzută de Westad în lumina urgenței diplomatice: de a stimula o mai bună comunicare între lideri, de a fortifica instituțiile multinaționale și a încuraja dezescaladarea globală. „Lumea în care trăim va fi un loc dificil, cu marje înguste de manevră […] Singurul lucru cert este că vechile constelații de putere nu vor rămâne neschimbate și că va trebui să identificăm soluții noi pentru a menține securitatea statelor și pentru a preveni un nou război mondial. Sarcina noastră este să gestionăm tranziția spre multi polaritate fără a crea acele sfere de influență ale marilor puteri întemeiate exclusiv pe principiul că la baza dreptății se află forța”.
Tot despre diplomație și în primul rând despre China este și volumul recent semnat de Viorel și Tatiana Isticioaia-Budura, care după decenii de activitate preponderent în spațiul asiatic și China, unde au studiat limba și cultura chineză (fiind totodată și absolvenți de istorie) s-au dedicat publicării de memorii. Viorel Isticioaia-Budura a mai semnat în ultimii ani trei volume și revine acum cu amintiri dialogate alături de soția sa, Tatiana, ea însăși diplomat și cercetător de istorie chineză. Născută la Beijing, în familia de sinologi a ambasadorului Romulus Budura, vorbind chineza din primii ani de viață, Tania avea să se îndrepte inevitabil spre aceleași studii ca tatăl ei. Acum integrează în dialog amintiri pline de culoare și delicatețe, când vorbește despre copilăria în vechiul Beijing, sau romantice, evocând anii studenției în China, unde și-a întâlnit ursitul, sau exacte și bogate în portrete, comentând munca diplomatică alături de Viorel (în 2026 cuplul aniversând o jumătate de secol de la căsătorie). Dar Tania nu ocolește nici dramatismul în numirea nedreptăților pe care fusese nevoită să le îndure, ca femeie, înainte de 1990 (de pildă, interzicerea Tovarășei ca diplomații să-și ia în misiune familia, copiii fiind lăsați acasă ca ostatici garanți al loialității celor plecați). Purtând însă o brățară de lac roșu primită de la cel drag – ca simbol al speranței, echilibrului, iubirii – a străbătut cu încredere momentele de cumpănă din China, inclusiv noaptea masacrului din Piața Tienanmen. Anvergura nu mai puțin amară a istorisirii lui Viorel pomenește munca istovitoare a diplomatului la început de drum, mereu nevoit să fie și traducător pentru nesfârșitele delegații și interminabilele negocieri, care-l făcuseră să-și piardă, la propriu, glasul, ajungând chiar să fie spitalizat. Totuși însoțirea delegațiilor și traducerea instantanee, cu tot efortul, răbdarea și rezistența pe care le presupuneau, sunt socotite o bună școală pentru diplomatul care trebuie să cunoască diferențele culturale și mentalitățile. Era un mod de a participa din culise la marile momente ale istoriei și o școală a conduitei diplomatice. „Pentru mine a fost o școală a înțelegerii reciproce, a apropierii, școala principalei îndatoriri a unui diplomat — de a facilita interacțiunile oficiale, de a sprijini contactele și negocierile dintre cele două țări”. Azi, această interacțiune îmbracă noi forme pragmatice, de comunicare digitală (care grăbește procesele, dar poate risca și dezinformarea, sau reacțiile necugetate ale liderilor care nu-și mai filtrează declarațiile). Noile relații internaționale nu exclud importanța societății civile, sunt mai transparente și directe, iar căutarea de soluții co mune pentru problemele de supra viețuire (cli matice, pandemice, privind evoluțiile AI) devin o provocare cu atât mai greu rezolvabilă.
Anii studenției trăite în China de cei doi autori coincideau cu sfârșitul Revo luției Cul turale, fără însă ca reformele viitoare să-și fi vădit deja forța. Fuseseră anii când Zhou Enlai, socotit un maestru al dezescaladării și moderației, era deplâns prin turbulente adunări populare. În capitolul Studenți contra curentului, Viorel își amintește cum, nu departe de Piața Tien anmen, în vâltoarea mulțimii împinse de poliție de lângă Monumentul Eroilor, îi fusese strecurat în palmă „un fragment de poem, un fragment de istorie”, dedicat comemorării acestui arhitect al diplomației chineze. „În doliu, capitala e ninsă de flori albe/ Vântul poartă lacrimile din casă în casă./ […] și-n fiecare an vom plânge pe 8 ianuarie”. Asemenea accente culturale, deși revin (poezia fiind îndrăgită în China și folosită chiar de către diplomații din Ministerul de Externe) sunt însă mai puțin frecvente decât cugetările legate de rolul medierii și înțelegerii, partenerul de dialog fiind cartea citită zilnic, „la aceeași sau altă pagină”. Căutarea cheii gândirii chinezilor, dincolo de polisemia oricum inerentă cuvintelor, conturează etapele carierei celui care avea să parcurgă drumul de la atașat de presă la ambasador. În capitolul Supraviețuiri la Beijing, mulți dintre foștii tineri diplomați care colaboraseră și se împrieteniseră încercând să înțeleagă această gândire se reîntâlnesc după douăzeci de ani, ca ambasadori, unii căsătoriți cu chinezoaice, alții perseverând în învățarea limbii, fără de cunoașterea căreia nu se puteau face analize realiste. Și Viorel, ca vechi vorbitor de chineză, constată numeroase schimbări petrecute în organismul viu al limbii (una, oarecum comică, evocă folosirea unei expresii din terminologia feroviară, „schimbare de macaz”, pentru momentul transformator din 1989), la fel ca și în societate, mentalitate, tehnologie. Diplomații chinezi subliniau acum „viziunea creșterii pașnice prin economie, comerț, investiții, cooperarea globală în momente de criză” (așa cum tocmai fusese epidemia de SARS, unul din momentele de „supraviețuire la Beijing” pe care Tania și Viorel le-au străbătut cu încredere în brățara lor de lac roșu). Evoluțiile tot mai rapide din noul mileniu au continuat să marcheze viața cuplului și să-i maturizeze pe cei doi sinologi diplomați. „Teoretic, mulți înțeleg că societatea chineză, cu istorie, cu densitate de evenimente, cu forțe multiple în acțiune își secretă propria filosofie, propriul destin. Dar prea puțini au trăit realmente episoade din această evoluție.” O experiență care i-a făcut să înțeleagă pe cei doi autori „ce înseamnă să ai în viață curaj și perseverență” și care a fost punctul de pornire în scrierea acestei cărți de citit acum și în viitor. „Câtă trăire, atâta povestire”.