O datorie de onoare: să nu-i uităm pe cei dinaintea noastră. Drept care, ne-am gândit să vă propunem un anume exercițiu de rememorare: dintre scriitorii plecați dintre noi în acești ani sau mai demult cui îi simțiți în mod acut lipsa? Dacă v-ar sta în puteri, pe cine ați vrea să aduceți iar printre noi, pentru valoarea literaturii sale, pentru prezența sa publică, pentru însușirile sale umane, pentru calitatea sa de prieten? Alegeți un singur nume de scriitor.
Adrian ALUI GHEORGHE
O cafea cu Kafka și alte întîlniri ratate
Foarte provocatoare întrebare! Fiecare om, fiecare personalitate, fiecare scriitor care dispare este de neînlocuit. Clar. Și începe să ne fie dor de el din clipa în care începem să-l regretăm. Cel puțin așa pare, dacă ne luăm după reacțiile publice, imediate, emoționale. Mai mult, ne dor toate morțile celor care au mai multă veșnicie decît au avut viață. Așa că ne putem imagina mereu ce s-ar fi întîmplat dacă… Dacă Eminescu ar fi trăit o sută de ani? Ca să luăm un exemplu din lumea reperelor noastre culturale. Sau Nichita Stănescu? Sau Virgil Mazilescu? Sau Nicolae Labiș?
Din acest motiv, am să mă abat puțin de la tema întrebării și am să pun în undă o melancolie recuperatoare, care îmi încălzește sufletul. Și imaginația. Cu ce scriitori din alte vremuri am empatizat? Cu care m-aș fi simțit prieten la cataramă? Uf, sunt foarte mulți…! M-aș fi îmbătat cu Baudelaire, băutor de absint, de finețuri. Aș fi cîntat cu Esenin pe ulițe de sat, îngropate în zăpadă. Aș fi stat la taifas cu Tolstoi, vorbind despre cît transcendent există în sufletul omului. Aș fi tăcut la o cafea cu Kafka; ne-am fi privit unul pe altul în ochi, neștiind dacă nu cumva suntem, din întîmplare, pe lumea asta. Aș fi băut vodcă cu Bulgakov, întrebîndu-ne dacă nu suntem efecte ale imaginarului. M-aș fi plictisit cu Balzac, care m-ar fi obligat să-i ascult nesfîrșitele complicații financiare, calculele și planurile, în timp ce eu l-aș fi întrebat dacă Rastignac există cu adevărat. M-aș fi simțit tare bine cu Camus; cred că am fi fost prieteni la cataramă. Pe Malraux l-aș fi convins să devină ortodox, după nesfîrșite discuții despre aserțiunea lui că secolul XXI va fi religios sau nu va mai fi… Pe Daniil Harms l-aș fi luat sub protecție; mi-ar fi fost milă de nepriceperea lui în ale supraviețuirii. Cred că m-aș fi îndrăgostit de Anne Sexton, deși n-aș fi putut sta cu ea nici măcar o primăvară. L-aș fi ajutat pe orbul Borges să treacă strada, așa cum el m-a ajutat să trec peste situații mult mai periculoase.
Cu Eminescu aș fi fost foarte prieten. Am această abilitate de a-i asculta pe oamenii care nu se înțeleg nici ei pe ei înșiși. Cam cum era Creangă, ascultător și om de taifas în același timp. L-aș fi urmat pe Socrate prin Agora, cu pas măsurat, încercînd să pricep mecanismul logicii sale. Poate că l-aș fi convins să nu accepte paharul cu cucută? Deși și cucuta are rostul ei în istorie, m-ar fi convins el. Aș fi empatizat cu marii bolnavi ai literaturii lumii, cu Proust și cu Joyce, care s-au îngropat, în cele din urmă, în propriile texte. Cu Dostoievski n-aș fi stat mult; m-aș fi simțit incomodat de privirea lui, mereu ațintită în abisul din sine. Cu Ion Creangă aș fi stat mult la taifas, să vorbim despre cunoștințele comune din satele noastre megieșe. Mi-ar fi plăcut mult să stau cu Caragiale la o bere, să-l ascult spunînd snoave. Cu Luca Pițu aș fi vorbit despre cît de mult se îngustează lumea cînd închizi cartea/ cărțile. Cu Aurel Dumitrașcu aș fi vorbit, rîzînd cu gura pînă la urechi, pe seama acelor prieteni & rude care l-au înmormîntat încă o dată, cu sentimentul că și-au făcut datoria, scoțîndu-l de pe raftul literaturii, tîrîndu-l prin mahalaua biografismului, coborîndu-l în taraba de can-can. Nu sunt decît niște gropari ai posterității pe care nu-i recomandă decît zelul și nepriceperea. Și, cel mai sigur, meschinăria & impostura. Amin.
Cu inadaptabilii m-am înțeles bine dintotdeauna, așa că aș fi fost foarte prieten cu Cioran. Sunt convins de asta. Mai sunt mulți. Dacă voi avea vreodată la îndemînă o insulă pentru apostați, am să-i adun acolo pe mulți dintre scriitorii cu care m-aș fi simțit bine pe lumea asta, dacă am fi trăit aproape unii de alții. Să nu-l uit pe Rimbaud: aș fi călătorit cu el în Africa sahariană, la douăzeci de ani, atunci cînd patria de sub frunte era mare, mare de tot. Nu aș fi putut fi prieten cu Goethe, de exemplu; m-ar fi intimidat. Nici cu Márquez, pe care l-aș fi invidiat puțin și m-aș fi temut că se vede asta în ochi. Mai sînt și alții, între mine și ei fiind un mare zid de admirație.
Dar, dacă trebuie să mă întorc la tema inițială și la regulile propuse, cred că, pentru aceste vremuri în care lucrurile sunt tot mai confuze și mai nealese, l-aș readuce la viață – ce bine sună! – pe Nicolae Manolescu. Nu doar pentru criticul literar care a fost, pentru judecățile sale, uneori discutabile, dar întotdeauna provocatoare, și nici numai pentru autoritatea pe care a exercitat-o asupra literaturii române, ci pentru că avem nevoie, în aceste vremuri tulburi, de inteligența lui critică, de spiritul lui polemic, de capacitatea de a pune lucrurile în ordine și de a despărți valoarea de impostură. Avem nevoie de cineva care să ne oblige să argumentăm, să ne îndoim, să ne apărăm opțiunile și să nu confundăm zgomotul cu ideile. Poate că nu ne-ar fi făcut tuturor pe plac. Dar tocmai de aceea ne-ar fi fost necesar. Iar dacă aș putea să-i cer un singur lucru, acela ar fi să se întoarcă pentru o vreme, să privească lumea literară de azi și să ne spună, cu vocea lui inconfundabilă, ce vede. Nu sunt sigur că ne-ar plăcea răspunsul. Sunt însă sigur că am avea nevoie să-l auzim.
Paul ARETZU
Cine a spus că viața e un fum a avut dreptate
Altădată, oamenii aveau amintiri mai persistente și un cult al prieteniei mai stabil. Azi, viața s-a complicat, inovațiile tehnice ne-au diminuat memoria și ne-au înmulțit prietenii (de fapt, cunoscuții). Suntem mereu grăbiți. Puțini își mai amintesc de cei plecați: un necrolog și… viața merge înainte.
Am, am avut mulți buni prieteni. Tata, mama îmi lipsesc cel mai mult. Pe ei aș vrea să-i înviez mai întâi. Ei au fost scriitorii mei. Băiețelul meu, Mihai, m-a întrebat cum e să ai un frate, pentru că el nu are. I-am vorbit despre fratele meu, Marian, care a murit îninte de vreme. „Vreau să-l cunosc. Există mașina timpului?“ „Nu există.“
Nici pe oamenii pe care i-am cunoscut nu i-am cunoscut destul. De prieteni nu ne săturăm să-i cunoaștem. Ne este dor de ei. Avem în noi amintiri din ei. Toți prietenii mi-au fost, într-un fel, și maeștri. Îmi amintesc de Paul Eugen Banciu, George Bălăiță, Patrel Berceanu, Constanța Buzea, Isidor Chicet, Ion Chichere, Ilie Constantin, Dan Cristea, Bucur Demetrian, Mihail Diaconescu, Ioana Dinulescu, Titu Dinuț, Octavian Doclin, Ştefan Augustin Doinaş, Rodian Drăgoi, Ioan Evu, Ioan Flora, Liviu Georgescu, Petre Got, Cezar Ivănescu, Mircea Ivănescu, Gheorghe Izbășescu, Iolanda Malamen, Nicolae Manolescu, Constantin Mateescu, Gheorghe Mocuța, Alexandru Mușina, Corneliu Ostahie, Constantin M. Popa, George Popescu, Constantin Preda, Ileana Roman, Cornelia Maria Savu, Gheorghe Simon, Costi Stan, George Stanca, Petre Stoica, Nicolae Stoie, Mihai Șora, Alex Ștefănescu, Cornel Ungureanu, Petru Ursache, C. Voinescu, Andrei Zanca, Ion Zubașcu… Îmi amintesc chipurile lor, timbrul vocilor, unele momente trăite împreună. Pe toți aș vrea să-i înviez.
Dar fiindcă nu avem voie să alegem decât unul dintre prieteni, cu mare părere de rău pentru ceilalți, am să-l aleg pe Miron Kiropol, pe care nu l-am văzut niciodată, dar pe care l-am auzit de nenumărate ori. Când am scris despre volumul său (excepțional), Cerul ca unică ispită, în 2004, m-am trezit cu un telefon de la Paris. L-am cunoscut pe Miron, o voce caldă, melodioasă. Am discutat mult, până la miezul nopții. Beneficia de gratuitate și m-a rugat să nu-l sun, pentru a nu cheltui bani. Am continuat, ani întregi, discuțiile (mă suna cam din două în două săptămâni). Vorbeam ore. Anul Nou l-am petrecut de multe ori la telefon. Am păstrat aparatul fix pentru conversațiile cu Miron. Mi-a trimis cărți, am scris despre unele dintre ele. Când am fost redactor-șef la Ramuri, i-am publicat poemele sale minunate. Scria continuu. Mi-a trimis, de asemenea, traducerea integrală a poemelor lui Gerard Manley Hopkins. Când vorbeam, aveam în minte imaginea sa de om frumos din fotografii. S-a îmbolnăvit, legătura noastră s-a întrerupt. Am avut surpriza ca, în acest an, să primesc, grație Doamnei Elisabeth Kiropol-Bonvarlet și dragului prieten Florentin Palaghia, un minunat cadou, un tablou pictat de Miron. Dacă ar învia, poate am avea ocazia să ne și vedem.
Mircea BÂRSILĂ
Nichita Stănescu
Optez pentru Nichita Stănescu, din mai multe motive. 1. A fost un mare reformator, în secolul anterior, al discursului poetic. 2. Soarta a fost nedreaptă cu el, de vreme ce i-a luat, la vârsta de doar cinci zeci de ani, „dreptul la timp“. 3. Nu a avut parte de meritatul Premiu Nobel pentru Poezie! 4. Am fost sedus de poezia sa – și am continuat s-o admir fără hiatus-uri – încă de la prima întâlnire cu ea, în unul dintre întâile numere ale „României literare“ a cărei direcție fusese încredințată lui Nicolae Breban. Încerc, în limitele spațiului tipografic, să justific această opțiune, selectând câteva modalități lirice utilizate de Nichita Stănescu, cu o fascinantă măiestrie. A. Intertextualitatea. Dialogul din poezia Necuvintele se desfăşoară în cadrul unui sistem de semne care are exactitatea unei partituri coregrafice şi care pune în evidenţă ceea ce se ascunde în spatele măştilor naturale ale celor doi actanţi. Subiectul uman crede că arborele, ca element al Marelui Tot, nu cunoaşte chinul însingurării, după cum, la rându-i, arborele îl „suspectează“ pe actantul uman de incapacitatea de a simţi rigorile singurătăţii. Această ambiguitate a situaţiei declanşează ispita necesarului schimb de identităţi: „Eu am trecut prin el./ El a trecut prin mine./ Eu am rămas un pom singur./ El / un om singur“. Tema inutilului schimb de măşti, pe care Nichita Stănescu o resemnifică şi o reîmprospătează din punct de vedere liric, apelând la tehnica intertextualităţii, a fost valorificată, cu mult înainte şi, desigur, dintr-un alt unghi şi în alt spirit poetic, de Dante, în Infernul. În Cântul XXV este descrisă o uimitoare metamorfoză. O reptilă, după ce înghite un om, care voia să scape, astfel, de propriile mustrări de cuget, pleacă mai departe cu chip de om, iar omul, cu chip de reptilă, dar fără a fi scăpat de greutatea mustrărilor. O particularitate frapantă a acestei poezii constă în obţinerea unor tulburătoare efecte lirice, prin utilizarea unui limbaj lipsit în totalitate de podoabe. Se poate deduce, iată, că poeticitatea unui text nu este condiţionată, în primul rând, de efortul auctorial plasticizant. În absența perspectivei speciale, a viziunii, a capacităţii de a organiza realul în structuri noi, revelatoare, osteneala „devierii“ limbajului obișnuit este zadarnică. B. Frământări de limbă. Sunt bine cunoscute aceste versuri socotite a fi o culme a libertăţii de limbaj a poeziei lui Nichita Stănescu: „N-ai să vii şi n-ai să morţi/ N-ai să şapte între sorţi/ N-ai să iarnă, primăvară/ N-ai să doamnă, domnişoară“ (N-ai să vii). „Cearta“ cuvintelor cu limba („n-ai să morţi“ „ n-ai să şapte“ „n-ai să iarnă“, „n-ai să doamnă“) reflectă înseşi chinurile limbajului, starea de conflict dintre dorinţele semantice ale cuvintelor şi sarcina lor referenţială, dintre logica noţională (exterioară) care subordonează conceptului limbajul şi aşa-numita logică a interiorului (magică) prin care limbajul, eliberat de ceea ce-l constrânge la mecanizare, îşi afirmă adevărata energie. O asemenea încercare de a rectifica limbajul golit de existent, de a-i reda concreteţea şi prospeţimea originare apropie limbajul poeziei de limbajul magic. C. Parodia. O categorie specială, din care face parte şi poezia Frunză verde de albastru, o constituie textele în care sunt parodiate anumite procedee de producere a discursului de tip folcloric: „Şi-am zis verde de albastru / Mă doare un cal măiastru ,/şi-am zis pară de un măr, /minciună de adevăr, / şi-am zis pasăre de peşte,/ descleştare de ce creşte,/ Şi secundă-am zis de oră, /curcubeu de auroră“… Un prim aspect frapant al poeziei Frunză verde de albastru îl constituie plăcerea rostirii antonimice. Cuplurile de contrarii se multiplică într-un regim antitetic, în cadrul căruia fiecare dintre părţile structurilor binare se fixează pe fundalul contrariului său. Parodia, așa cum a fost folosită de Nichita Stănescu, se realizează ca „spunere“ care se desparte de realitatea apriorică a modelului în care de fapt sălăşluieşte. Nu este vorba, aşadar, de un refuz radical al modelului, al hipotextului, ci de o strategie a în-depărtării de „totalitarismul“ modelului, şi a subminării lui, într-o modalitate care lasă impresia unei frazări lirice bazate pe armonizarea – ludică – a două voci asociate într-o linie melodică unică. Organizarea discursului poetic după modelul structural al unor specii folclorice – între care şi descântecul – constituie una dintre for ţele „antimodernismului“ lui Nichita Stănescu. În poezia Puşca (lipsită, desigur, de lirism, în accepția largă a termenului) este valorificată, la modul parodic, sub semnul unei sclipitoare ingeniozități (de sorginte manieristă), metoda magică a descrierii anatomice minuţioase utilizată în anumite descântece, cu o încrederea maximă a celui ce descântă în eficacitatea demersului său magic și care are la bază credința că enumerarea tuturor părților anatomice – cele importante și cele secundare (unele chiar „decorative“) – echivalează cu o „renovare“ (fizică) a celui bolnav. Ordinul „Foc!“, din finalul poeziei, ce pare a verifica puterea magică a descântecului, deține, simultan, două „funcții“: verifică „însănătoșirea“ puștii stricate („bolnave“) și, respectiv, evidențiază ironia poetului – o ironie specific stănesciană – față de încrederea vrăjitorului în puterile soteriologice ale cuvintelor pe care le rostește „cu certitudine de demiurg“. Eliberând parodia de parazitismul ei specific şi de valenţele sale polemice, Nichita Stănescu a oferit actului parodic o nouă şi imprevizibilă cale de afirmare. D. Procedee formale manieriste. În spiritul poeticii sale menite să uimească, Nichita Stănescu a descoperit zone nebănuite ale poeziei cifrelor: „Scuip pe 1 /Plâng pe 1/ Dau cu piciorul în 1“. În spirit manierist, sunt întrebuințate poetic și literele: «Ce tragedie cuvântul „iubito“ !/ După litera „I“ urmează litera „U“./ După litera „B“, litera „I“ » (…).Respectivele procedee, atât cele formale, cât şi cele de gândire, au fost utilizate, spre deosebire de alți manieriști, în portativul unei mari sensibilități baroce. Însăși opera sa poetică are, prin multiplele sale fațete – stilistice și tematice –, statutul unei construcții cu o arhitectură de tip baroc. E. Anamorfoze. Aceeaşi lipsă de gravitate, care creează impresia de joacă, deşi în esenţa lor versurile au o altă ţintă decât pura plăcere a gratuităţii, transpare şi în cazurile unor iconuri bizare, atât de abundente în poezia stănesciană: „El era un singur ochi peste tot / o singură gură de jur împrejur / Un singur piept peste tot avea / o singură frunte de jur împrejur.“ (Nod 5). Prezenţa unor asemenea iconuri enigmizează realitatea şi aminteşte faptul că printre „zeii“ cei mai de seamă ai poeziei moderne se află (alături de limbaj, de eul modern, de neant, de increat etc.) şi fantezia: această facultate „producătoare de ireal“. Amalgamarea realului şi irealului activează relaţia de reciprocitate dintre cele două niveluri ale realităţii – cel obiectiv şi cel imaginar – şi, totodată, relativizează graniţa care le desparte. Nichita Stănescu a utilizat aproape întreaga paletă de procedee manieriste, pe de o parte, într-o manieră parodică, iar pe de alta, cu scopul de a reactualiza şi de a reîmprospăta anumite procedee care au marcat poezia în evoluţia ei. Înzestrat cu o spontaneitate sărbătorească, el a anulat opoziţia dintre poezia manieristă şi inspiraţie. Jocurile sale verbale – de infiltraţie manieristă sau ostentativ manieriste – nu au nimic în comun cu stilul elaborat şi trudit al manieriştilor. Starea de graţie a fost, în concepţia lui Nichita Stănescu, o condiţie sine qua non a poetului, întrucât îi permite accesul la „poezia lumii“, şi, totodată, la trăirea ei. Și starea de grație și spectacolul strălucirii baroce implică – în poezia sa – gesturi teatrale, contraste violente şi o inensă și autentică stare de frenezie. „Rana psihică“ provocată de opoziţia insolubilă a celor două porniri lăuntrice (luciditatea sceptică şi sentimentalitatea excesivă) este „anesteziată“ prin intermediul stării de strălucire barocă: asumată ca reacţie defensivă, aşa cum este şi reacţia organismului care produce perla, și care întregeşte atitudinea emoţională barocă. Tristețea și revolta ontologică – aceste dimensiuni esențiale ale poeziei lui Nichita Stănescu – au fost însoțite de o dispoziție ludică fără precedență în poezia noastră. Jucându-se, poetul regiza un spectacol în care elementele structurale ale lumii se îndepărtează (se eliberează) de propria lor condiţie simţită ca opresivă, pentru a intra în alte relaţii cu lumea (şi, implicit, cu ele însele) decât cele care le sunt permise (prescrise). Mă întreb, adesea, pe ce cărări ar fi mers poezia autohtonă de astăzi, cea de după revoluție, dacă Nichita Stănescu ar mai fi printre noi. Ce neștiute uși i-ar fi deschis cu fireasca sa bucurie de a fi liber?!
Hanna BOTA
Timp diferențiat
Dacă e să alegem un singur nume, acel Unul care îmi lipsește cel mai mult și l-aș mai vrea printre noi este Nicolae Manolescu. Probabil, ultimii ani în care am fost norocoasă să-i fiu prin preajmă au fost prea puțini. Mi-ar mai fi trebuit. Dar timpul meu și Timpul lui se derulau pe coordonate diferite. Sigur, dorul este o emoție trăită foarte subiectiv, și am să povestesc o întâmplare care m-a marcat în mai multe feluri, nu doar ca scriitoare (cu certitudine, a contat și pentru această latură a mea), cât mai ales ca ființă care își parcurge calea în timp-spațiu. Era primăvara lui 2023. Aveam în editură manuscrisul romanului Trei femei, cu mine, patru de peste un an, dar tipărirea se tot amâna. Contractul era semnat cu un an în urmă, însă piedici necunoscute făceau să treacă lună după lună. Într-o zi, domnul Nicolae Manolescu m-a întrebat ce se mai aude cu cartea, nu mi-a ieșit? Mi-o fi simțit tristețea și dezamăgirea din voce când i-am spus că încă nu și habar n-am de ce. Peste două zile, colegii scriitori, redactorii de la România literară, mi-au spus că sunt o norocoasă, că… „Așa ceva nu s-a mai întâmplat…“. Nicolae Manolescu avea în editare volumul 7 al Temelor, și l-a rugat – de față cu ei – pe directorul editurii să amâne publicarea cărții sale și s-o înlocuiască cu romanul meu. „Îți dai seama? Și-a blocat publicarea propriei cărți care, tot așa, trenează de luni de zile, ca să facă loc cărții tale.“ Directorul editurii n-a avut ce să mai spună. Romanul meu a prins drum drept spre tipar ca să fie gata pentru Bookfest. A doua zi, l-am pândit pe domnul Nicolae Manolescu, căutând să-i mulțumesc. Am alergat să-l ajung, m-a văzut, m-a așteptat, eu mi-am exprimat gratitudinea pentru gestul nemaipomenit de emoționant. „N-am făcut nimic, a respins el efuziunile mele de mulțumire. De ce te miri? Eu n-am nicio grabă, eu am timp.“ L-am privit uimit, el și-a dat seama că propoziția sa e cu tâlc, a râs așa cum râdea el la o glumă reușită și a repetat: „Hanna, eu am timp.“ Nu mi-a spus că eu n-aș avea, nici că ar trebui să mă grăbesc, ne-am dat seama că dintre noi doi, el, cel de peste 80 de ani, are timp mai mult decât aș avea eu, mult mai tânără… Știam amândoi că e vorba despre un altfel de timp, că nu e vorba de zilele care trec, ci că el a intrat în netimp, în Dincolo de timp. Am înțeles că dacă ar fi să comparăm, eu mai am mult de parcurs și cine știe cât voi putea parcurge din cale, pe când el și-a desăvârșit-o. Că nu vârsta și timpul rămas de trăit e în ecuație, timpul nostru e diferențiat, se numără altfel. Iar el își permitea să fie generos. Mai mult, el îmi dădea din timpul lui și mie… Cartea mea a ieșit imediat, temele lui au mai așteptat câteva luni, au ieșit spre toamnă, el a apucat să-mi citească romanul tipărit, l-a citit cap-coadă și în mai multe rânduri l-a apreciat, a scris chiar și un editorial cu ideea de „carte mare“ pornind de la această lectură (a recunoscut ideea în redacție, de fapt, a apreciat textul meu deseori cu public de față, deși mi-a spus lucruri frumoase și când eram doar noi doi în birou). Trist-orgolioasă oarecum, îmi spun că a fost ultima carte scrisă de un autor contemporan pe care l-a citit Nicolae Manolescu. Și din ultimul număr al revistei, ultimele poezii citite au fost ale mele, poezii despre Timp, moarte, trecere, rămânere.
Nu se încheia anul de la acel moment în care am înțeles că el deține timpul și Nicolae Manolescu pleca definitiv. Pășea senin Dincolo, lăsându-ne să ne zbatem pe aici. De fapt, nu o dată l-am auzit spunând despre chestiuni legate de literatură, de posteritate și așezare în spațiul literar: treaba voastră de acum încolo, asta nu mă mai privește pe mine.
Liviu CAPȘA
Petre Stoica, omul și poetul
Despre Petre Stoica, omul și poetul, deopotrivă, am mai scris cu diferite prilejuri : într-o altă anchetă a României literare, în însemnări și notații precum „Petre Stoica și expersionismul german“, „Lucrurile și obiectele din versurile lui G.Călinescu și Petre Stoica“, „Insomniile și visele bărânilor. De la Petre Stoica la Jean d’Ormesson“. Dar parcă niciuna din cele de mai sus nu are încărcătura afectivă prilejuită de întrebările acestei anchete.
Într-adevăr, pe Petre Stoica mi-aș dori cu ardoare să-l pot revedea printre noi, pentru „valoarea literară“ excepțională a poeziei sale, pentru moralitatea „prezenței sale publice“, pentru deosebitele sale „însușiri umane“ și „nobila calitate de prieten“, criterii formulate atât de bine în preambulul anchetei și care, iată, îmi întăresc și mie argumentația acestei evocări.
L-am cunoscut târziu pe Petre Stoica, după revoluție, când se stabilise deja la Jimbolia. Pe lângă bucuria estetică a poeziei sale, culeasă din aproape toate volumele de versuri apărute înainte de 1989, m-a impresionat, după revoluție, excepționalul angajament moral pe care Petre Stoica l-a pus, prin publicistica sa, în slujba adevărului. Articolele sale din presa democrată, cu precădere în publicația Dreptatea, erau tot atâtea pledoarii pentru o necesară însănătoșire morală a unei societăți bolnave, mutilate de comunism, care se chinuia pe drumul unei dureroase recuperări a normalității. Scriitorul care, în anii mizerabilei perioade ceaușiste, se exilase, ca o modalitate de protest, exprimat prin versuri pline de o ironie amară, într-un sat de lângă București, printre „iepuri și anotimpuri“, „copleșit de gloria“celui mai vestit „cultivator de mărar“, revenea, acum, în arena publică, pentru a-și pune pana în sprijinul întemeierii unei noi societăți.
Chiar dacă începuse să „șlefuiască diamantul bătrâneții“, Petre Stoica, cel care, în trecut, adresa, din cauza binecunoscutelor circumstanțe politice, „întrebări retorice“, putea, acum, odată cu înfiriparea democrației post-decembriste, să spună lucrurilor pe nume cu claritate și angajare fermă, precum în volumul Piața Tien An Men II, consacrat ororilor mineriadei din 1990. Aceeași dezamăgire față de o realitate social-politică împotmolită în neputința schimbării radicale o regăsim și în volumul Manevrele de toamnă, din 1996, în care ne întâlnim cu vechii „profesori de vacarm încinși cu eșarfă națională“, bieți demagogi ce se cred „emanația Olimpului“.
Cărturarul Petre Stoica, traducător și comentator avizat al literaturii de limbă germană, ieșea din armura boemei sale, din admirabilele sale formulări poetice „retro“ale unui topos provincial, încărcat de nostalgia „sufletului obiectelor, pentru a da glas îngrijorărilor unui prezent din care nu se mai putea sustrage. În presă sau în aparițiile publice, el aducea, acum, cuvântul care nu ierta minciuna și ticăloșia.
Nu voi uita niciodată câtă bucurie îmi aduceau întâlnirile cu Petre Stoica, când revenea la București, la târguri de carte sau cu alte prilejuri, și când, printre informațiile despre mersul lucrurilor la înființarea acelui singular muzeu al presei de la Jimbolia, „opera“ sa târzie, căreia în dedica întreaga-i putere creatoare, îmi mărturisea că îmi citește cu interes articolele din România liberă sau din „aldine“, obolul meu, biet publicist începător, în apărarea unei firave democrații, amenințată de „rinocerii“ drapați în noii „oameni de bine“. Sau și mai intensa bucurie a primirii noilor sale volume de versuri ( antologia Uitat printre lucruri uitate, volumele Pipa lui Magritte și Manevrele de toamnă), cu onorantele dedicații.
Nu pot încheia aceste scurte însemări fără să reamintesc excepționala formulare a lui Cornel Ungureanu, privitor la omul și poetul Petre Stoica, prin care recunoaște „nu numai valoarea poetului, ci și prezența lui benignă, reconfortantă, civilizatoare, uneori pitorească, într-o viață literară care și-l poate recunoaște ca pe unul dintre cavalerii ei fără pată și reproș“.
Vitalie CIOBANU
Întâlnirea cu Alexandru Paleologu
Este dificil să te oprești la un singur nume. Dar e cu atât mai fertilă provocarea: te obligă să operezi niște criterii, să gândești circumstanțial și, deopotrivă, în termeni de prioritate valorică, umană și literară.
L-aș dori readus între noi pe Alexandru Paleologu. Ne lipsește rafinamentul, stilul aristocratic, subtilitatea observatorului, profunzimea judecăților sale de valoare și… bunul-simț ca paradox.
În primul deceniu al revistei Contrafort, veneam în fiecare lună cu un nou număr la Fundația Culturală Română, condusă de Augustin Buzura (un alt nume la care țin, care a avut încredere în noi, tinerii scriitori basarabeni de atunci, oferindu-ne șansa să scoatem o publicație a noastră, „a sincronizării cu literatura română contemporană“, în condiții politice complicate de o parte și alta a Prutului). Traseul meu prin București avea câteva repere stabile: rezolvarea unor probleme administrative la FCR, revederea colegilor de la Revista 22, o incursiune la Radio Europa Liberă – biroul din București era condus la acea vreme de Ion Bogdan Lefter –, un tur al librăriilor și, cireașa de pe tort, o conversație sibarită la o ceașcă de cafea cu Irina Eliade, cumnata lui Mircea Eliade, în locuința domniei sale din strada Luterană.
„Vino, Alecu, să cunoști un tânăr interesant din Basarabia“ – i-a spus la telefon doamna Eliade într-o după-amiază din primăvara anului 1996, în timp ce ne contemplam zațul de la fundul celei de-a treia cafele, anturați de o imensă pisică neagră de angora, care se mula instantaneu pe stările de spirit ale stăpânei sale. După o oră, ne strângeam mâinile cu domnul Paleologu în holul amfitrioanei noastre.
Acea primă întâlnire, când ne-am pierdut în volutele unei discuții pasionante, a fost urmată de alte episoade. Domnul Paleologu m-a invitat în casa sa din Armenească, unde am înregistrat un interviu-fluviu publicat în două numere succesive ale Contrafortului, dialog care a produs o mare revelație la Chișinău. Pentru că deschidea o fantă spre o lume uitată în Basarabia, după patru decenii de sovietizare: lumea culturii românești interbelice, conectată la mișcările de idei europene.
Am discutat despre istorie și literatură. Alexandru Paleologu spunea în acel interviu că la 28 iunie 1940 România ar fi trebuit să reziste, să nu accepte ultimatumul sovietic: „Am fi luptat, am fi pierdut probabil, dar am fi evitat alianța cu Germania lui Hitler și după război am fi avut un alt statut în Europa“. Nu era o încercare de a schița o istorie contrafactuală, ci un apel, foarte actual, la demnitate împotriva politicianismului.
Mai spunea domnul Paleologu: „Occidentul a trădat Europa. Aici în Est, în închisori, sub teroarea comunistă, Europa și-a păstrat nealterate valorile fundamentale!“
Realitățile pe care le trăim îi dau dreptate. Oare agresiunea Rusiei, etern barbară, nu a dezvăluit vulnerabilitățile Europei? Tranzacționismul, acel „business as usual“ cu Putin, coruptibilitatea unor lideri și a unei părți din mass-media occidentale nu a produs fisuri într-o construcție ce părea solidă, inexpugnabilă, obligând Europa să se reinventeze?…
Ni-l dorim pe Alexandru Paleologu ca pe un model de conduită intelectuală și ca „pansament pe rană“, conștienți în același timp că dacă l-am putea aduce printre noi, i-am face un imens deserviciu. Vulgaritatea, primitivismul, turpitudinile lumii de azi l-ar scârbi peste măsură.
Daniel CRISTEA-ENACHE
Surpriza lui Alex Ștefănescu
În cuprinsul Convorbirilor cu Alex Ștefănescu de la Editura Spandugino, la un moment dat, criticul vorbea (scria) despre zilele și nopțile petrecute cu ani în urmă împreună, la Vârfuri, în casa și curtea cumpărate în anii 2000 de către socrii mei. Acolo, în acel paradis vegetal, copiii mei și-au petrecut copilăria.
Cu mai mulți prieteni, printre care și soții Domnița și Alex Ștefănescu, ne-am făcut acolo la Vârfuri o micro-vacanță prilejuită, dacă-mi amintesc bine, de una dintre celebrele „punți“ create cu magnanimitate de guvernanți între Paște și 1 Mai. Într-o asemenea „punte“ noi am mers la Vârfuri nu numai fiindcă acolo era și este minunat, ci și pentru că satul respectiv, aflat undeva mai sus decât mai cunoscuta Pucioasa, se situează în afara rutelor obișnuite de deplasare ale compatrioților. Mergând acolo nu riscam să facem pe drum ore întregi, într-o coloană nesfârșită de mașini, întrucât asemenea coloane se formau pe rutele consacrate ale sărbătoririi Chiulului.
Teodora Stanciu și Oana-Georgiana Enăchescu, tot din grupul nostru de prieteni, au venit atunci cu un alt șofer de la o acțiune culturală, prin niște coclauri de munți unde eu am ajuns cu mașina noastră (pentru prima și ultima oară) să le preiau pe invitatele noastre și să venim la Vârfuri, făcând echipa completă. Am ajuns cu ele cu mașina la Vârfuri când se lăsase deja seara, iar în curte am observat ceva insolit: toți musafirii noștri stăteau aliniați în coloană, cu cățeaua noastră Frida, regretata Frida, cuminte în linie (!), așteptând să coborâm din mașină. Atunci, la un semn, au început să scandeze cu toții „Da-ni-el! Da-ni-el“ sau „Da-ni-el Cris-tea-E-na-che!“ sau „DCE! DCE!“, după modelul celebrelor scandări din „Epoca de Aur“: „Ceaușescu și Poporul!“, „Ceaușescu – PCR!“.
Ideea fusese, bineînțeles, a lui Alex Ștefănescu, care avea geniu regizoral și scenografic în regim ludic. Surpriza lui Alex fusese pregătită laborios, prin repetiții, după cum am aflat chiar de la el, și râseseră cu toții cu lacrimi la aceste preparative ale întâmpinării lui DCE. Era o surpriză extraordinară, barocă, despre care Alex Ștefănescu a și scris într-o carte a lui, făcându-i pe unii să creadă că literaturizează. Tot ce a povestit a fost însă riguros exact: așa s-au întâmplat lucrurile, eu intrând în jocul invitaților aliniați, care scandau numele meu, și făcându-le cu mâna în maniera Tovarășului Ceaușescu.
Am râs cu toții atunci ca niște nebuni, ca niște copii mici fericiți de cea mai frumoasă surpriză imaginată. Dacă aș avea puterea ca, spunând și eu „O, timp, suspendă-ți zborul!“, acest lucru să se și întâmple, iar Timpul să încremenească într-un punct, acea seară memorabilă de la Vârfuri ar fi un punct temporal ideal. Era Alex, pe atunci în plină putere, creierul și sufletul petrecerii, era Cristina Țurlea, soția lui Stelian Țurlea, tânără, frumoasă și sănătoasă. Nici Cristina, nici Alex nu mai sunt printre noi acum; și e dureros să compar prezentul fără ei cu trecutul alături de ei.
Sunt privilegiat că l-am cunoscut pe Alex Ștefănescu și, mai mult, că m-a onorat cu prietenia lui profundă, cu nuanțe paterne. Dacă mi-ar sta în puteri, pe el l-aș aduce iar printre noi.
Vasile DAN
Spiritul critic literar
Dacă mă gîndesc la bunul mers, la sănătatea literaturii române vii, la cernerea indispensabilă a valorilor, dar și la protejarea, cît de cît, socială a scriitorului, atunci nu pot să nu-l numesc, fără să ezit: Nicolae Manolescu. El este cel dorit. Dar cred că Nicolae Manolescu nici nu are nevoie imperativă de resuscitarea noastră. El este viu. Stă chiar sub ochii noștri. Stă vertical prin opera lui. În primul rînd prin Istoria critică a literaturii române. Ea n-are cum să dispară. Poate fi cel mult – din prostie ori ignoranță, cel mai adesea din frustrare – neștiută sau sfidată. Sigur, odată cu trecerea timpului poate fi completată, în mintea noastră, cu opere noi, cu recuperări între timp necesare, nuanțată poate, în cîteva puncte, în miza ei vădit axiologică. Dar nicidecum ignorată. Este cel puțin la fel de credibilă, vie și provocatoare ca Istoria lui G. Călinescu, cea, iată, din 1941. Actuală și astăzi. Chiar dacă la Nicolae Manolescu Istoria este mai apăsat, mai ascuțit tăioasă în opțiuni. Mai igienică. Doar două exemple, care poate contrariază: trei scriitori, președinți aleși de obștea scriitoricească, președinți ai Uniunii Scriitorilor de după 1989, n-au intrat în Istoria sa decît la rubrica de încheiere a Istoriei, la „Autori de dicționar. 1948-2018“. Cu nume și prenume. Atît. Ceea ce poate părea sau chiar e uimitor. De asemenea, niciun scriitor în viață, niciunul de după cel de-al Doilea Război Mondial, din Basarabia, după înstrăinarea ei de țară, nu-i reținut în Istorie. Cam șocant, să recunoaștem! Într-o conversație cu marele critic mi-am exprimat timid mirarea, ca să zic așa, constatînd și eu o astfel de stare de lucruri. Mi-a răspuns senin că așteaptă o nouă generație de scriitori basarabeani, care deja se zărește. În alte haine îmbrăcată, sincronizată la pulsul literar de azi din întreaga Românie. La cel al limbii române literare.
Pe adevărații scriitori români, inclusiv pe cei de după dictatura comunistă, de după 1989, nu putem să-i uităm. Ei sînt puntea care leagă operele literare eroice ca efort creator, de sub vremea cenzurii, din perioada comunistă, de pînă în 1989, de cele noi, de astăzi. De cele din perioada liberății de expresie fără nicio limită. Fără limită, dar, totuși, fără încercarea de nivelare literară, în absența spiritului critic, și înlocuirea ei, a valorii, cu succesul public ori cu cel de casă, mercantil. Adică fără transformarea cărții din condiția ei rară de artă și coborîrea la cea de marfă. Adică tasînd, grosso modo, literatura – iată o direcție periculoasă, de nu, mai mult, de sinucidere literară sigură. Totul în numele și în timpul relaxării critice sau chiar în cel al sfidării explicite a spiritului critic.
Nichita DANILOV
Mady
În diverse mitologii, inclusiv în cea creștină, cei care tulburau, într-un fel sau altul, liniștea împărăției morților intrau sub incidența unor legi și a unor blesteme care îi însoțeau până la moarte sau poate și dincolo de porțile infernului. Drumul care duce spre lumea de dincolo are un singur sens. Cei care s-au încumetat să treacă peste linia care desparte lumea de aici de lumea de dincolo au fost aspru pedepsiți. Confruntarea directă cu umbrele și cu realitatea morții provoacă adesea o traumă de necuplat pentru mintea și conștiința umană. În literatură, personajele care privesc în „abis“ rămân cu mințile tulburate pentru totdeauna.
Dar să trecem peste aceste amănunte.
Referitor la acest subiect, mama mi-a povestit, când deja eram mărișor, pentru a putea înțelege anumite lucruri, o poveste tulburătoare legată de moartea unui logodnic chiar în ziua în care trebuia să aibă loc cununia sa. Trauma pe care a suferit-o fata rămasă în viață în urma acestei tragice întâmplări a cufundat-o într-o depresie atât de profundă, încât ea nu-și mai putea reveni din plâns. Văzând-o pătrunsă de o stare melancolică atât de profundă, un verișor de-al ei, proaspăt întors din America, unde învățase hipnoză, i s-a făcut milă de ea și a întrebat-o dacă ar dori să-și vadă pentru câteva clipe logodnicul revenind din lumea morții. Fata s-a luminat la față și a spus: „Da, aș vrea să-l văd.“ „Și n-o să-ți fie frică de el?“ a întrebat-o verișorul. „Nu o să-mi fie frică“, a răspuns logodnica. „Bine“, a spus verișorul. „Peste exact 24 de ore, îl vei vedea. Atât durează drumul din lumea de dincolo până aici“, a adăugat el și a plecat. A plecat din nou în America. Și ce să vezi, mi-a spus mama, exact peste 24 de ore, cu puțin înainte de miezul nopții, fata a auzit bătând pe cineva în geamul camerei sale. Când a deschis fereastra, l-a văzut pe răposatul ei logodnic apărând din întuneric, cu brațele pline de flori, purtând pe cap o pălărie albă, îmbrăcat într-un costum strălucitor. Fata a încercat să închidă fereastra, dar, din pricina spaimei, a leșinat. Când și-a revenit, era întinsă pe pat, acoperită de flori și de cutii de bomboane. Începând de atunci, logodnicul a început să vină zilnic, câteodată dimineața, câteodată seara sau mult după miezul nopții. Întotdeauna el îi aducea la pat diferite daruri, și rochii, și flori, și bijuterii, și pantofi, și tot felul de poșete. Și cu cât încerca înspăimântata logodnică să scape de vizitele fostului ei cavaler, prin rugăciuni și fumul de tămâie, dar și prin slujbe de dezlegare făcute de preotul satului, cu atât ele deveneau mai persistente. Spaima pe care a trăit-o în tot acest timp, a făcut-o să semene cu o stafie. Și atunci, gândindu-se, a apelat la verișorul ei din America. I-a scris, rugându-l să se întoarcă și să dezlege blestemul. Dar verișorul nu s-a întors, drumul era lung și îl costa destul de mult. I-a scris însă unui prieten de același leat cu el, ce ar trebui, cum ar trebui să procedeze ca răposatul logodnic să se întoarcă în lumea lui. Dezlegarea a fost destul de simplă. Prietenul a venit în casa logodnicei îndoliate și i-a cerut fetei să-i dea fotografia tânărului răposat. Ea i-a dat-o, iar el a lipit fotografia de perete, deasupra patului, a scos pistolul și i-a tras un glonț drept în mijlocul frunții. S-a auzit atunci un vuiet și o umbră s-a scurs din perete, s-a strecurat pe ușă, sau pe sub ușă și nu a mai revenit. Prin urmare, mi-a spus mama, atunci când îți moare cineva, poți să-l jelești trei zile după ce și-a dat obștescul sfârșit, apoi trebuie să-l lași să meargă pe drumul lui, fără să-l tulburi cu plânsetele și vaietele tale.
Drept care, m-am gândit că orice exercițiu de rememorare al unui răposat nu e lipsit de „Dacă mi-ar sta în puteri, pe cine aș vrea să aduc iar printre noi, fie și pentru câteva clipe?“ Și primul nume care mi-a venit în minte a fost Mariana Marin.
N-am cunoscut-o foarte bine. M-am întâlnit, întâmplător, de câteva ori cu ea la diverse sindrofii literare. Dar am scris un articol la moartea ei.
Dar ce poți să scrii la moartea unui poet cu care acum sălășluiește într-o altă dimensiune a spațiului și timpului, și a cărui suflet mai bântuie printre noi? Cuvintele orbecăiesc în întuneric în căutarea unor gânduri și imagini, căutând să reconstituie din linii frânte, din conuri de lumini și umbre, portretul unui om din care a rămas doar foșnetul unor disparate versuri. Mi-e, totuși, teamă că încercând să îmbrac în haine calde amintirile și sentimentele de care sunt cuprins atunci când mă gândesc la Mariana Marin, la viață sau atât de tumultoasă, și la poezia sa, nu voi putea exprima nicio infimă parte din sentimentele și temerile care mă animă astăzi.
…Mady Marin avea vocația prieteniei. A unei prietenii dezinteresate. Nu urmărea ca făcând un gest sau apropiindu-se de cineva să-și netezească drumul în viață sau să-și asigure gloria postumă. „Mady a fost prietena tuturor, scrie Ioan Buduca, mai ales a celor ajunși la ananghie. Se apuca Dorin Tudoran să facă disidența pe față? Nu-l mai căuta nimeni. Mady abia atunci începea să-l caute?“ Avea vocația să fie un fel de mamă a răniților, indiferent daca rănile camarazilor erau provocate în bătălii sociale sau doar sentimentale. Mai puțin știa să-și oblojeasca propriile sale răni. Revenind, după o zi de pelerinaj prin atelierele morții sau prin scundele taverne mohorâte (vezi poemul Dictatura pentru minte, inimă și literatură), unde se desfășura comedia literaturii, la etajul 5 al unui bloc, dintr-un celebru cartier proletar (Balta Alba, n.n.), poeta se privește fără emfază, cu o luciditate înspăimântătoare: „mă privesc uneori fără menajamente/ pentru ca să nu fie cineva în această casă/ ce o urăsc de atâta vreme/ încât nu mai pot trăi fără ea.“ Conștiința sa e o închisoare vie în care se află, ce altceva, un fel de alter ego devorator numit păpușa dezastrelor. Acesta este judecătorul-penitent în fața căruia Mariana Marin, cu „seninătatea sinucigașului/ care știe că nu-și va duce niciodată la bun sfârșit intențiile, cere înțelegere și mântuire: „Cobor către tine ca într-un mormânt deschis/ eu, judecătorul penitent al sintagmelor purpurii,/ carcera sfântă în care/ îmi duc genunchii la gură desfrânată și tremur// Privește-mă, spune:/ sunt puțin urâtă și puțin absurdă. / Râd tot mai rar și vorbesc tot mai puțin/ și iar îți întind această mână mult prea târziu.// Auzi și tu viscolul care ne spulberă de pe acum viitorul?“ Ce poți face, se întrebă ea, când ceilalți îți distrug casa clădită cu atâta trudă înlăuntrul tău? Cum poți să te aperi de ei? Și cum poți să te aperi de tine însuți? Îți vopsești ferestrele în negru ca și cum ți-ai vopsi unghiile. Îți rujezi buzele și ieși în stradă. Îți înfunzi fața în palme și izbucnești într-un râs nestăvilit, știind că râsul tău te poate îngrozi mai mult decât plânsul. Și asta fiindcă „Liniile din palma mea stângă/ seamănă uimitor cu cele din palma mea dreaptă…/ E ca și cum aș fi venit pe lume în rugăciune.“ „Și eu am fost o lucrare a lui Dumnezeu“, spune poeta. Nimic mai mult decât o lucrare, spunem noi. De aceea, în ciuda celor spuse, nu ne e teamă s-o invocăm aici.
Gellu DORIAN
Laurențiu Ulici
Poate că unora o să li se pară ciudată alegerea. Laurențiu Ulici, deși a debutat cu poezie, deși a încercat să facă, în ultima perioadă a vremii sale pământene, din Mitică și Hyperion personaje care să ilustreze cei doi poli ai spiritului paradoxal al românului, deși a scris zilnic, fie recenzie sau cronică literară, istorie literară ori pur și simplu jurnalism perisabil, sportiv sau politic, de atitudine sau de opinie, nu este considerat un scriitor în sensul pur al cuvântului; ba chiar nici un critic literar important, deși a emis teoria promoțiilor și generațiilor din perspectiva istoriei literare, fiind pentru promoția șaptezeci criticul de întâmpinare cu cele mai clare diagnostice, creând și o ierarhie prin aranjarea piramidală a scriitorilor în încercarea lui de „istorie a literaturii române contemporane“. Eu, ca să-mi justific alegerea, voi ilustra și această calitate, de scriitor ce-și merită posteritatea, pe lângă cea mai mare calitate a sa, aceea de salvator al Uniunii Scriitorilor din România, în perioada când conturile acesteia erau goale și când, prin strategia sa managerială, le-a umplut la loc, readucând în prim-plan importanța acestei instituții, care, din nefericire și din cauza unor neglijențe de ordin legal jonglabil, nu și-a consolidat statutul juridic, ci mai mult pe cel profesional. Ceea ce a dus ulterior, după modificările statutului, la conflicte și mize uzurpatoare din partea unor scriitori. Deși am cunoscut și alți președinți ai Uniunii Scriitorilor, de la George Macovescu la D.R. Popescu, de la Mircea Dinescu la Eugen Uricaru și evident de la Nicolae Manolescu la Varujan Vosganian, unii dintre ei, vorbesc de cei plecați, scriitori veritabili, precum și ceilalți, Laurențiu Ulici a fost scriitorul, ajuns președinte, de care m-am putut apropia cel mai mult. Și asta pentru că el se apropia de scriitori, fără să-i discrimineze, fără să-și facă, deși avea, ca tot omul, afinități elective, dând astfel șansa fiecăruia să-și câștige siguranța de sine, să-și facă din instituția scriitorilor nu o miză, ci o cale a siguranței zilei de mâine, dar și de legitimare. Pe vremea când încă nu era în conducerea Uniunii, ci doar redactor-șef al revistei Luceafărul, am gândit împreună cu el structura Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu“, ce rol să aibă organizatorii, ce rol să aibă juriul, ca atunci când a ajuns și președinte al Uniunii, să păstreze aceste criterii și să facă din acest premiu o adevărată instituție. Și ar fi reușit să o și legifereze, dacă nu s-ar fi întâmplat tragedia care l-a scos din viața din care mai avea încă de trăit. Și, pentru a reveni la calitatea lui de scriitor, aș invita pe toți cei care citesc și o astfel de scriitură, una inteligentă și plină de sens estetic, chiar și atunci când era vorba de critică literară de întâmpinare, orientată și spre cea de direcție, să caute în fraza lui creativitatea care este esența definitorie a profesiei de scriitor. Dacă ar fi loc aici, aș da citate relevante în acest sens. Ceea ce a fost important la Laurențiu Ulici a fost acest amestec dintre omul, scriitorul, managerul și politicianul, fără a crea o distanță între el, cel al puterii, și ceilalți semeni, fie ei oameni sau scriitori de rând. Aceste calități sunt rare acum. Acum lumea scriitoricească este atât de schismatică, de federalizată, încât pare o misiune aproape imposibilă pentru oricine de a aduna la un loc scriitorii români. Laurențiu Ulici a reușit. Și dacă ar fi posibil să fie readus printre noi, sunt sigur că ar ști cum să-i împace pe toți, dând fiecăruia locul cuvenit într-o ierarhie ce pare acum motiv de gâlceavă. Ar avea optzeci și trei de ani, vârstă la care s-ar fi gândit ce ar mai fi bine de făcut pentru recâștigarea demnității scriitorului român.
Ovidiu DUNĂREANU
Nașul și Mentorul meu literar
Ca elev la liceul din localitatea Ostrov de pe malul Dunării, în partea de sud-vest a Dobrogei și apoi ca student al Facultății de Filologie, Secția de Bibliologie-Biblioteconomie, din București m-am deprins să fiu interesat, fără nicio recomandare, de cărțile autorilor contemporani, pe care-i simțeam pe potriva structurii mele sufletești și a viziunii mele despre lumea plăsmuită a literaturii magice și fantastice. Acești scriitori și creațiile lor mi-au fost modele extraordinare, când, pe neașteptate m-am trezit că mă apuc, și eu, de inventat istorisiri. Cei mai apropiați de sufletul și înclinarea mea, erau: Galla Galaction, Panait Istrati, Vasile Voiculescu, Mircea Eliade, Fănuș Neagu, Ștefan Bănulescu. Astăzi, dacă mi-ar sta în puteri, l-aș aduce iar printre noi pe Ștefan Bănulescu. Un om și un prozator cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. El nu s-a forțat să dea carte după carte peste măsură, ci numai cât a trebuit, ca vigoarea excepțională a talentului său să-l impună între cei mai valoroși și originali scriitori de la noi din țară. Lumea narațiunilor sale, cu totul aparte, lua dimensiunea unei ficțiuni vii, încărcată de simboluri, mituri, mister și miraj, plină de întâmplări unice, încântătoare, ce lăsau impresia că avem de-a face cu un autor altfel decât ceilalți. Dincolo de nuvelele și povestirile sale, care m-au cucerit din prima clipă și din care am avut multe de învățat într-ale scrisului, Ștefan Bănulescu a fost „nașul“ meu literar. De aceea l-aș dori lângă mine, spre a-i mulțumi, pe viu, încă o dată, pentru debutul meu de la douăzeci de ani în paginile revistei Luceafărul, pe care o conducea cu mult echilibru, exigență și deschidere pentru literatura tinerilor. Dar și pentru faptul, neașteptat pentru mine, că tot atunci a avut, după citirea povestirilor oferite spre publicare, inspirația de a-mi pune un pseudonim, care certifica pe deplin proveniența mea și a lumii ce o conturam cu fervoare în ele. Așa mi-a deschis, la modul cel mai încrezător, ușa scrisului unul dintre cei mai prețuiți prozatori ai literaturii române, pe care nu-l voi da uitării niciodată și pe care-l doresc să fie și astăzi, chibzuit și integru cum se dovedea, printre noi. Să-i fie amintirea veșnică!
Horia GÂRBEA
Pericolele veșniciei
Pe mulți i-aș aduce înapoi printre noi dintre scriitorii plecați (unii prea devreme). Pe unii i-aș aduce ca să-i cunosc: Eminescu, Bacovia, Ion Barbu, Arghezi, Camil Petrescu și mulți alții. Pe cîțiva, pentru că i-am cunoscut, dar prea puțin: Mazilescu, Nichita Stănescu, Mihai Cantuniari. Pe mulți – pentru că i-am cunoscut bine și resimt lipsa lor: Nicolae Manolescu, Laurențiu Ulici, Mircea Ghițulescu, Mircea Muthu, Alexandru George, Dan Condeescu, Ion Drăgănoiu, Cristian Popescu, Ioan Es. Pop, Traian T. Coșovei, Nino Stratan, Dinu Abăluță. Mulți ar mai fi… Oare s-ar putea și altfel? Adică să se mai ducă, la schimb, dintre cei aflați încă în viață și, în locul lor, să revină printre noi cei care ne-au părăsit prea devreme? Din păcate, istoria omenirii nu e una a dreptății și echității, iar planurile Divinității rămîn nepătrunse. Se întîmplă, uneori, în vis, să am dialoguri cu prietenii cu care altfel nu mai pot purta conversații. În acel plan, oniric, nici eu nici ei nu știm că în altul, al realității, nu vom mai comunica și că a intervenit o despărțire. Ar fi o mare consolare să știu că, odată ce voi trece și eu pe tărîmul unde se află ei acum, îi voi regăsi așa cum au fost și, mai ales, că voi avea libertatea să-i întîlnesc pe durate nelimitate. Mi-e teamă însă că, tocmai ca o pedeapsă pentru păcatele mele, comise din belșug în această lume, voi fi pus, precum în celebra piesă a lui Sartre, exact cu „ceilalți“, de care m-am despărțit cu un răsuflat prelung de ușurare. Mi se pare destul de probabil să se întîmple așa, evit să mă gîndesc la nefericirea pe care aș resimți-o și nu pe o durată limitată ci pe timp nedeterminat. Singura consolare: compania mea de veci le va fi, tot pe veci, neplăcută colegilor de „cameră“. Pentru că infernul sînt ceilalți pentru fiecare dintre noi. Să rămînem, totuși, optimiști.
Vasile IGNA
„Lângă apa Iordanului…“
Nu sunt puțini cei care mi-au fost modele și sprijin de-a lungul anilor, de n-ar fi să-i amintesc decât pe Mircea Zaciu, Iordan Chimet, N. Steinhardt și, printre cei mai apropiați ca vârstă, pe Augustin Buzura ori Marian Papahagi. Fiecare în felul său și toți cam în același timp. Și toți îmi lipsesc, dar dacă ar fi să aleg (potrivit îndemnului dvs.) doar pe unul dintre ei, acela ar fi Iordan Chimet . L-am cunoscut pe la mijlocul anilor ’70 ai veacului trecut, am fost și am rămas „fratele mai mic“ până la dispariția sa, în mai 2006. Doar că alegerea mea nu ar avea la temelie extraordinarele lui cărți: romanul Închide ochii și vei vedea orașul „unde legea pământului era să nu te miri de nimic“ ori poemele din Exil sau Lamento pentru peștișorul Baltazar, care m-au făcut să rămân pentru totdeauna fermecat de succesiunea de miracole care acoperă, dezvăluie ori însoțesc viața, întâmplările sau gândurile personajelor sale. Și nici excepționalele, unicele, niciodată întrecutele „sinteze“, „antologii“ intitulate Cele douăsprezece luni ale anului. Antologia inocenței, Dreptul la memorie (patru volume), Cele două Europe, cele două Românii, Momentul adevărului („opera unei clipe dramatice“), Ieșirea din labirint, Cică niște cronicari duceau lipsă de șalvari…sau cele două volume din Cartea prietenilor mei. Pe toate acestea le păstrez în raftul de bibliotecă cel mai apropiat inimii mele și știu că ele ar trebui nu doar reeditate, ci făcute cunoscute nu numai elevilor și studenților, ci și celor asemenea nouă. E o iluzie, desigur. Adevărurile incontestabile sunt însă bunătatea lui funciară, inocența necontrafăcută, umorul, ironia, autoironia, pe cât de benigne ori de șfichiuitoare, pe atât de pline de consecințe și îndreptări sufletești. A urât comunismul cu toată ființa sa, dar a iubit România și spiritualitatea ei cu o fervoare și o exigență puțin întâlnite. Avea foarte mulți cunoscuți, dar prieteni puțini și pe alese, în special dintre concitadinii gălățeni și, începând cu anii ’70, și câțiva ardeleni. În descinderile sale la Cluj, cu trecerea vremii tot mai frecvente, găsea întotdeauna sălaș în casa noastră. Vorba lui era iute, râsul molipsitor, glumele decente, diagnosticele fără reproș. Ca om s-a simțit întotdeauna liber, ca scriitor a fost și va rămâne mereu inclasabil. Acest cunoscător și susținător al tuturor avangardelor era un mare solitar. Am cunoscut, grație vârstei și a meseriei de editor, mulți scriitori. Puțini s-au asemănat cu el, și mai puțini erau dăruiți cu uriașa lui delicatețe și generozitate. Mi-e dor de Iordan, îmi lipsesc enorm îndemnurile sale („capul sus, mergem mai departe, bădiță!“), glumele ori reproșurile lui ce lăsau întotdeauna loc pentru un mai bine. Iată de ce, urmându-l pe Psalmist și parafrazându-l pe Cantemir, cel din Istoria ieroglifică, nu găsesc o încheiere mai potrivită acestor rânduri, deloc circumstanțiale, decât acel, plin de umilință și resemnare verset care pare a fi însăși personificarea absenței: „Lângă apa Iordanului șezum și plânsem!“
Ion Bogdan LEFTER
Mult-prea-grăbiții…
Să ne imaginăm ce-ar mai fi putut face colegi și prieteni scriitori sau de orice meserie artistică, intelectuală, larg-culturală pare mai degrabă joc contrafactual – deși nu tocmai vesel… – decît reflecție rațională. Valabil în toate cazurile apropiaților care s-au stins prea devreme din viață, rude, prieteni, colegi și – generalizînd – ne putem pune întrebarea în legătură cu oricine de oricînd și de oriunde, oameni care nu mai sînt și pe care-i prețuim pentru ce-au făcut în viețile lor nedrept de scurte, îi admirăm, îi simțim afini. Ce-ar fi fost dacă…? Și cîte-ar mai fi putut face…
Nu e – totuși – doar joc gratuit, fantasmatic. Bineînțeles, tragediile plecărilor prea-grăbite provoacă intensități subiective, șocuri, durere, sfîșiere, încît gîndurile celor rămași despre cei ce nu mai sînt, deși ar mai fi putut fi, sînt patetice, învecinîndu-se cu discursurile veghei și pomenirii, cu bocetele și litaniile. Pe de altă parte, cu cît o asemenea dispariție a survenit mai iute, cu atît e mai justificată – în fond – întrebarea. Orice despărțire de cineva la care ținem mult e dureroasă, chiar dacă cel ce se stinge a ajuns la o vîrstă foarte avansată, însă atunci simțim și că „și-a trăit viața“, că firul n-a fost „retezat“ decît după ce-a fost depănat „pînă la capăt“. Alta-i situația și altele vor fi gîndurile cînd cel plecat era încă june sau „în plină putere creatoare“, altfel resimțim pierderea. Rămîn în urmă proiecte nefinalizate sau abia conturate, încă neclarificate deplin ori bine „coapte“ și cărora le-ar fi venit rîndul într-o viață mai lungă. Ne întristează și ne revoltă cruda soartă care decide să nu se mai împlinească vocații mult-promițătoare sau, dacă au apucat s-o facă, oricum rămînem fără alte și alte isprăvi care s-ar fi putut adăuga, poate și mai ample construcții, și mai mîndre opere și capodopere. Folosim și în asemenea cazuri expresii patetice, vorbim despre „destine frînte“, însă, știind realizările și intențiile, proiectele, visele, nu mai comitem chiar jocuri contrafactuale și speculații gratuite dacă ne imaginăm ce-ar mai fi putut face prea-grăbiții-să-plece-către-o-lume-mai-bună…
Probabil că ne-am pus cîndva cu toții întrebarea. În ce mă privește, recunosc! M-am gîndit nu de puține ori cu mare regret la scriitori care ar mai fi putut da cărți importante dacă viețile lor nu s-ar fi întrerupt intempestiv. Nu numai propriile lor opere ar fi sporit: contribuțiile lor la mersul general al literaturii ar fi contat, ar fi susținut anumite orientări, tendințe, „direcții noi“, și ar fi contribuit și la viața culturală, poate și la cea mai larg-publică, politică și civică.
Cîteva exemple, fără să mai privim acum departe în urmă, spre alte epoci:
Leonid Dimov (11 ianuarie 1926-5 decembrie 1987) s-a stins la o lună și aproape o săptămînă înainte să împlinească 62 de ani. Ar fi împlinit 64 la 3 săptămîni după prăbușirea regimului comunist. Foarte apreciat de cunoscători, a fost totuși un marginal și s-a și „autoexilat“ în apartamentul său către sfîrșitul vieții, într-un fel de protest politic mut. Ce-ar fi făcut dacă ar fi început să vorbească în lumea liberă?
Era mai în vîrstă N. Steinhardt (29 iulie 1912-30 martie 1989) cînd s-a stins din viață, la 76 de ani și 8 luni, cu mai puțin de 9 luni înainte de colapsul comunismului, însă era atît de vivace încît ne putem imagina prezența lui efervescentă în spațiul public postcomunist cu articole peste tot și cu pledoarii publice pentru democrație.
Radu Petrescu (31 august 1927-1 februarie 1982) se grăbise să plece la 54 de ani și 5 luni. În decembrie 1989 ar fi avut 62 și-un pic. Colegii lui „tîrgovișteni“, Costache Olăreanu și Mircea Horia Simionescu, au trăit pînă în 2000, respectiv 2011. Ar fi avut un cuvînt greu de spus „liderul“ lor ideologic în vremuri în care n-ar mai fi fost obligat să se „baricadeze“ în paginile marelui său jurnal.
Din afara lumii literare, parcă am mai auzit regrete că s-a stins prematur istoricul Vlad Georgescu (20 octombrie 1937-13 noiembrie 1988), la 51 de ani și mai puțin de-o lună, cu puțin peste 1 an înainte de revoluție, director al Secției Române de la Radio Europa Liberă, intelectual cu o remarcabilă gîndire politică liberală. Ar fi jucat un rol important din 1990 încoace.
Însă cel mai des m-am gîndit la colegii și prietenii mei cei mai buni, Mircea Nedelciu (12 noiembrie 1950-12 iulie 1999), și Gheorghe Crăciun (8 mai 1950-30 ianuarie 2007). Pe primul, care a plecat la 48 de ani și 8 luni, l-am avut alături aproape 9 ani și puțin peste jumătate după 22 decembrie 1989, iar pe al doilea, stins la 56 de ani, 8 luni, 3 săptămîni și-o zi.
Jumătatea pe care o știm din romanul la care lucra Mircea N. lucra, Zodia scafandrului, conturează o colosală construcție vizionară. La rîndul său, George C. încheiase o care nouă, care ar mai avut nevoie doar de retușuri, dacă n-ar fi simțit și nevoia unor recalibrări, cum obișnuia să facă. Și ne-ar mai fi dat amîndoi alte și alte cărți, eseuri, texte „de atitudine“, și-ar fi fost prezențe decisive în viața generației noastre scriitoricești și intelectuale, în literatura perioadei și, în cazul lui Mircea N., poate și-n cea politică, după ce se exprimase în materie.
Și mă gîndesc și la Mihai Dragolea, la Mariana Marin și la Traian T. Coșovei, la ceilalți doi din cei „trei Gheorghe“, Iova și Ene, la Alexandru Vlad, la Sorin Preda și la Costi Stan, la Nino Stratan, la alți și alți colegi și prieteni.
Mult-prea-grăbiții…
Adrian LESENCIUC
Celălalt Brumaru
Citind propunerea temei de anchetă – foarte serioasă, de altfel – am zâmbit gândindu-mă la momentul în care cei întorși ar fi puși față în față cu modul în care s-a produs execuția testamentului lor literar. Când s-a produs prima lepădare a celui/ celor care invocă de umbra prea grea a celui plecat? Cum a fost deturnat crezul lor? Mi-i imaginez pe cei mai energici dintre cei întorși, mai viguroși, cu viziune, care nu s-ar putea bucura, evident, de evenimentele cu caracter encomiastic și de numele lor târât pentru a fi agățat de o diplomă a unui premiu obscur, pe care îl va primi probabil un scriitor bombastic ori un grafoman, făcând din munca și rigoarea unei vieți un loc comun pentru ceea ce au respins. Întrebarea anchetei mă duce pe de o parte cu gândul la modul în care știm să păstrăm moștenirea culturală și mi se pare că suntem repetenți. Pe de altă parte, mă gândesc uneori că, dacă românul nu s-a născut poet, s-a născut deconstructivist, sau cel puțin cârcotaș. Ironia postmodernă a prins atât de bine la noi încât parcă de aici s-ar trage și parcă nu avem nevoie de literatură și de cultură decât pentru a deconstrui.
În vara acestui an, cea de-a XX-a ediție a Colocviului de la Putna a avut o temă a cărei gravitate are o altă rezonanță atunci când este dublată rostirea numelui de sunetul grav al clopotului Buga: „Modelul paideic în spiritualitate și cultură. Mari îndrumători“. În acel cadru, în care nume dintre cele mai reprezentative ale culturii române contemporane au fost invitate să vorbească despre moștenirea culturală cu sarcină testamentară de a transmite, am vorbit despre un om uitat încă din timpul vieții, Aurel Ion Brumaru, cel care i-a avut profesori la Cluj și București, unde s-a înscris la Facultatea de Istorie-Filosofie, respectiv Filosofie, pe D.D. Roșca, Mihai Ralea, Paul Popescu-Neveanu, și de unde a audiat prelegerile lui G. Călinescu, unde a frecventat reuniunile și cenaclurile literare în care participau Tudor Arghezi, Marin Preda, Eugen Barbu, Edgar Papu, Nicolae Manolescu sau Nicolae Carandino, ani în care a ajuns să fie discipolul lui Petre Țuțea, proaspăt ieșit din închisorile comuniste. Acest om, care a editat două dintre lucrările cele mai importante ale maestrului său, Reflecții religioase asupra cunoașterii apărută în 1992 la Editura Nemira și Proiectul de tratat. Eros, publicată în același an la Editura Pronto din Brașov, și care a scris Pariul cu legenda sau Viața lui Petre Țuțea așa cum a fost ea, apărută în 1995 la Editura Athena din București, este autorul unei opere literare și filosofice rare, prețioase, și extrem de tăcute. După un debut excepțional cu Masca Princepelui, eseu publicat în 1977 la Editura Dacia din Cluj, excelent primit și comentat în principalele publicații ale vremii de Laurențiu Ulici, Cornel Moraru, Dan Culcer, Emil Manu, Constantin M. Popa și Ion Vlad – deși coordonase anterior, împreună cu Mihai Nadin, Literatură și cunoaștere la Editura Eminescu (1975) –, Aurel Ion Brumaru a construit o trilogie a ființei, pandant la opera lui Heidegger, care cuprinde volumele Ființă și Loc (Editura Dacia, 1990), Despre Ființa Românească (Editura Viitorul Românesc, 2001) și Ființa muzicală (Editura Grinta, 2006), și care, din păcate, nu a intrat în conștiința publică în această proiecție ternară. Influențat de Constantin Noica, cel cu care purtase o rodnică și consistentă corespondență. Al.I. Brumaru a dus această trilogie în prelungirea tratatul de ontologie al lui Constantin Noica, Devenirea întru ființă. Retras în periferia literară a Brașovului, ieșit din orbita pe care au gravitat marile nume ale culturii actuale, Al.I. Brumaru, „metafizician al ontologiei“, cum îl numește inspirat Adrian Marino, hermeneutul, s-a stins în liniștea orașului care nu se prea vede de la București probabil din cauza munților. Al.I. Brumaru mi-a îndrumat pașii în anii de început și, fie și pentru dialogul neterminat cu el, în care construisem după modelul lui Șora, apărarea a două cauze, cu doi avocați pledând pentru cauza opusă constituției lor spirituale, „Advocatus interrogationis bibliotecae (A.I.B.) și Advocatus loci (A.L.), mi-l imaginez întorcându-se pentru a descoperi în ce fel moștenirea sa culturală a fost transmisă în concordanță cu testamentul său literar.
Viorel MARINEASA
Studentul din Lipova
Eram în căutarea unui prozator. „Din ăștia nu țâșnește decât poezia“, îmi ziceam cu năduf. Și iată-l. Nu de la prima vedere. Îmi arunc ochii pe dactilogramă. Apar tot felul de mânuitori-conductori ai unor utilaje grele. Ce naiba o fi draglinist? Unul care dă în stânga și în dreapta cu draglina, presupun. Glorioase hârburi și meserii din industria socialistă. Mă uit la propunător. Parcă apatic, fără să dea semne că așteaptă un verdict. Înaintez în lectură. E altceva. O lume de margine în preajma unui depozit. Lentoare, tânjeală, departe de ritmurile întrecerilor tovărășești. Mai degrabă duhul când ostenit, când în alertă al lui Bacovia decât falsa frenezie a lui A. Toma. „Omul persiflează proza proletcultistă“, mi-am zis. Erau textele unui student din anul al II-lea de la Filologie. „De unde ești?“, i-am spus, de parcă asta ar fi contat. Și de atunci a început toată povestea.
Cele de mai sus se întâmplau prin 1977, într-o pauză survenită la una dintre întâlnirile Cenaclului „Pavel Dan“ de la Casa de Cultură a Studenților din Timișoara. „Din Lipova“, îmi răspunde cu întârziere, „dar mai degrabă din Radna“. „Păi e totuna, doar treci Mureșul pe podul Marei lui Slavici.“ Mi-a dat o replică limpede: „Lipova-i Lipova, Radna-i Radna și Șoimoșu-i Șoimoș“. „Acolo-i Raiul“, mi-am dat cu părerea. Așa am aflat că mama lui, doamna Zena, e conțopistă la Lipova, dar locuiește în Radna și are rude și fini în Șoimoș. I-am mărturisit că și eu am stat nouă ani în Lipova, între 1950 și 1959, că am avut prieteni și colegi în Radna, că măcar de două ori pe an urcam la Cetatea Șoimoș cu școala, de fapt cu clasa, sau cu inși de strânsură. „Spune-i mamei tale că și tatăl meu, domnul Vasile, a fost angajat la Sfatul popular al raionului Lipova“, am adăugat.
Ajuns acasă, i-am povestit tatălui că l-am cunoscut pe unul numit Daniel Vighi, fiul unei funcționare de la „sfat“, din Lipova. „Aaa, doamna Zena, am fost alături cu birourile, conștincioasă beamteră!“
Afinități, potriviri, contingențe aveau să survină, în cei 45 de ani ai prieteniei noastre, cu duiumul și cu mormanul. Însă mi-ar plăcea să cred că rămân multe și esențiale diferențe. Pe de altă parte, sunt sigur că anumite conexiuni funcționează și după dispariția fizică a unuia dintre actanți și chiar și după ce amândoi „dau colțul“, cum se exprimă golănașul existențial ce bântuie fibra populației autohtone. Ion Bogdan Lefter, care ne cunoaște pe amândoi, vorbește despre „gusturi literare foarte apropiate, practic coincidente“ la Daniel și la mine. E așa și nu e așa. Știu că ne-am ciondănit „pe larg“ pentru Sartre, „ce ai tu cu comunistu ăsta cu curu-n două luntri?“, nici André Malraux nu-l prea încânta, ne-am regăsit când a fost vorba de Sorin Titel, de Cehov, de Isaac Babel, de Bruno Schulz, de Blecher, de Kusniewicz, de Danilo Kiś, de Hrabal. În 1988 am pus de-o dramatizare după Sara lui Agopian. Nu ne-a ieșit. Drept compensație, cu ajurorul Adrianei Babeți, l-am preumblat pe autorul romanului prin măruntaiele cartierului Fabrik, având rudimente de ștetl, și unde spiritul rabinului Assael Azriel, vechi de 350 de ani, încă bântuia la răspântii.
Marile noastre teme comune? Au apărut după 1990. Deportările în Bărăgan, mizerabilele dosare Secu, cu „specialiști“ ce tentau să (im)pună ordinea lor în etica și chiar în estetica noastră. Apoi abordări mai domoale, cu babe și cu moși sapiențiali, culeși „de pe Banat“ și din Valea Mureșului. Și câte alte proiecte!
Daniel Vighi a împlinit (ar fi împlinit?) în urmă cu zece zile 70 de ani. Lipovenii au luat aminte și au organizat o ceremonie decentă. Zi de vineri. Buluc de mașini în centru, pe strada Nicolae Bălcescu. De ce nu Radu de la Afumați? Visul de a face spațiu pietonal din centrul Timișoarei a prins contur. Cu Lipova, mai greu. I-am trimis un mesaj pe WhatsApp lui Daniel: Cum stăm cu Lipova? Nici sandjak, nici burgadă.
Angelo MITCHIEVICI
Bine te-am regăsit, Nene Iancule!
Fără nicio ezitare l-aș învia pe Ion Luca Caragiale, de altfel am afinități profunde atât cu opera lui (Ion Luca), cât și cu cea a fiului (Mateiu), dar, dacă primul îmi este drag, față de utimul am întemeiate rezerve. De ce nu Eminescu, poate veni o întrebare? Pentru că nu cred că Eminescu ar putea rezista în țara în care trăim, nu ar rezista toxicității mediului nostru politic, ar fi tăvălit de presarii năimiți, progresiștii l-ar pune la zid, iar suveraniștii ar încerca să-l confiște, ar fi bătăia de joc a unor mediocri și nu aș suporta să văd acest lucru. În schimb, cred că Ion Luca Caragiale ar supraviețui șocului, nu ar fugi numaidecât la Berlin, cu atât mai mult, cu cât Berlinul senectuții sale este departe de a mai fi Berlinul de azi, peste care au trecut două războaie mondiale pornite de Germania, unele care au lăsat urme adânci. Moderația, luciditatea și discernământul, un simț al ironiei foarte dezvoltat, empatia și priceperea la oameni, și la cei nobili și la canalii, iată pe ce aș conta în cazul lui Caragiale. Cred că ar reuși să se adapteze, cred că ar traversa bariera tehnologică fără mirări adânci. O privire atentă asupra lumii românești de astăzi, chiar dacă cu alt fason, altă mimică, alte „caractere”, l-ar ajuta să constate că materialul uman nu s-a schimbat considerabil, ba chiar e de mai proastă calitate. Cred că ar depăși dificultățile limbii române, alta decât cea din la belle époque, dar nu complet diferită. Citindu-i opera realizezi acest simț extraordinar al limbii pe care scriitorul l-a avut, capacitatea sa de a jongla cu clișeul, de a sesiza în el un fond psihologic mai profund, de a sonda în superficii ceva din magma noastră identitară, așa că aș fi interesat să aflu părerea sa despre novlimba care se practică în spațiul mediatic.
Mă bazez pe personajele sale, pe omul din corespondență, pe omul din spațiul public așa cum alții l-au amintit, pe intuiția sa asupra firii umane cu imensul ei contradictoriu, cu superficialitatea și „naturelul ei simțitor”. M-aș bucura să merg împreună cu el la o punere în scenă a uneia dintre piesele sale, i-aș arăta toate filmele care s-au făcut după opera lui. Îmi place enorm spiritul acestui om nu numai din ceea ce opera lui literară reflectă, ci și din felul în care a privit lumea românească, a văzut-o în profunzimea ei, i-a intuit o forma mentis, i-a configurat dramatizându-l un profil mentalitar cu invariabilele lui. Însușirile umane mi-l fac apropiat pe Caragiale, chiar mai mult decât opera, inteligența vie și puterea de înțelegere, sensibilitatea camuflată uneori de aerul zeflemitor, ironic sau detașat. Indiferent unde ar fi plasat, indiferent de epocă, cred cu tărie că scriitorul și-ar păstra echilibrul interior, judecata limpede, spiritul critic. Cred că nu ar mai scrie, dar ar înțelege până la urmă ceea ce am devenit, și poate ar accepta felul în care aratăm, ceea ce suntem, „nici prea-prea, nici foarte- foarte”.
Ștefan MITROI
Vagoane cu grâu, vagoane cu poezie
Mi-am dorit toată copilăria să-l văd de aproape pe Zaharia Stancu. Mi s-a împlinit dorința, dar altfel, nu cum aș fi vrut eu, abia la vârsta de 18 ani. Era întins pe năsălie președintele de până atunci al Uniunii Scriitorilor din România. Cândva, demult, fusese, ca și mine, copilul unor țărani din județul Teleorman. Erau vreo 40 de kilometri între satul lui și al meu și mai bine de o jumătate de secol între copilăriile noastre. Chiar dacă aș fi mers la Salcia să-l caut, nu l-aș fi găsit acasă.
Și-a venit o zi geroasă de decembrie, când am aflat că Darie se pregătește să plece de pe lumea acesta. Eram elev de liceu la Alexandria, stăteam în gazdă la părinții lui Romulus Brâncoveanu, poetul și profesorul universitar de mai târziu. Încă nu se crăpase de ziuă când am ajuns la autogară, ca să prind rata de București. Nu-mi mai aduc bine aminte cu ce am mers din Rahova până la sediul Uniunii Scriitorilor, apoi la Cimitirul Bellu, unde marele meu conjudețean urma să fie așezat, pentru somnul cel veșnic, în pământ. Nu în pământul de la noi de acasă, din care era făcut, așa cum cred că sunt făcut și eu. Poate că d-asta și era atât de supărat. Mă gândisem, încă înainte de a urca în rată, la lucrul acesta, și luasem o pungă de pământ cu mine, pământ pe care i l-am presărat pe mormânt.
L-aș readuce pe Zaharia Stancu înapoi la viață, ca să-i spun că eu sunt cel care a încercat să-i îndulcească un pic supărarea, în ziua aceea tristă de decembrie. Acesta e doar unul dintre motive, poate cel mai neînsemnat dintre toate. Un altul ar fi să-l întreb dacă chiar suntem rude, chemându-ne pe amândoi Mitroi, așa cum am aflat chiar de la soția sa, doamna Nușa, la una din primele ediții al festivalului ce-i poartă numele. Apoi, să mă laud că de câțiva ani sunt chiar eu directorul acestui festival. După care să-l rog să-i ierte pe cei care l-au judecat și continuă să-l judece aspru pentru așa-zisa minciună cu pusul botniței la culesul viilor. Spun așa-zisa, pentru că o astfel de practică a existat cu adevărat, nu la Omida, ci pe moșia unui general din Oltenia, cam pe când era Darie copil, în viața reală, nu în romanul Desculț, care este o carte de ficțiune, cu accente autobiografice, ce-i drept, dar de ficțiune, totuși, unde sunt permise exagerările, mai ales atunci când nu sunt tocmai exagerări.
Nu în ultimul rând, i-aș povesti celui readus la viață de puterea dragostei mele pentru poeziile sale de dragoste, atât de simple, dar atât de adânci, ce mai e pe la Salcia, unde am fost numai luna aceasta de două ori. Sunt toate așa cum le-a lăsat, cu excepția oamenilor, care s-au împuținat de tot, iar trenul, ce trecea cu vagoane cu grâu prin apropierea casei lui, a fost tras pe linie moartă. Trec în schimb, dacă nu cumva mi s-a părut, trenuri cu vagoane pline de poezie, prin curțile pustii ale oamenilor, dar, mai cu seamă, prin odăile casei sale natale, unde vin, nu foarte des, dar nici foarte rar, grupuri de scriitori care-l caută, găsindu-l de fiecare dată.
Și cum știu că întoarcerile din moarte nu durează prea mult, m-aș grăbi să-i mulțumesc lui Zaharia Stancu, pentru Liliacul, una dintre cele mai frumoase proze scurte de dragoste din literatura noastră, ba chiar din literatura lumii. Despărțirea de Filimona, nu în tinerețe, ci ultima oară, când erau amândoi bătrâni, el, om important în capitală, ea, biată văduvă de la Salcia, cu grămezi de necazuri în cârcă, m-a făcut să plâng. Nu se revăzuseră de o jumătate de veac, trăiau în lumi diferite, însă iubirea care-i legase, când erau amândoi foarte tineri, nu murise pe de-a-ntregul. Drept mărturie, parfumul liliacului proaspăt înflorit, ce l-a însoțit pe flăcăul de odinioară, ce se sprijinea acum în baston, până la capătul drumului său singuratic prin noapte.
Nicolae OPREA
Vasile Voiculescu – antiutopicul
Am ales exemplul lui Vasile Voiculescu întrucât viața lui dramatică reprezintă oglinda existenței unui martir, mai ales sub regimul comunist. El nu a reuşit să supravieţuiască după experienţa carcerală impusă de autorități. Nimic nu avea să prevestească în anii ultimului război întorsura tragică a destinului său, deși era supravegheat de autorități. Medicul se pensionase în decembrie 1940, dar scriitorul rămâne în vizorul organelor represive ale statului capitalist, apoi comunist. Deși corpusul de documente adăugat ediției în 3 volume Opera literară (2000) demonstrează nevinovăția (prea târziu!), Siguranța capitalistă a decis din 1941 că nu poate fi incriminat pe motive politice. Însă Securitatea comunistă redeschide cazul penal și conchide – absolut bizar, fără niciun fundament real – că V. Voiculescu a fost „simpatizant al mișcării legionare“.
Retras complet din circuitul literar după 1945, a avut, totuşi, forța să scrie pentru postumitate opere de căpătâi precum Ultimele sonete ale lui Shakespeare, povestirile impregnate de magism (Pescarul Amin,Ultimul Berevoi, Lostriţa, Iubire magică, În mijlocul lupilor, Căprioara din vis) şi romanul Zahei orbul. Pentru apartenenţa la grupul spiritual Rugul aprins de la Mănăstirea Antim, considerat de puterea comunistă „contrarevoluţionar“, în mediul căruia propagase ultimele sale „poezii mistice-religioase“, autorul Poemelor cu îngeri este arestat în 5 august 1958 şi petrece ultima parte a vieţii în cumplite temniţe (de la Jilava la Aiud), murind la scurt timp după eliberare, dar lasă posterităţii un corpus dens de manuscrise. A fost condamnat, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinei sociale“, la cinci ani temniţă grea,
cinci ani de degradare civică şi confiscarea totală a averii. A murit, mai precis, în 26 aprilie 1963, înainte să împlinească 79 de ani şi, printr-o coincidenţă absurdă, înainte de termenul eliberării din închisoare consemnat în sentinţă: 3 august 1963. Din cauza bolii incurabile, bătrânul poet-prozator fusese „graţiat“ cu un an în urmă, în 1948.
Peste doar un lustru după ce Securitatea îl acuză de simpatii legionare, începe calvarul scriitorului septuagenar, care reușise între timp să-și rotunjească opera, care va rămâne totuși în stadiul operei de sertar, până în anul 1964 (Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare…) și 1966 (Povestiri). Arestat în 5 august 1958, a fost condamnat, pentru infracțiunea de „uneltire contra ordinei sociale“, la cinci ani temniță grea, cinci ani de degradare civică și confiscarea totală a averii. Iar manuscrisele i-au fost confiscate. Motivul principal al arestării constă în apartenența la „grupul contrarevoluționar“ Rugul aprins din cadrul Mănăstirii Antim, unde poetul se integrase spritiual. Sunt arestați și ceilalți aderențeii ai grupării. Dar probele incriminatoare cel mai des invocate de anchetatori sunt „poeziile mistico-religioase“ la adresa regimului communist barbar, precum Neagra labă sau Cerșetorul, recuperate editorial cu mare întârziere. Inculparea poetului este agravată de plicurile cu manuscrise cuprinzând „versuri cu caracter dușmănos regimului democrat din R.P.R., scrise de învinuit ca prin intermediul lor să contribuie la educarea ostilă a membrilor grupului“. La astfel de „probe materiale“ anchetatorii regimului adaugă ca învinuire decisive „scrierile sale din perioada celui de al doilea război mondial“ care ar dovedi „atitudinea dușmănoasă“ a poetului. Dar poemele vizate nu puteau dovedi, de fapt, decât patriotismul poetului, fiind scrise în maniera volumului de la începuturi Din Țara zimbrului și alte poezii unde glorifica eroismul ostașilor români din primul război mondial.
După trei luni de arest, Vasile Voiculescu a fost condamnat în 1958 la 5 ani de temniță grea, începând cu Jilava și continuând la Aiud. Intervalul ispășirii inventate de anchetatorii comuniști era cuprins între 5 august 1958 și 3 august 1963, dar grațierea intervine, după toate indiciile, pe fondul bolii sale care se agravează: tuberculoză a coloanei vertebrale. Va mai trăi un an încheiat, izolându-se complet de lumea în care subzista din închisoarea României comuniste. Așa cum pe timpul celor patru ani de detenție nu a dat niciun semn de viață familiei pentru a nu o expune represiunii, tot astfel își îndeamnă acum prietenii să-l ocolească, asumându-și condiția de paria. Se sfârșește uitat de lume în 26 aprilie 1963. Din 1960 începând va fi redescoperit de cititori și exegeți, când i se publică opera postbelică, fatalmente postumă, concepută după ce împlinise 60 de ani, demonstrând o uimitoare longevitate.
Valorificând istoria utopiei literare inaugurată de umanistul Sir Thomas Morus și continuată de renascentistul Tommaso Campanella, Vasile Voiculescu – demonstrând inteligență satirică – a reluat în 1948 firul utopiei negative într-o proză care, simptomatic, nu a fost inclusă în niciuna dintre culegerile de povestiri şi nuvele alcătuite de editori înainte de 1989, în timpul regimului comunist: Lobocoagularea prefrontală. Aproape sigur, cenzura vremii a bănuit sub învelişul alegoric satira acerbă îndreptată împotriva sistemului totalitar de stânga. Uzând de formula utopiei literare, V. Voiculescu imaginează aici un univers monstruos şi absurd în care s-a înfăptuit „râvnita minune a lumii“ – pacea socială, întronată printr-o simplă operaţie psiho-chirurgicală: lobocoagularea prefrontală indicată în titlu.
Antonio PATRAȘ
O figură discretă și nobilă
Dacă pe Steinhardt, Ion D. Sîrbu sau Paleologu i-am tot evocat admirativ cu diferite prilejuri, în intervenția mea din ancheta de față aș elogia figura mai discretă și, de aceea, poate mai nobilă întrucâtva a lui Dinu Pillat, despre care nu am izbutit să scriu până acum așa cum mi-aș fi dorit. La Rochefoucauld spunea că un om de elită se recunoaște după lipsa invidiei și după capacitatea de a admira, izvorâtă din bunătate și din inteligență. Și tot el afirma că „un sot n’a pas assez d’étoffe pour être bon“, discreditând astfel posibilitatea unei nefericite suprapuneri semantice între prostie și bunătate. Or, tocmai aceste însușiri, bunătatea și inteligența, care au însuflețit și vocația prieteniei, constituie blazonul etic al celui ce a trecut cu demnitate prin închisorile comuniste, lăsând tuturor cunoscuților o impresie puternică de superioritate morală și de noblețe. Nu întâmplător, personajul care l-a impresionat cel mai mult pe Dinu Pillat din literatura universală a fost prințul Mîșkin, perceput numai de oamenii șireți și vulgari într-o lumină proastă, de ins nătâng și inadecvat. În fapt, asemeni lui Don Quijote sau Parsifal, „idiotul“ dostoievskian ilustrează o formă de comportament eroic și sublim totodată, pentru că izvorăște din ingenuitate, dintr-o curățenie sufletească apreciată și în Biblie ca semn al celor aleși să intre, la Judecata de Apoi, în Împărăția Cerurilor.
Monica Pillat relatează în pagini tulburătoare episodul reîntoarcerii acasă a tatălui care în pușcărie izbutise să-și păstreze demnitatea cu ajutorul credinței și al educației sale morale. Fostul asistent al lui Călinescu, autorul unor studii și volume promițătoare de proză, se vindecase de egoismul intelectualului încredințat că menirea sa pe pământ e să lase în urmă-i o operă și nu mai voia să-și câștige pâinea decât ca un om simplu, ferit de ispita compromisurilor în care-i văzuse căzând pe mulți dintre colegii lui de detenție. Voia să fie paznic și nimic altceva, amăgindu-se cu gândul că, astfel, eliberat de povara afirmării de sine ca scriitor, va putea să-și petreacă restul zilelor în preajma celor dragi, a soției și a fetiței, dar și a mamei sale, pictorița Maria Pillat Brateș, care a suferit la rându-i privațiuni cumplite după război. Treptat, însă, și-a dat seama că Dumnezeu pedepsește și neglijarea vocației, îngroparea talantului, și a început să scrie din nou, publicând studii importante de critică și istorie literară, însuflețit de ambianța intelectuală din familie și din cercul său de prieteni. Și-a îngrijit cu devotament mama în ultimii ani de viață, fiind și el la scurt timp după aceea secerat de o boală necruțătoare, la doar 54 de ani (vârstă la care murea și tatăl său, marele poet). Nu a murit cu condeiul în mână, dar a reușit să lase în urma sa o operă remarcabilă (romanul Așteptând ceasul de apoi, descoperit în arhivele Securității, a fost o revelație!), dând în același timp vieții și oamenilor din jur mult, infinit mai mult decât sunt deprinși scriitorii, de obicei, să dea. Îmi place să cred că Dinu Pillat va deveni un model și pentru generațiile mai noi de intelectuali. Dum spiro, spero.
Toma PAVEL
Neuitatele legende
M-aș gândi la regretatul Mircea Ivănescu, poet și prieten alături de care cu ani în urmă mă plimbam prin București stând de vorbă despre mari scriitori străini admiși și publicați încet-încet – el fiind traducătorul unora din cei mai însemnați – și râzând împreună la glumele care în fiecare zi luau peste picior regimul așa-zis democrat-popular. Eram amândoi tineri, el ceva mai în vârstă decât mine, și ne era drag orașul în care trăiam, mai ales străduțele înguste, întortochiate, teii, casele cu grădinițe.
Poeziile lui, singuratice, evocau o pace simplă, în sânul căreia tresărea o neliniște fără nume:
„Aș vrea să mă așez pe marginea trotuarului, (începea una din ele),
să aștept să se facă noaptea la capătul străzii – singurătatea
mea de acuma mai are
ceva la fel cu cea din copilărie,
când nu știam că trece pentru totdeauna
vremea…“
Copiii nu știau că „vreme trece, vreme vine“ și, se întreba poetul,
„… nu se poate răscumpăra
cu nimic vremea de atunci? nu mai rămâne
adevărat nici un gest, chiar așezat
pe stradă cu capul în mâini?“
E oare cu putință ca nevinovăția să nu-și lase urmele pe unde a trecut?
În jucăușul Cântec de adormit elefantul, pacea lumii se afla, incredibil, chiar lângă noi. Un elefant, animal uriaș, se odihnea în aceeași încăpere cu o prietenă căreia poetul îi atrăgea atenția să nu-l atingă, să nu se facă simțită, dat fiind că
„Orișicâtuși de puțin te-ai mișca.
să știi contează enorm,
chiar și cei mai calmi elefanți
își tremură trompa când dorm.“
Refrenul acestei poezii, „Orșicâtuși de puțin contează enorm / elefanții când dorm“, prietenii lui Mircea Ivănescu îl știau pe dinafară. Dincolo de ce trebuia sau putea fi crezut, era vorba de ceea ce fiecare din noi, zâmbind, acceptă.
Iar Cornul de aur al băiatului ne amintea că lumea legendelor nu dispare:
„cornul sunând depărtat …
glasul
lui de aur alungându-și tristețea…“
fiind de fapt
„… fundalul frumos lucrat al
tapiseriei cu învălmășeala cailor, câinilor lungi de vânătoare și fețele întoarse
spre cel care, la mijloc, să dea semnalul începerii…“
Bine înțeles, minunata vânătoare s-a sfârșit,
„… câinii au
tăcut și cornul a fost izbit de copac să nu mai sune vreodată“
dar, minune, ea reapare
„în flăcările de argint ale pianului – și ce a fost joc de aur pe tapiseria de pe
peretele cabanei de lemn este acum jocul perlelor de sticlă în
urechea aducerii aminte.“
Neuitatele legende răsună nu numai în muzica perlelor de sticlă, ci și în versurile liniștit-tulburătoare ale poetului plecat de mult.
Ovidiu PECICAN
Într-o versiune a multiversului
Mulți candidați văd pentru poziția de subiect în acest ritual al cărui model arhetipal, mitologic și, probabil, etern – de vreme ce poate fi reîntâlnit în Odiseea, la Dante și în atâtea alte locuri fabuloase din toate artele – rămâne aventura lui Orfeu în Hades, în căutarea Euridicei. Practic, toți cei care, plecând prea devreme dintre oameni, au lăsat opera la care meșteșugeau neterminată. De la Vasile Cârlova, poet al zorilor creației (doar cinci poezii la plecarea lui grăbită) și Nicolae Bălcescu (capodopera lui istorică merita un final glorios cum numai el l-ar fi știut ritma) până la Marin Preda, care a rămas dator măcar cu Delirul 2…
Dar eu, astăzi, pus în fața unei mari alegeri, voi întinde o mână către poetul cel mai nedreptățit, poate, dintre toți cei care au scris în română; atât de năpăstuit îmi pare, încât nu îi știm nici măcar chipul, iar opera lui a ajuns încununată de o ediție critică abia de câțiva ani, adică cu peste două secole după trecerea lui în marele panteon metafizic al artei. Vorbesc despre fiul preotului din Cigmău, Hunedoara: Ion Budai-Deleanu, făuritorul de epopee, istoricul care și-a depășit viziunea iluministă, avansând către o întâlnire cu romantismul, cel care, patriot fiind, a așezat propria națiune – și năpăstuită, și rizibilă – în contextul celorlalte națiuni transilvane, juristul și polemistul redutabil, omul de gândire politică nu tocmai străin de marele memoriu al transilvănenilor români, Supplex Libelus Valachorum. Eu pe el îl descânt, îl invoc, îl chem din nou printre noi, cu uniforma lui de consilier aulic provincial, de la Liov, ori cu uniforma armatei imperiale napoleoniene oprită în popas la umbra piramidelor, înrolat sub nume de împrumut – de fapt, o anagramă –, anume Leonachi Dianeu. „O muză, ce lui Omir, odinioară…“, îi susurai în ureche, fii tu, dragă, bunișoară, și trezește-l din odihna-i netulburată, pe Ioan, hunedoreanul, și dă-i pentru încă o clipă în eternitatea lumii și a timpului, viață și har, cât să-și încheie celălalt proiect, rămas orfan, poemul Trei viteji… Și să ducă până la capăt a treia revizie a Țiganiadei, poate chiar să o publice în timpul vieții, schimbând astfel axul și miezul poeziei române moderne.
Știu că nu se poate, cel puțin în universul în care trăim, dar între timp am aflat despre existența multiversului și mă gândesc că într-una dintre versiunile posibile, borgesiene, ale vieții și Ființei, Ion Budai-Deleanu ar putea trăi măcar încă zece-douăzeci de ani și să încheie ce mai rămăsese de încheiat.
Marta PETREU
În memoria Cimitirului Buna-Vestire?
Hm, anul acesta se împlinesc 90 de ani de la apariția Cimitirului Buna-Vestire. Oare prezenta anchetă vrea să aniverseze superbul coșmar metafizic arghezian? Dar nici mamuții, pe care e din ce în ce mai probabil ca savanții să-i poate re-crea pe baza codului genetic recuperat din rămășițe, nici scriitorii oricît de mari, nimeni nu merită o asemenea pedeapsă. Cred, împreună cu sfîntul meu preferat, că moartea este „sora noastră moartea trupească“. Mi-e dor de toți morții mei, începînd cu Andrei, bunicul dinspre mamă, de Tata și Mama, de Laura, de ceilalți toți pe care i-am pierdut, inclusiv de scriitori la care am ținut și care au fost prieteni ai mei. Dar, oricît de dor mi-este de ei, oricît mă gîndesc că ar fi meritat să mai trăiască, iar să nu moară cînd au murit, nu i-aș pedepsi în felul acesta. Cred în ordinea inexorabilă a naturii, Deus sive natura, vorba lui Spinoza, cred în valoarea morții, deși este o nedreptate ontică și o cruzime. Asta e condiția umană, asta e condiția viului, spune rațiunea din mine. Cînd dorul devine greu și mare, mi-ar plăcea într-adevăr să pot învia oameni, dar eu mă gîndesc la ai mei, la familie și la prieteni, nu la scriitori. Pe scriitori îi citesc.
Ion POP
Prietenul
Dacă e să aleg – și e îndeajuns de dificil – un nume de scriitor plecat dintre noi, primul care-mi vine în minte în clipa asta este cel al poetului Ioan Moldovan, retras prea devreme Dincolo (în septemebrie 2024), după suferințe mari și lăsând un șantier deschis, bogat în poeme discret vibrante, cum au fost ale sale dintotdeauna, recuperate în sumarul unei cărți care tocmai a apărut: prima sa operă postumă – sub titlul foarte potrivit O parte pleacă, o parte rămâne. I-am urmărit cu mare atenție și empatie scrisul încă de pe când era redactor la „Echinox“, i-am însoțit cu speranțe întemeiate primul volum, Viața fără nume, publicat în 1980, și am scris recent și despre ultima: un cerc închis sub semn elegiac, cu nostalgia unui trecut în mare parte comun. M-am simțit foarte apropiat de poezia lui acut sensibilă la faptul trăit în imediatul mai degrabă inconfortabil, cu un sentiment al derizoriului, dar cu un fel de scepticism echilibrat de stoicismul cugetului drept, care știa că se află într-o lume în care miracolul simplu al vieții e mereu periclitat de ostilități ce-l fac vulnerabil și îl împing spre zone mereu marginale, în pragul derizoriului. A reabilitat, într-un fel, valorile reale ale acestei marginalități, orientându-și atenția lirică și deopotrivă fin reflexivă către tremurul uman pe care îl putea exprima, căci a fost în stare să surprindă haloul oricât de modest al concretului cotidian, într-o scriitură ce asocia simbiotic senzorialul receptat spontan cu elemente de depozit cultural, livresc, de către un subiect la care aplecarea spre datul trăit era controlată de conștiința lucidă, critică în felul ei, a intelectualului cultivat. Și Timpul, și vremurile l-au obligat, ca să zic așa, să fie un observator fără mari iluzii al lumii din preajmă, surprinsă într-un discurs de notație minimalistă, pe urme, în linii mari, bacoviene, în construcții verbale de factură metonimică, distribuită de o regie expertă, sugerând fragilități și provizorate, resimțite și ca date ale propriei existențe, – de unde și frecventa tonalitate ironică și autoironică. S-a situat încă de la debut în scris ca în „fortăreața de carbon a melancoliei“, a evocat, cu un surâs amar, frământări intime dureroase numite ironic „avantaje [ale] insomniei“ și „arta răbdării“, a propus aproape în fiecare carte câte un mic, deloc savant, „tratat de oboseală“, într-o atmosferă de „sezon elegiac“, cu un dramatism abia disimulat de expresia antifrastică. A aruncat umbre de îndoială și asupra valorii propriului scris, pus sub semnul „mainimicului“, al „însemnărilor primitive“, răsfrângeri ale aceleiași insignifianțe spre care sunt împinse toate lucrurile și întâmplările ce contează în lumea noastră, într-un discurs supravegheat, niciodată strident patetic, ocolind emfaza majusculelor. În toate, cu o mână inspirată, care i-a definitivat în timp un portret de frapantă originalitate, care – sunt convins – va rămâne.
Dar mă gândesc, cu nu mai puțină emoție și melancolie, și la omul care a fost acest scriitor nezgomotos, lucrător, ca ardelenii exemplari, în penumbra modestiei, al unei opere care, de fapt, l-a situat mereu pe un loc sigur în istorie liricii românești din ultima aproape jumătate de secol. Unul tandru, deschis comunicării cu prietenii apropiați, care a fost și un inteligent și sensibil cititor al scrisului poetic românesc, de o generoasă și luminoasă omenie. Da, mi-a fost drag acest om de treabă, acest poet autentic, care a scris și el, în felul său propriu, tot niște „elegii în ofensivă“.
Adrian POPESCU
Intuiție, inventivitate, ironie
Acest joc are, după opinia mea, un temei, vreau să spun că nu este e totul gratuit.Dar să trec la subiect. Absența lui Nicolae Manolescu mulți am simțit-o cu tristețea că se petrece o tulburare a apelor, o scufundare a unei lumi literare în ceața lipselor de criterii axiologice ferme. Acum, când nu numai el, dar în primul rând el, alături de el, Eugen Simion și Alex. Ștefănescu s-au mutat, de câțiva ani, dincolo de nori, lucrurile s-au cam încâlcit în Republica literelor române. Au rămas Gh. Grigurcu, Ion Pop, Alexandru Călinescu, Eugen Negrici, dintre cei cu autoritate critică de necontestat din generația lui Nicolae Manolescu.
Există apoi mulți critici din noile generații, care au demonstrat talent critic, alți combatanți merituoși pe linia lui Nicolae Manolescu, este vorba, în primul rând, de echipa de redactori și de colaboratori de la România literară, aflată aproape la nivelul celei strălucite, cred eu, din anii ’70. Nicolae Manolescu rămâne însă unic prin grația cu care aborda subiectele cele mai dificile, poate existau critici mai sistematici, dar el avea farmec, nu plictisea niciodată. Cronica lui literară era un spectacol de idei în ebuliție, de pasionantă desfoliere a operelor literare, săptămână de săptămână, vreme de patruzeci de ani. O reușită îmbinare de intuiție, inventivitate, ironie. De spirit ludic, eleganță stilistică și civilitate urbană. Poate găseai și o notă de răsfăț monden și de capricii inexplicabile, dar gustul său nu greșea, sigur pe el. Așa că nu poți să nu-i simți lipsa.
Cred că principiul lui de a clasifica operele literare, adică îmbinarea criteriului estetic, primordial, cu cel etic, a rodit cel mai viabil la universitarii care țin azi cronica literară la revista unde Nicolae Manolescu a fost director după 1990.
Nu-i uit, bineînțeles, pe colaboratorii revistei care au preluat și ei ceva din modelul manolescian, formularea judecăților de valoare în mod tranșant, în efortul departajării între talent și simularea talentului, deci, folosirea sitei selective, separatoare (a „ciurului’’, spunea criticul) . Articolele de atitudine civică sau eseurile publicate în RL au, poate și acestea, un stimul în editorialele alerte ale lui N.M., primele, plăcerea comentării din Teme-le regretatului critic cele din urmă.
Vasile SPIRIDON
O oră i-ar fi de-ajuns?
Din moment ce actualitatea lui Mihai Eminescu a devenit o obsesie națională, nu văd de ce m-aș crede eu vindecat și nu mi-aș imagina o revenire a poetului printre noi. Dacă tot trebuia să poarte un nume, mi-l închipui că a revenit pentru a privi lumea pe care atât de grabnic a părăsit-o și care nu a contenit să vorbească în numele său. S-ar găsi, desigur, destui care să-i explice poetului ce a vrut să spună, ce ar fi trebuit să gândească și de partea cui s-ar cuveni să se situeze. Unii i-ar pune în mâini tricolorul, alții – o listă plină de acuze aberante. Apoi, ar fi revendicat de conservatori, de naționaliști, de tradiționaliști, dar și de cei care ar dori să-l scoată definitiv din canonul nostru afectiv. Atunci, genialul poet ar constata că nu a fost nici uitat, nici lăsat în pace. Când ar auzi câte etichete i s-au lipit pe frunte, ne-ar privi, cel mult, ironic și ar spune că a rămas ceea ce a fost: un romantic niciodată pe deplin înțeles, nici măcar în cercul nostru strâmt, în care ne place să credem că-l cunoaștem atât de bine.
I-ar fi de ajuns o oră să ne lămurească, dacă ar avea-o la dispoziție? Sau s-ar găsi, după plecarea lui, alte argumente pentru a fi susținut ceea ce s-a decis deja? De exemplu, minciuna canaliei de uliți că pentru cărturarul H.-R. Patapievici el este scheletul din debara. Eminescu să-i judece pentru trunchiata frază: „Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura românnă de azi doresc să-și facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara” („Inactualitatea lui Eminescu în anul Caragiale”, în Flacăra, nr. 1-2, 2002, p. 86). Vasăzică ai noștri tineri. Ar fi însă de dorit ca asemenea confruntări să nu fie monopolizate nici de zelul unora, care cred că europenizarea presupune nerecunoașterea moștenirii spirituale, nici de reacția altora, care consideră orice observație critică un atentat la identitatea națională.
Eminescu ar fi, pentru gazetarii de astăzi, un model de exigență și un avertisment împotriva compromisului, iar pentru grafomani, un contraexemplu pentru valoarea care nu se cuantifică prin numărul volumelor publicate. Aceștia din urmă ar trebui să știe că genialul poet nu și-a publicat el însuși niciun volum de poezii. Când mulți se grăbesc să apară editorial, exemplul său i-ar obliga să se întrebe dacă au într-adevăr ceva de spus. În fața clasei politice, întâlnirea ar fi și mai dificilă, pentru că Eminescu nu a fost un spirit lipsit de convingeri politice, dar nici nu poate fi redus la pozițiile unui partid. Este sigur că i-ar ruga pe politicieni să-și amintească faptul că patriotismul nu se măsoară în declarații, iar demnitatea publică nu se dobândește prin invocarea trecutului. Le-ar atrage atenția că o națiune se apără și împotriva propriilor slăbiciuni: corupție, impostură, analfabetism funcțional, dispreț față de cetățeni ș.c.l.
Nu mulți dintre scriitorii noștri au reușit să unească, într-o măsură comparabilă cu Eminescu, harul cu o atitudine morală care să merite apreciată separat de valoarea literară. Îmi vin în minte rapid trei nume: Vasile Voiculescu, Lucian Blaga și Ion D. Sîrbu, deși ei au trăit în alt context istoric, mai vitregit. Dacă ar reveni printre noi, Eminescu ar avea mai puțini prieteni decât ne-am iluziona. Or, în cazul său, prietenia, generozitatea și exigența față de apropiați au avut un loc important. Prietenia sa cu Ion Creangă dovedește că geniile stabilesc relații în care afecțiunea, umorul și încrederea sunt mai importante decât gloria.
O oră i-ar fi de ajuns lui Eminescu pentru a ne arăta cât de puțin ne-am îndepărtat de vechile noastre deprinderi? După plecarea sa, unii ar continua să-l venereze, alții ar relua acuzațiile, iar câțiva și-ar da seama că trebuie să-i citească opera. Emil Cioran a lansat, cu privire la Eminescu, o întrebare demnă de reținut: „Ce a căutat pe aici acela pe care și un Buddha ar putea fi gelos?” (Opere, I. Volume, Academia Română – F.N.Ș.A., București, 2012, p. 464). Cu noi, aceștia care suntem, vreme trece, vreme vine, iar Eminescu nu se mai întoarce decât în imaginație. Rămâneți dară cu bine, sânte firi vizionare!
Liviu Ioan STOICIU
Le aprind o lumânare
Pentru spiritul public moral, critic, și pentru generozitate, cui duc eu lipsa – încep cu Nicolae Manolescu. Resimt, de la dispariția sa, relativizarea inadmisibilă a autorității critice în literatura română, a respectului pentru valorile seniorale (inclusiv la nivel de conducere a Uniunii Scriitorilor). Nicolae Manolescu îmi dădea o anume siguranță, aceea că fac parte din construcția unei literaturi care contează, de bine, de rău. Era un indicator de demnitate și gust literar pentru mine. Și nu numai fiindcă deținea o busolă estetică exactă; „mergeam pe mâna sa“ în cam tot ce întreprindea în lumea literară (mai puțin în partea politică). Prezența sa, să dau un exemplu subiectiv, ca moderator al Galei Poeziei, mă emoționa de fiecare dată, mă simțeam onorat că fac parte din „lista“ sa, aveam sentimentul că îmi valida poezia în fiecare an, așa. Îmi place să mă gândesc la el, mai viu decât îmi pot imagina, de câte ori mă judec: oare ce ar spune domnia sa dacă mi-ar citi (sau mi-ar asculta) ce am scris? Sau ce ar spune domnia sa de lecturile mele mediocre din literatura tinerilor, de care nu mă pot bucura?
Apoi, simt acut lipsa „vocilor critice etice“, a analizelor lor lucide (care să redea culturii o dimensiune a profunzimii și a generozității umane) – Monica Lovinescu și Virgil Ierunca; cu intransigența lor principială; erau conștiința morală a literaturii române; într-o lume a compromisurilor, ei au reprezentat baremul de neliniște morală și estetică. Faptul că se trece cu vederea imoralitatea publică a unui „mare“ scriitor, persoană publică (să zicem, turnător la Securitate, acoperit de apostila CNSAS că n-a făcut poliție politică, dacă e senior; sau la general, scriitor fără caracter, demascat de cotidian, dacă e tânăr; eu n-am cum să ignor acest aspect când îi citesc opera), azi, mă ține departe de tabloul luminos al vieții literare.
Altfel, să știți că aprind pios lumânări (la biserică, nu numai la o mănăstire, de câte ori reușesc să ajung) scriitorilor „cu suflet mare“, care mi-au făcut un bine, distinși, m-au ajutat în momente critice, mi-au fost mai aproape moral sau mi-au fost prieteni (în genul lui Aurel Dumitrașcu, unic în felul lui) – editori plini de bunăvoință (Mircea Sîntimbreanu, Mircea Ciobanu, Mariana Pândaru și Valeriu Bârgău, Marin Mincu), poeți dragi (Ștefan Aug. Doinaș, Nichita Stănescu, Florin Mugur, Ion Stratan, Alexandru Mușina, Andrei Bodiu, Gellu Naum, Mihai Ursachi, Angela Marinescu, Carmen Steiciuc, Virgil Mazilescu, Mihaela Grădinariu, Lucian Alecsa), critici de inimă (Laurențiu Ulici, Daniel Dimitriu, Mircea Dinutz), eseistul Luca Pițu, prozatorul Mircea Nedelciu – „și toți cei nepomeniți, uitați“, să mă ierte. A-i aduce pe acești oameni înapoi nu ar fi doar un act de nostalgie, ci o nevoie de repere personale.
Arcadie SUCEVEANU
Un excepțional poet basarabean
Asemenea „exerciții de rememorare“ sunt azi absolut necesare. Scriitori importanți au fost în toate epocile și în toate generațiile, inclusiv în perioadele cele mai nefaste ori supuse ideologizării. E de-a dreptul trist să vezi uneori cum, cu trecerea anilor, un scriitor sau altul își pierde recunoașterea pe care a avut-o în timpul vieții, iar noile generații întârzie să i-o acrediteze. De regulă, tinerii de azi, radicali și contestatari, convinși că aproape tot ce s-a scris până mai ieri este funciarmente lipsit de valoare, nu știu prea multe despre predecesori.
Dacă aș avea această putere demiurgică, l-aș readuce printre noi pe George Meniuc (1918-1997), un important poet basarabean, de care m-am simțit foarte apropiat în ultimii lui ani de viață. Prietenia care mi-a arătat-o și atitudinea sa paternă față de tânărul care eram în anii ’80 ai secolului trecut, mi-au marcat începuturile carierei literare. Meniuc își făcuse studiile universitare la București, unde a și debutat cu volumul Interior cosmic (1939), menționat în Istoria literaturii… a lui Călinescu. Rămas sub sovietici la Chișinău în anii postbelici, a încercat – și în mare măsură a reușit – să se mențină în orizontul poeziei moderne din „vremea lerului“ marcată de spiritul avangardei. Considertându-l un scriitor „elitist“ (iar el chiar era un estet de elită!), presa oficială a încercat în mai multe rânduri să-l denigreze, să-i demarcheze „esența naționalist-burgheză“ a scrisului. Dar, în ciuda climatului în care compromisurile erau aproape inevitabile, el a reușit să se impună în viața literară, puternic ideologizată, a Chișinăului comunist ca model de scriitor adevărat, cu o conștiință artistică fermă și o probitate intelectuală exemplară.
Îmi amintesc cu emoție clipele când, în neuitatele noastre discuții, evoca momente din relaţiile sale cu foştii colegi de facultate sau prieteni de la revista Cadran: George Uscătescu, Geo Dumitrescu, Constant Tonegaru, Mihnea Gheorghiu, Ovidiu Bârlea, Dumitru Corbea, Miron Constantinescu, Laurenţiu Fulga… În acele momente, timbrul vocii sale era îndulcit de-o abia sesizabilă nostalgie, în apele fumurii ale ochelarilor desluşeam parcă fantoma unui Ulise singuratic, înşelat de chemarea unor sirene perfide, rătăcind departe de prietenii săi ahei…
Între anii 1957–1959, Meniuc a deținut funcția de redactor-şef al revistei Nistru. Or, tocmai în acei ani revista scriitorilor din Basarabia a publicat pentru prima dată, număr de număr, cu o consecvenţă acerbă, opera lui Eminescu, Creangă, Kogălniceanu, Russo, Donici, Hasdeu, studii despre literatura veche şi folclor.
În 1982, când eram tânăr poet venit din Cernăuți la Chișinău, mi-a prefațat volumul Țărmul de echilibru, care a fost la un pas de a fi dat la topit. În momentul în care exemplarul de semnal ajunsese la organele „de resort“, s-a declanșat o reacție concertată împotriva mea. Volumul a fost calificat drept „rebut ideologic“, iar tirajul de două mii de exemplare fusese imediat stopat în subsolurile rețelei republicane de difuzare a cărții, „Moldknigotorg“. Și doar intervențiile autoritare ale lui George Meniuc și Andrei Lupan (la rugămintea celui dintâi), care timp de peste trei luni au pledat cu toată forța argumentelor în susținerea cărții, au determinat autoritățile să avizeze în cele din urmă punerea ei în circuitul comercial.
M-aș bucura azi să-l văd, liber și emancipat, redescoperindu-și propria imagine a tinereții bucureștene, bucurându-se de libertatea de a trăi și a scrie în limba română. I-aș pune în brațe toate cărțile valoroase apărute în ultimele decenii, inclusiv antologiile de poezie în care continuă, în unele, să se regăsească, am elabora împreună o ediţie din creația sa poetică și eseistică, bine îngrijită şi echipată cu tot arsenalul critic şi informativ, ce l-ar (re)lansa în marele circuit al literaturii române (ar fi un act justiţiar şi reparatoriu), l-aș invita la o plimbare pe strada din Chișinău care îi poartă azi numele, i-aș citi poezia pe care i-a dedicat-o acum mai mulți ani George Uscătescu… Și, cu siguranță, i-aș solicita un interviu, pe care l-aș publica, cu acordul dumneavoastră, în cea mai prestigioasă publicație din România, România literară…
Robert ȘERBAN
O altă lume
Deseori mi-e dor de oameni pe care i-am cunoscut, pe care i-am admirat și care nu mai sunt în viață. Mi-e dor, adică le simt lipsa. Când dorul crește prea tare, caut să îl ostoiesc și atunci rememorez anumite împrejurări și întâmplări în care ei au fost implicați, citesc din ceea ce au scris (dacă au fost scriitori), privesc mai stăruitor și pe îndelete un obiect pe care l-au creat sau le-a aparținut, scriu ceva ori, alteori, nu fac decât să plâng. Dar să nu mă mai plâng. Să-l readuc aici pe unul dintre prietenii pe care mi i-am făcut la 23 de ani, când ne-am cunoscut înfruntându-ne la un cenaclu, după ce un poet și-a citit versurile, mie lectura mi s-a părut foarte slabă, iar lui, foarte bună. I-am reproșat atunci că îi plac versurile apoase și le cauționează cu sirop. Ne-am despărțit pufnind și ne-am revăzut peste o săptămână, în același loc. Îmi venise rândul să citesc la cenaclu. Am fost convins că mă va spulbera. A luat cuvântul, mi-a analizat atent fiecare poezie și – nu găsesc alt verb – m-a lăudat. A pus-o, într-un fel, cu botul pe labe pe tânăra fiară literară care eram. Mai mult, înainte să ies din restaurantul „Cora“, unde se ținea cenaclul, Nicolae Popa – acesta îi e numele – a venit la mine și mi-a dăruit un tablou, „Satul din lacrimă“, pictat chiar de el. Era și pictor. Unul care scria poezie. Acel tablou a fost fereastra prin care am început să mă uit cu interes și curiozitate către pictură. Ne-am vizitat, discutam mai ales în contradictoriu, dar prietenia noastră devenea tot mai intensă. Nicolae Popa era un om cu totul ieșit din rama prin care îmi scrutam semenii. Funambulesc, profund imersat în poezie și pictură, fumător care pur și simplu suda țigările Carpați fără filtru, din care, probabil, trăgea cu nesaț chiar și în somn, dipsoman pe care încercam să-l extrag, din când în când, din infernul în care cădea la răstimpuri, mai vârstnicul meu prieten (născut la 23 martie 1938) mă entuziasma prin felul lui de a fi, cu poezia lui și cu perspectiva-i originală asupra lumii în care trăiam. Avea o libertate interioară contagioasă și o intensitate a trăirilor ce îmi trezea dorința să scriu. Discuțiile cu el erau exaltante, mai ales că îmi ofereau unghiuri din care să privesc și să cercetez viața pe care nu le găseam în trigonometria mea. Fără să își propună, Nicolae Popa mă provoca așa cum n-o făcea nimeni și îmi sufla un vânt strașnic în pânzele visurilor mele. Am aflat unul de la altul că debutaserăm în același ziar, Viitorul, din Turnu Severin, el cu 15 ani înaintea mea, în 1968. Am debutat în volum în același an, 1994. El, cu Puțin acrișoară, sprânceana, la Editura Marineasa, iar până în anul morții, 2007, a mai publicat alte șapte cărți de poezie de a căror apariție m-am bucurat profund: Auzind s-a făcut întuneric, Nu vă supărați dacă cerul este albastru, Marcel e bolnav, Rujul de pe piatra funerară, Marți Dumnezeu e în tura de noapte (semnat Nicolae de Popa, ca și cele care i-au urmat), Pantoful semăna cu un diavol, Această lacrimă care tropăie prin oraș. Prietenul meu m-a invitat să vorbesc la vernisajele expozițiilor sale de pictură și m-a îndemnat să îmi iau în serios pasiunea pentru arta vizuală. Să fiu mai puțin încrâncenat. Să cred în poezie. L-am ascultat și îl ascult și azi, dar tot mi-e dor de el. Era dintr-o altă lume. Era o altă lume.
Florin TOMA
Două sticle de Azuga
Cârcotaș cum mă știu, consider, mai întâi de toate – ceea ce-mi deschide „fereastra de oporturnitate“(!) de a dezvolta mai la vale și alte considerații – că în conținutul propunerii dvs. sunt prea multe „condiționări“. Așadar, n-am idee dacă, printre scriitorii apropiați mie sau prețuiți, voi descoperi la ei atâtea calități, adunate la un loc. Ce primează oare în desfășurarea argumentelor: valoarea literaturii, prezența publică, însușirile umane sau calitatea de prieten? Poate că „alesul“ meu este creatorul unei literaturi absolut extraordinare și cu o prezență publică foarte accentuată, dar, din păcate, nu-l cunosc personal, nu-i sunt apropiat și, cu atât mai puțin, prieten. În cazul ăsta, l-aș numi (nu aleg la întâmplare!) pe Shakespeare sau, poftim! pe Borges. Mă rog, considerând că fiecare dintre cei doi este unic. Singular. Sau, tot așa, poate să fie un autor de-a dreptul strălucitor, cu o operă imensă, mult mai nemuritoare(!) decât el, dar, ca om, ca făptură cu două picioare, două mâini și un cap cât o baniță, el să fi fost un ticălos. O lepădătură. O lichea. Deci, zero însușiri umane, fiindcă „alesul“, cum spuneam, e, de fapt, o fiară sălbatică. Un nesuferit. În cazul ăsta, nu-mi cereți să numesc unul, pentru că s-ar resuscita singur! Și pe urmă, ar produce o sumedenie de pagube colaterale… Sau altfel, luându-l după însușirile umane… Doamne, câți scriitori mi-au stârnit admirația (ba, chiar și invidia!) pentru bunătatea lor, pentru empatia, pentru generozitatea lor și pentru grația omeniei lor! Și poate că, dacă stau și mă gândesc bine, nu întotdeauna scriitura lor a dezvăluit aceste calități umane. Poate că literatura lor a însemnat, de fapt, o mască fragilă, în spatele căreia și-au ascuns frumusețea interioară, considerând-o, cine știe, poate o slăbiciune inavuabilă. Nu știu și nici că voi să mă-nspăimânt! Dacă tot veni vorba de pasionabili, în general, vreau să vă mărturisesc că mie nu mi-au plăcut niciodată scriitorii colosali („giganormici“, cum spunea nepoata mea, când era mică!), huidumele literare cu bărbățiile zvârlite printre fraze cleioase, veritabili Gogea Mitu literari, Gulliveri fantasmagorizanți, „godzillieri“ pe tarlaua romanelor nesfârșite, cu nu știu câte dintre cele zece cărți din același ciclu (apărute câte una la doi ani!) premiate sârguincios. Și care, toate, dezvoltă aceeași singură „saganerie“ a unei familii dintr-un anume ținut al planetei; dar povestea e ca-n O mie și una de nopți, fără final, căci, din păcate, autorul s-a stins de epuizare. Prietenii mei literari adevărați sunt aerienii, plutitorii, ăia cu portanță și importanță, etericii, personalități fluide ce levitează printre oameni și cuvinte și care au o inconsistență omenească temeinică. Sunt un fel de îngeri umanoizi, care au o teamă teribilă de a fi descoperiți, deși aripile lor (sau mai degrabă, capătul de jos al lor!) ies din când în când la iveală, iar ei se rușinează tare, atunci când penele cele mai lungi se târâie prin noroiul lumii terestre. Prin urmare, după ce s-au împiedicat o dată (după un colț stă Baudelaire, care știe ce știe!), se abțin și au grijă să nu se mai repete aceste accidente „superhtonice“. Mie, acum, în momentul acesta în care lumea, apropiindu-se de final, a luat-o razna și cerul pe care i l-am împrumutat când eram copii, ni l-a dat, e drept, înapoi, însă jerpelit și fără stele (ceea ce… vă dați seama!), deci, mie acum, îmi este cumplit de dor de prietenul Ionel. De Ioan Es. Pop! Căci prea de timpuriu și-a luat tradiționala lui geantă de umăr, înăuntru cu veșnicele două sticle de bere, și a plecat. S-a dus. A zburat spre alte neguri. Mai luminoase, mai limpezi, mai clare, mai cristaline. Mi-e dor de el și de fabuloasele și de incredibilele lui zboruri de înger travestit. De aceea, l-aș readuce hic et nunc, doar pentru a-i asculta vorba timidă, ușor șoptită, rușinată, grijulie și pusilanimă, cu el uitându-se mereu peste umăr, înapoi, de teamă să nu-l ajungă Ieudul din care evadase… Ionel, care nu cred că în viața lui ridicase tonul la cineva, pentru că nervii lui de gumilastic aveau o întindere până la Alpha Centauri, Ionel care, sunt ferm încredințat că, aidoma lui Harap Alb, îi era târșe să strivească șirul de furnici din fața pasului său, Ionel, care arunca în lume, din moment în moment, cu o naivitate gustoasă, metafore nespuse și transformate în mirări sincere, în uimiri în cascadă, în nedumeriri onctuoase. Ionel… etc.! Gata, mintenaș dau fuga la nonstop, ca să cumpăr două sticle de bere Azuga. Și, cu sacul de vise pe umăr și lacrima pe geană, te aștept!
Lucian VASILIU
Foto cu Laurențiu Ulici
L-am visat. Eram invitatul lui în balconul vilei nordice de la Valea Vinului/ VinuLULUlui, cum glumeam cu economistul Mihai Chicuș. Pe măsuța de lângă noi, printre cărți, reviste, piese de șah și cărți de joc, se aflau așezate cronologic, la vedere, câteva fotografii de epocă. – Luciane, să inventariem, sumar! Te știu de prin 1977, după cutremur, din Suceava Festivalului-concurs de poezie „Nicolae Labiș“. Venisei de la Iași, să primești unul dintre premii. Erai student la Filologie, bibliotecar la Institutul Politehnic Asachi, redactor al revistei Dialog, în echipa coordonată de tânărul universitar și critic literar, rafinatul Alexandru Călinescu. Memorabil a fost în acei ani Colocviul National de Poezie din 1978, de la Iași. Președinte al breslei noastre era George Macovescu. Prim-secretar, mai relaxat, în Iașii Junimii: Ion Iliescu. Au fost trei zile de minate câmpuri culturale. Pregătisem o surpriză pentru manifestările din ziua desfășurată în Aula Fundațiilor Regale Regele Ferdinand I, edificiu devenit sediul central al Bibliotecii Universitare Mihai Eminescu. Selectasem, tacit, un număr reprezentativ de condeieri de perspectivă, profitând de prezența mea în varii jurii, la concursuri, festivaluri, cenacluri studențești etc. Nu au putut ajunge la Colocvii decât 16 invitați ai mei, din toată țara. Sosiți neoficial, pe cheltuială proprie, dar cu legitimarea mea. Când mi s-a oferit cuvântul, am propus ca minutele mele să fie dedicate tinerelor speranțe însumate în aula poeziei. O parte a celor prezenți a vociferat: „– Ce caută ăștia aici?“ Am insistat: „– Numele lor nu vă spun, acum, nimic. Sunt voci de viitor, din toată țara!“ I-am numit, pe rând, în ordine alfabetică, invitându-i la pupitru, să își rotească poemul ales de fiecare, fără nicio cenzură: Romulus Bucur, Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Radu Călin Cristea, Emil Hurezeanu, Florin Iaru, Ștefan Mitroi, Ioan Moldovan, Viorel Mureșan, Aurel Pantea, Mircea Petean, Ion Stratan, Elena Ștefoi, Lucian Vasiliu, Matei Vișniec și Călin Vlasie. Au urmat aplauze. Poezia românească avea continuitate, chiar dacă incomodă pentru mulți. În acei ani, tânărul critic literar lucra riguros și profund, cum îl știam, la Antologia Poetilor Tineri, anii 1978-1982. Consiliul Culturii și Educației Socialiste a respins ca incendiar demersul ulician. Cum ar fi arătat istoria noastră literară dacă opul ar fi apărut la timp? A fost editat târziu, în anul 2005, sub auspiciile Muzeului Literaturii Române București, cu editor Doina Uricariu. Cu o tabletă însoțitoare semnată de Daniela Crăsnaru. Nu lipsesc din Antologie nume precum (alfabetic): Adrian Alui Gheorghe, Mircea Bârsilă, Rolf Bossert, Gabriel Chifu, Dumitru Chioaru, Mariana Codruț, Daniel Corbu, Nichita Danilov, Mircea Dinescu, Aurel Dumitrașcu, Magdalena Ghica, Mariana Marin, Virgil Mihai(u), Ioan T. Morar, Ion Mureșan, Marta Petreu, Octavian Soviany, Werner Söllner, Liviu Ioan Stoiciu, Eugen Suciu, Traian Ștef, Richard Wagner. – Uite, fotografii de la Colocviile de pe malul Tisei (Festivalul de la Sighet), de pe malul Ozanei (Târgu Neamț), de pe malul Dunării (Galați-Brăila), de la Neptunul Mării Negre („Scriitori români de pretutindeni“, Colocviile Ovidiu etc.), de la Chișinău, Botoșani și Ipotești (Premiile Naționale Eminescu, Biblioteca Națională De Poezie), de la inaugurarea bustului dedicat lui Ion Pillat – lucrare a sculptorului Dumitru Pasima), în Ținutul de pe malul Prutului. Cele mai multe imagini sunt de la Casa Pogor – sediul muzeelor literare din Iași, unde m-ai invitat de multe ori. Am fost prezent la Prelecțiunile Junimii (cu tema „Mitică și Hyperion“), la Zilele Convorbiri Literare, dar și, de exemplu, lănsând cele 10 volume „1001 de poezii românești“ (editura Du Syle, 1997) sau celebrând 30 de ani de la apariția revistei Cronica, în companii diferite cu Doina Uricariu, cu primarul Constantin Simirad, cu Mihai Ursachi și Cezar Ivănescu, Ștefan Oprea și Nicolae Turtureanu, Ioan Holban și Valeriu Stancu, Cassian Maria Spiridon și Gellu Dorian și cu mulți alți comilitoni din zonă. Fotografii realizate, în varii ipostaze, de Constantin Liviu Rusu, Ioan-Matei Agapi sau Cornel Mureșan de la Radio Iași. Nu mai detaliez marea călătorie din 1994, cu vaporul World Rennaisance: circa jumătate dintre scriitorii vaporeni slujesc acum bibliotecile celeste. Știu că ai participat la înmormântarea mea. Ai venit, de la Iași, în mașină cu familia prietenă profundă Antoneta și Valentin Ciucă, rafinatul critic de artă. De la Biserica din Piața Amzei, m-ați petrecut la Cimitirul Bellu. Îți mulțumesc, pe această cale, și pentru inițiativa de a numi „Laurențiu Ulici“ sediul Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor – Casa cu Absidă. Casa caselor noastre!
Răzvan VONCU
Mi-e dor de frumoșii nebuni ai tinereții mele
Întrebarea ne îndeamnă la seriozitate și responsabilitate: în fond, nu-i de colea să te joci de-a Dumnezeu, fie și o singură dată, pe hârtie. Dacă ți se dă privilegiul de a învia din morți un om, unul singur, alegerea e infinit mai dificilă decât dacă ai putea să-i învii pe toți. Bănuiesc că întrebarea, este, prin urmare, o invitație la un exercițiu de strategie. Dacă e nevoie chiar să readucem un om din morți, înseamnă că ne confruntăm cu o criză gravă. Mărturisesc că nu cred în oamenii providențiali, în „salvatorii națiunii“. Dacă pentru a salva o situație e nevoie de un miracol de nivelul învierii din morți, atunci e nevoie de Dumnezeu, nu de cel înviat. Numai El mai poate face ceva. Însă… dacă mi s-ar da, totuși, puterea de a readuce printre noi pe cineva și aș putea să-mi înfrâng, cumva, egoismul de a aduce pe cineva din familie, cred că l-aș alege pe Adam Puslojić. Îmi dau seama că nu e o alegere evidentă. De ce tocmai el? De ce nu unul dintre marii scriitori români de care am avut norocul să fiu apropiat? De ce nu Nicolae Manolescu, Marin Sorescu, Fănuș Neagu, Dumitru Radu Popescu, George Bălăiță, Eugen Simion, Romul Munteanu, Valeriu Cristea, de exemplu? L-aș alege pe Adam Puslojić pentru că mi-e dor de frumoșii nebuni care au populat lumea din care provin. Mă afectează, desigur, neajunsurile politice, culturale, academice etc. ale lumii actuale și mă îngrijorează din cale-afară lumea în care copiii și nepoții mei vor trăi. Cred că prezența oricăruia dintre marii oameni de cultură lângă care am avut norocul să-mi fac ucenicia ar fi benefică, într-o măsură care merge de la mică la foarte mare, culturii și societății noastre, și în primul rând literaturii. Însă mă deranjează, de ce să mint, faptul că îmi voi petrece zilele care mi-au mai rămas într-o societate în care oamenii, chiar când au ceva talent și știință de carte, nu mai știu să-și piardă timpul și mințile cu folos. E o lume în care tinerii nu mai știu să bea, să mănânce, să recite, să se entuziasmeze, să ridice statui (știu numai să le dărâme, din păcate) sau să se piardă în escapade nu neapărat literare… Tinerețea trăită pe coclaurile fostei Iugoslavii – îmi vine să spun și „ale fostei Românii“ – alături de Adam Puslojić a avut ceva dintr-o „feerie intermitentă“, care mi-a permis să trec cu ușurință peste toate micile și marile dificultăți de care m-am lovit în viață. Gândul că nu mă voi mai sui niciodată în tren ca să ajung la Belgrad, unde să mă aștepte Adam cu niște prieteni și o mașină care să ne ducă Dumnezeu-știe-unde, pe la mănăstiri uitate sau, dimpotrivă, la un festival de orchestre de alămuri, mă întristează din cale-afară. Gândul că acea lume – animată de făptura și de poveștile „adamice“, de energia și flacăra cu care prietenul meu belgrădean trăia totul – nu mai este, că s-a terminat și nu mai există decât în memoria mea fatal înșelătoare, mă deprimă. Deci da, pe el, pe Puslojić l-aș aduce înapoi, dacă aș putea.
Varujan VOSGANIAN
Am fost poet în vremea lui Ahab
Mircea Ciobanu a fost mentorul meu întru poezie. L-am întâlnit când eram student, țineam niște cursuri duminicale de limbă și cultură armeană la Biblioteca armeană din București. Cel care ne-a făcut cunoștință a fost Sergiu Selian, redactorul-șef al publicației în limba armeană Nor Ghiank (Viață Nouă). Mai toate începuturile mele literare sunt legate de Mircea Ciobanu și au urmat întrucâtva povețele lui. Iar dacă recitesc unele dintre poeziile pe care le-a scris în perioada mentoratului, cum ar fi cele cuprinse în volumul Vântul Ahab, simt o penumbră din spiritul lui strecurându-se printre versurile mele. Avea în comportament ceva grav, ritualic. Albit înainte de vreme, dar cu sprâncenele conturate deasupra unor priviri neguroase. Vocea avea o intonație melopeică, alegea cuvinte care să acopere cât mai bine sensul obiectului sau simbolului pe care îl desemna. De aceea, uneori aveai impresia că îți vorbește un predicator, dar nu într-un naos larg, sprijinit pe arcade, ci într-un lăcaș de felul schiturilor care se ascund printre munți. Această atitudine de o solemnitate reținută, dar convingătoare, te obliga la un anumit standard al dialogului. Era ca și cum peste gândurile tale puneai o haină de duminică, așa cum făceau ai mei când se duceau la biserică. Râdea rar, în toată colecția de fotografii pe care le avem la Uniunea Scriitorilor nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată zâmbind deschis, darămite răzând. Nu avem nicio fotografie împreună. Pe vremea aceea oamenii se pozau mai rar și ceremonios. Ne vedeam în timpul vizitelor mele la el acasă, noi doi sau în serile când primea alți scriitori, nu puțini. Singura oară când l-am însoțit într-o întâlnire publică a fost în ziua de 22 decembrie 1989, am mers împreună la sediul Uniunii Scriitorilor, unde se inflamaseră deja polemicile. Manualul după care studiam poezia era Biblia. A fost un foarte bun cunoscător al scrierilor sfinte. Mircea Ciobanu considera că fascinația pe care a exercitat-o Biblia de-a lungul secolelor se datora nu doar faptului că e izvor de credință, ci că e izvor de poezie. Ceea ce emoționează e mai ales dimensiunea poetică. Am citit împreună Eclesiastul, Cartea lui Iov despre care spunea că e primul mare poem liric din istoria umanității, Cântarea Cântărilor. Citeam mai ales din Vechiul Testament pe care îl considera superior din punct de vedere estetic, în timp ce Noul Testament are mai ales o încărcătură etică. Îmi corecta poeziile cu creionul în mână. Pe unele nu le consideram reușite. Mă sfătuia să nu renunț. Lucram împreună asupra lor, nu adăuga niciodată nimic la ceea ce scriam, dar mai tăia, mai alătura sau separa versurile. E ceva aici, spunea, care trebuie scos la iveală. Cum spunea Michelangelo în fața unui bloc de piatră: Ho visto un angelo nel marmo ed ho scolpito fino a liberarlo. (Am văzut un înger în piatră și am sculptat până l-am eliberat.) Câteva dintre poeziile astfel salvate le-am publicat în primul meu volum, Șamannul albastru, al cărui lector de carte a fost și căruia i-a scris un cuvânt de încheiere. După 1990 am crezut, și unul, și celălalt, că suntem de partea celor buni. L-am iubit amândoi, fiecare din perspectiva generației lui, pe Regele Mihai. El a scris două volume de interviuri care constituie, probabil, cea mai amplă și profundă descriere a modului în care Regele și-a înțeles misiunea istorică. Mircea Ciobanu a fost cel care mi-a înlesnit prima întâlnire cu familia regală, la Versoix, în aprilie 1990. A murit în aprilie 1996, nu a apucat schimbarea de după alegerile din acel an, schimbare pe care a dorit-o atât de mult și care probabil că l-ar fi dezamăgit la fel de mult. Am scris o carte pe care am numit-o Dublu autoportret, în paginile căreia suntem puși, față în față, tânărul de atunci și cel care sunt acum. Mi-ar fi plăcut să știu cum ar fi făcut el, în ce mă privește, comparația asta. Aș vrea să-l văd din nou aplecat peste poeziile mele, cu creionul în mână. Să găsească îngerul ascuns, cu aripile strânse, acolo unde eu nu-l văd. Fumând țigară după țigară sau, după ce a fost silit să se lase de fumat, strângând în pumn un bulgăre de ceară care să-i astâmpere, dacă nu neastâmpărul pieptului, măcar neastâmpărul degetelor care bâjbâiau după pachet. M-ar fi bucurat să-mi prezinte cărțile pe care el însuși le pregătise pentru editură, într-o vreme în care vremurile erau potrivnice conținutului lor. Și mai ales acum, la Uniunea Scriitorilor, când primesc atâtea sfaturi neavenite, aș fi avut mare nevoie de sfatul lui cuvenit. Dar, cine știe, toate la timpul lor, la Judecata care n-a venit încă pentru niciunul dintre noi dar care zicem, cu speranță sau cu teamă, că o să vină.