Dacă ați primi, acum, 10 milioane de euro, ce ați face cu acești bani (sau măcar cu o parte a lor) pentru cultura română? În mod particular, pentru literatura română?

Adrian ALUI GHEORGHE

Cum să cheltuiești 10 milioane fără să-ți faci dușmani

Vă rog, nu mă ispitiți cu așa propunere și cu așa sumă…! Firesc ar fi să încep prin a vă oferi contul bancar, în care să încapă așa sumă. Sau să îl ofer acelei instanțe care ar decide că eu merit să sparg atîta amar de bani pe lucruri considerate, în general, fără semnificație…! Nu-i simplu, chiar numărarea atîtor bani ne-ar lua serioase și consistente ore din viață, întrebarea care urmează, încărcată de metafizică, ar fi dacă merită să facem un asemenea sacrificiu. Spuneam cîndva, jucîndu-mă sub formă rimată și ritmată: „Ah, banii, am spus/ trag lumea în jos,/ împing cerul prea sus.// Ah, într-o lume cernută de bani,/ la prietenii pe care îi am/ nu mai am nevoie de duşmani.// Între viul provizoriu şi amin/ Sfîntul Francisc de Assisi spunea:/ pe lumea asta am nevoie de puţin/ iar de puţinul acela şi mai puţin…“ ș.a.m.d. Și mai este și bancul celebru, pe care nu mă pot abține să nu-l reiau: „Dacă ai primi 10 milioane de dolari, cu ce ai începe? – Mi-aș achita datoriile. – Și restul? – Restul să mai aștepte, poate mai primesc o sumă la fel de considerabilă.“ Astea ar fi premizele teoretice, practica are alte reguli, firește.

Dacă aș primi acum 10 milioane de euro cu care să fac oareșce fapte bune pentru cultura română, aș face ceea ce face orice român responsabil: întîi m-aș preface că nu știe nimeni nimic, ca să nu mă sune apropiații cu „un proiect cultural mic“ sau pentru donații în scop caritabil. Presupunînd că banii există totuși, aș investi în literatura română, adică în singurul domeniu unde oamenii pot avea cinci romane publicate, trei premii, două doctorate și totuși să fie întrebați de familie: „Bine, dar tu cu ce te ocupi concret?“ Investiția ar fi fără gîndul vreunui profit, că nu se poate, ci pentru supraviețuirea unei categorii profesionale care trăiește exclusiv din cafea, orgoliu și festivaluri unde plata constă într-o diplomă și o apă plată.

Și mai concret, la o întrebare oarecum asemănătoare, spuneam cîndva că dacă aș avea putere de decizie (dar și bani; sunt bune cele 10 milioane…!), aş „provoca“ trei antologii de literatură românească, care să fie oglinda contemporaneităţii noastre culturale cu care aș invada Europa. Și asta, fiindcă literatura română seamănă cu un elev inteligent care stă în colț și vorbește atît de încet încît Europa îl confundă cu mobilierul. În primul rînd, aş face o antologie de poezie actuală, cu treizeci, patruzeci de nume, cu cîte zece, cincisprezece pagini pentru fiecare autor, care să fie tradusă în vreo zece limbi, dintre cele mai influente cultural. Traducătorii ar trebui să fie pe alese, evident. Apoi aş propune o antologie de proză, cu zece, douăzeci de prozatori de azi. Şi, evident, o antologie cu zece, douăzeci de eseişti de primă mînă. Şi avem, slavă Domnului, eseişti şi teoreticieni redutabili! Vă daţi seama ce ar însemna să intri în cultura germană, franceză, engleză, cehă sau rusă… cu atîtea nume de scriitori? Am da senzaţia de forţă, am stîrni respectul binemeritat. Să ne întrebăm pe cine ar interesa? E o întrebare superfluă, eu, de exemplu, aş cumpăra imediat o antologie de poezie cehă, albaneză, suedeză, bulgară sau rusă, de azi, ca să văd pe unde ne situăm. Sau o antologie de eseuri, sau de proză…! Dacă vă fac şi un calcul economic, vă pot dovedi că ar costa mai puţin decît un proiect de imagine care se stinge după încheierea evenimentului. E păcat că ieşim în lume doar cu cîteva nume, importante, nimic de zis, dar care par izolate, care par să vină dintr-o zonă exotică, dar limitată ca identitate.

Această idee am dezvoltat-o și în fața Profesorului Nicolae Manolescu, convins fiind că va tresări și va aplauda. Dar Profesorul m-a privit sceptic-ironic, după care m-a întrebat: Dar de unde scoți tu atîtea nume de poeți, prozatori și eseiști buni de export? Evident că eram pregătit cu listele de rigoare, dar în timp ce le recitam, profesorul dădea blînd din cap.

Dar să revin la suma inițială, cu partea pe care nu am cheltuit-o încă. Aș lansa și o campanie națională: „Citește un autor român contemporan. Nu doare. Și nici nu pică la BAC.“ Aș înființa un program național prin care scriitorii să primească bani fără să fie obligați să scrie proiecte de 48 de pagini despre „impactul sinergic al metaforei în comunități vulnerabile“; un fond special pentru poeți, fiindcă nimeni nu poate trăi doar din aplauze și trei like-uri sincere; biblioteci moderne, unde cărțile să stea în același secol cu cititorii; și, foarte important, aș cumpăra criticilor literari scaune confortabile, ca să poată desființa romane și cărți de poezie proaste în condiții ergonomice. Sigur, există riscul ca după doi ani să apară o comisie, trei scandaluri, patru anchete și un documentar despre dispariția misterioasă a unor fonduri pentru un festival de haiku la Băicoi. Dar asta ar însemna, pînă la urmă, că proiectul a devenit autentic românesc.

 

Angela BACIU

Am zâmbit

Când am citit prima dată tema acestei anchete, am zâmbit. Mi s-a părut atât de ușor și firesc să răspund. Apoi, cuvintele și frazele se înghesuiau, se poticneau, se împingeau, ridicau mâna precum elevii când sunt nerăbdători să răspundă în fața profesoarei: și eu! și eu vreau să răspund!

Și lista se tot întindea, de parcă abia aștepta ca cineva să o bage în seamă! Dar, de unde să începi? Revistele literare vrei să le salvezi, chiar dacă suntem într-o eră a internetului și AI, acestea sunt adevărate materiale documentare, avem nevoie de ele. Să sprijinim editurile și scriitorii, cartea să nu mai sufere, să poată fi difuzată în librării, instituții culturale, târguri și expoziții. Foarte importantă este imaginea literaturii în străinătate, așa că traducerea și munca traducătorilor ar trebui luată mai în serios și sprijinită și ea. Mai multe lecturi publice și conferințe pentru cunoașterea scriitorului român. Antologiile de poezie, proză, eseu publicate în țară și traduse în străinătate, au și ele rolul lor de a ne apropia și cunoaște. Investiții în proiecte europene dedicate literaturii române și cunoașterii acesteia în spațiul european și occidental. Poate, periodic, o gală dedicată scriitorilor care împlinesc o vârstă rotundă. Deschiderea unor canale de youtube pentru o mai bună legătură cu generațiile tinere: un canal pentru promovarea istoriei literare române de la origini până în prezent, altul pentru literatura contemporană, podcasturi documentare despre viețile scriitorilor, seri de poezie on line, dialoguri cu cei foarte tineri.

Și, pentru că am amintit de tineret, poate că ar trebui o prezență mai mare a scriitorilor contemporani în manualele școlare și universități. Firește, asta ar însemna și mai multe proiecte în colaborare cu unitățile de învățământ. Dialogurile între generații sunt atât de importante…Literatura, artele sub toate formele fac parte din educația unui popor, fără acestea societatea ar fi mult mai săracă. Și indiferent dacă ai sau nu acești bani, schimbarea începe cu tine: o discuție interesantă, promovarea unei reviste, propunerea unui proiect, citirea unei poezii cu voce tare (poate fi și terapie!). Să nu uităm: literatura română va merge mereu în aceeași direcție cu educația și cultura!

P.S.: Sigur, 10 milioane de euro sunt mulți, dar cultura nu se cuantifică în bani…

 

Mircea BÂRSILĂ

De-aș avea atâția bani

Rămânând în cercul premiselor de ordin fictiv – și fără să am vocație de negustor sau de antreprenor – aș încerca să folosesc imaginara sumă de atâtea milioane de euro în câteva „constructe“ menite să revitalizeze actul de receptare a literaturii care nu mai este citită, în prezentul context, decât de specialiști. Un context dependent de o nouă paradigmă care tulbură din ce în ce mai mult ordinea normală a lumii. În mod paradoxal, aproape toți oamenii de pe glob, de la copii la cei mai vârstnici, sunt atrași de ofertele noii ere a civilizației, între care și cele ale rețelelor de socializare. Fascinați de robotică și de „lucrul“ cu inteligența artificială, tinerii – liceenii și studenții – ignoră cu desăvârșire instrucția – fie și sumară – de factură literară. Poate că, în percepția lor, scriitorii – și, în genere, intelectualii de orientare umanistă – sunt asemenea unor plante pe cale de dispariție, afectate de surprinzătoarele schimbări ale climei. Îmi aduc aminte că, în urmă cu peste douăzeci de ani, Traian T. Coșovei ne atenționa că decât să-i mărturisești unei femei că ești scriitor este mai bine să-i dai de înțeles că îți câștigi existența ca tehnician dentist. Și avea dreptate. Alte „modele“ se bucură astăzi, cu ajutorul unor reviste, al posturilor de televiziune și nu în ultimul rând al internetului, de o mare popularitate. Niște „modele“ a căror prestație și vizibilitate întinează, în definitiv, adevăratul statut de model comunitar.

În fine, dacă aș avea zece milioane de euro, aș subvenționa atât publicarea cărților (care merită) în cel puțin o mie de exemplare, cât și difuzarea lor gratuită și, spre a optimiza achiziționarea respectivelor cărți, aș organiza tombole la care să participe, în baza unor tabele, toți „cumpărătorii“. Totodată, aș finanța traducerea cărților exponențiale în câteva limbi europene și aș ridica cuantumul premiilor acordate de Uniunea Scriitorilor la douăzeci de mii de euro. De asemenea, aș premia anual profesorii de literatura română din licee, care fac dovada că sunt conectați, prin intermediul revistelor literare în frunte cu „România literară“, la fenomenul literar actual.

Ar fi, desigur, multe de făcut, dar câte poți să realizezi doar cu zece milioane de euro? Suma de zece milioane de euro pare uriașă, la prima vedere. Dacă luăm în calcul sumele de sute de milioane de euro pierdute mereu de statul român, în diverse domenii economice, din pricina incompetenței unor politicieni cu vremelnice funcții înalte și a lipsei lor de responsabilitate, cele zece milioane de euro se dovedesc a fi, de fapt, un mărunțiș.

 

Adrian BODNARU

Pariu pe poezie

I-aș investi pe toți în poezia română: cercetare și infrastructură.

4 milioane i-aș dona Institutului „Ana Aslan“ pentru obținerea poetului nemuritor. Care, dotat cu tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, n-ar mai trebui să lucreze cu normă întreagă la propria statuie. Ba chiar deloc, ajungând, după mii de ani de poezie, să nu-și mai semneze cărțile, ca dovadă a reușitei depline a tratamentului.

Și sigur că la primele rezultate promițătoare de laborator m-aș oferi voluntar să probez rețeta eternității. Însă doar până la Valea Plângerii și numai ca să o astup cu un mall, Valea Plângerii Plaza, pentru care aș fi dispus să cheltuiesc restul de 6 milioane. Ceva asemănător mall-ului din Hunedoara, dar un pic mai ieftin, fiindcă Ispirescu, liber de copyright, nu-mi poate cere nimic pe terenul Văii. Aș vedea investiția compusă din două corpuri: „Madame Bovary“, un complex de wellness, și „Don Quijote“, un cazinou, pentru autofinanțarea cercetării în nemurire, omagiindu-i totodată pe cei care au plătit un timbru literar Cap de Bour pe lectură.

Clienții ar fi poeții ce nu urmează tratamentul corect sau până la capăt și se aleg doar cu tinerețe fără bătrânețe, fapt ce-i face vulnerabili mai cu seamă în fața iepurașilor ușor tomnatici, Miss September sau October, când, firește, în vii se culege autocunoașterea dionisiacă. Și care, alergând după câte un iepuraș, pot nimeri ușor în Plaza mea, unde să-și toace drepturile de autor pentru un scop nobil și pentru că aș tolera, pe propria răspundere, fumatul de fidelizare în spațiile închise unde se consumă dorul, oferind cești de Illy goale ca scrumiere.

Bineînțeles, acoperișul mallului ar deveni o autostradă suspendată pe care să trecem fără grijă noi, ceilalți, care ne-am tratat corect cu veșnicie.

Volumele, nesemnate, ar purta totuși unul din titlurile: Poezii, Poeme, Versuri, pentru a păstra în chenar o parte din Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale și a consolida, astfel, încrederea în instituția Premiului Omnia pentru întreaga activitate.

 

Hanna BOTA

Aș cumpăra timp

O țară care nu investește în limba sa și în cei care o duc mai departe prin literatură își pierde treptat identitatea. Edificiile și tehnologiile nu vorbesc. Muzica și artele vizuale au un limbaj aproape universal. Limba română însă are nevoie de scriitori și de cititori pentru a rămâne vie.

Literatura română nu suferă atât din lipsa scriitorilor, cât din lipsa timpului și a continuității. Avem autori care scriu în condiții de precaritate, există reviste care supraviețuiesc cu greu, avem traduceri sporadice și o memorie culturală care se pierde.

Aș cumpăra timp pentru scriitori, pentru ca aceștia să scrie.

Aș crea un fond național de burse pe termen lung. Nu premii pentru cărți deja scrise, ci timp cumpărat pentru cărțile care încă nu există. Literatura are nevoie de ani de muncă invizibilă. Zeci de autori care primesc posibilitatea de a lucra cinci-șapte ani fără grija supraviețuirii pot produce mai multă cultură decât un edificiu spectaculos. Acești oameni ar avea timp să se dezvolte an de an și, crescând ei înșiși, să producă mai multă valoare culturală prin scrisul lor: la fel ca într-o structură emergentă. Nu ar fi vorba doar despre numărul cărților scrise. Un scriitor care are timp să crească va produce, la rândul său, alte efecte: va forma cititori, va influența autori mai tineri, va genera dezbateri, va atrage traduceri și proiecte culturale. Valoarea produce valoare. Nu ar fi o progresie aritmetică, ci una geometrică.

Chiar și în condițiile actuale, scriitorii oferă cărți, deși le scriu după programul de serviciu, obosiți, cu prea puțin timp pentru propria dezvoltare, fără să primească bani pentru ceea ce produc (sumele de la cele câteva edituri care plătesc nu contează în dinamica existenței). Cu atât mai mult, ei ar fi capabili să ofere un plus de valoare prin textele lor și ar crea/urma proiecte pe termen lung.

Odată pornit acest tăvălug, chiar dacă nu toți ar presta la fel din punct de vedere calitativ – căci talentul nu este o caracteristică universală: unii vor rămâne fatalmente mediocri –, dacă vor rămâne 10-15 scriitori de talie internațională, ar reprezenta un vârf de lance care ar atrage atenția. Literatura română suferă și din cauza incapacității de a transforma valoarea individuală într-un proiect colectiv. Avem încă dificultăți în a construi solidarități culturale durabile și în a susține succesul celuilalt ca pe un câștig comun. În acest cadru, al investiției în literatură, ar exista interes și pentru traduceri, pentru digitalizarea textelor, ca să nu mai spun de citit.

În concluzie: dacă aș primi zece milioane de euro pentru cultura română, nu aș cumpăra nimic palpabil. Aș cumpăra timp. Timp pentru ca scriitorii să scrie și timp pentru cititori să descopere cărțile, timp pentru profesori să le transmită mai departe și timp pentru opere să supraviețuiască uitării. Cultura nu moare din lipsă de bani, ci din lipsă de răgaz. Iar cea mai mare investiție culturală este să oferi unei societăți timpul necesar pentru a se asculta pe sine.

 

Ion COCORA

Dispariție plătită

Dacă aș fi beneficiarul a zece milioane de euro, suprarealistă posibilitate, nu aș investi pentru cultura română, în speță pentru literatură, niciun sfanț. În orice caz, nu pentru reviste, nu pentru a sprijini apariția unor cărți la edituri, nu pentru burse individuale sau colective, nu pentru premii, promovări, nu pentru fundații sau biblioteci, nu pentru vreo „rezidență cu logo și site“. Cu un asemenea răspuns atât de categoric sunt sigur că mă expun riscului de a fi acuzat că sunt un bănățean pus pe căpătuială și nu mă grăbesc să bag mâna în buzunar. Hei, na, nu e tocmai așa! Nu fac parte dintre cei ce dezaprobă investițiile cu destinație culturală. Arareori am profitat și eu într-un fel sau altul de ele. Dimpotrivă, dacă ar fi să mă trezesc cu fabuloasa sumă în cont, trăsnaia ce îmi trece prin cap e să-mi asum pe loc rolul de mecenat, dar invers accepțiunii curente, sensului prin care a devenit legendar, mutând miza dinspre acte caritabile și infrastructură spre imaginație, poate chiar spre absurd. Întrebarea adresată e provocatoare, îmi place, deși ține de utopie. O percep dintr-o dublă perspectivă, gravă și ludică, are mai multe fețe, intelectual e ipotetică, depășește un interes strict contabilicesc, nu e doar un gest de generozitate, merge către un experiment socio-literar, pune reflectorul pe vanități și ierarhii, pe imaginea publică a unor nume de notorietate, recunoscute ca valori naționale de prim-plan. Prin urmare, aș „cumpăra câte un an din viața a treizeci de scriitori români contemporani, poeți, prozatori, critici, eseiști, spirite tutelare, deținători de poziții importante la diferite publicații, frecvent întâlniți în jurii, prezențe de seamă prin comitete și comisii decizionale etc. Evident, cifra nu e bătută în cuie. Personal presupun că poate fi mai mare sau mai mică după cum consideră fiecare în parte dintre cei ce aderă la idee… Cât îi privește pe cei direct vizați, discret, le-aș plăti boierește chiria, facturile, dentistul, frigiderul, ochelarii, darurile pentru iubite, vinul preferat, cafeaua, insomniile etc. Condiția e ca în respectivul an de viață să dispară din peisaj, să iasă din ceea ce numim actualitate literară, să fie obligați la anonimat total, rezervându-ne astfel un an sabatic în care vocile consacrate ale literaturii lipsesc de pe front. Nu ca pedeapsă, ci ca privilegiu suprem. Prioritari nu sunt banii plătiți pentru a stimula scrisul, a-l susține prin multiple mijloace materiale, încurajându-l, ci pentru decontaminare de asaltul și agresivitatea mediocrității… Cele zece milioane de euro, așadar, le-aș investi până la ultimul cent într-un sanctuar al retragerii temporare sinonim cu un exil interior. Forma de investiție propusă este, în opinia mea, teribil de instructivă. Pentru că literatura e și un ecosistem al absenței. Uneori vedem mai limpede cine suntem după ce dispar, fie și provizoriu, cei care ocupă centrul scenei, dar și de ce sunt în stare cei care năvălesc la masă să se înfrupte copios din șansele ivite. Fenomenul funcționează perfect, cu osebire în politică, dar acolo e în natura profesiei să nu te bazezi pe nimic. Pe când în literatură ingredientele, talentul, cultura, și câte altele, ca să nu mai zic opera în ansamblul ei, contează enorm. Ce aș face eu într–o astfel de împrejurare? Desigur, aș rămâne un spectator, un „privitor ca la teatru“.

 

Simona CONSTANTINOVICI

Burse Jules Verne

Aș oferi burse Jules Verne. Zece prozatori și tot atâția pictori ar face înconjurul acestei lumi și ar sonda centrul pământului, în 80 de zile, cu Boeinguri, vase de croazieră, TGV-uri, trotinete electrice, motociclete, ATV-uri, biciclete, baloane cu aer cald, căruțe și cai. Plecarea va fi din Paris, de pe Champs de Mars. La capătul aventurii, în efect de utopie, vor merge pe poteci înguste de munte, la mari înălțimi, ca-ntr-un pelerinaj despre care nu poți spune cu certitudine dacă se va încheia vreodată. Aș vrea să se încurce în povești reglate din mers, să dea de urma personajelor din ei, să se ducă în cârcă unii pe alții, până-n zori. Vor scrie și picta în fiecare zi, până la epuizare, iar când caietele sau pânzele vor putrezi sub ploi tropicale, le voi construi bungalouri, cabane de creație, acvarii prin care lumina va parcurge nestânjenită peisaje cu mai multe dimensiuni. Pe poeți i-aș îmbarca într-o navă spațială dimpreună cu sculptorii, cu bilet dus-întors, destinație necunoscută. Vor încerca, în nopțile albastre, să fie astronauți. I-aș îndemna să culeagă pulberea stelelor, să vadă apusul așa cum niciodată nimeni de pe pământ nu-l va vedea. Poeziile și piesele lor experimentale, din lemn de paltin, vor fi savurate în timp ce meteoriții străpung colțul nemarcat al planetei Neptun. Pe dramaturgi și muzicieni, dacă nu se vor fi exilat cu toții până să devin mecena, i-aș duce pe fundul oceanelor, în capsule care să-i protejeze de furia rechinilor albi. I-aș ademeni apoi în peșteri labirintice, în Sistema Sac Actun din Caraibe, să găsească singuri ieșirea, să supraviețuiască, să se înfioare când balenele cu cocoașă le vor trece pe lângă tâmple, să le presimtă liniștea dintre nevăzut și șuieratul prelung de membrană rece. La întoarcerea acasă, rudele îi vor aștepta în pragul unor zgârie-nori, ca-n textele SF. La fiecare balcon, câte-un artist va face spectacol. Povestea nu se va încheia. Îi voi încuraja să joace la pronosport, să investească la bursă, să se lanseze în imobiliare, să construiască biblioteci în care să organizeze ateliere de tot felul, concerte rafinate, să se dedice unor acțiuni caritabile, să aducă viața în creațiile lor. Acei mulți bani nu-mi vor ajunge pentru câte aș vrea să fac. Aș restaura case vechi în toată țara, aș crea rezidențe internaționale, un centru multifuncțional în fiecare oraș, cu librării, teatre, săli prin care să circule liber tânăra generație creativă, un muzeu digital pentru cultura română, ca un imens arhipelag.

 

Vasile DAN

Trăiește-ți clipa?

Dacă aș putea face ceva folositor pentru cultura/literatura română doar cu zece milioane de euro ce mi-ar cădea pleașcă în pălărie ar însemna că ceea ce-i lipsește ei, literaturii de astăzi, spre a fi împlinită și înfloritoare, ar fi doar asta: o sumă de bani acolo, altfel, recunosc bunicică. Ce simplu ar fi atunci! Dar nu lipsa banilor (altfel reală) e problema literaturii, nu doar române, de astăzi, ci substituirea ei totală, vulgară de divertisment. De consumul facil și de gustul îndoielnic. Unul rapace, insațiabil, devastator. Legat mai mult de fiziologic decît de rafinament. Nu de gîndirea limpede și acută și de frumosul și expresia originală.

Literatura ca imperiu inepuizabil al ficțiunii, singura contrabalansare a vieții noastre biologice, vulnerabile, limitate, pare tot mai mult refuzată de noile generații. Ca să nu zic, repudiată. Refuzul ei este împins pînă la sfidare. Pînă la reevaluarea, în negativ, a valorilor clasice ale literaturii care au format, în timp, noi și noi generații unite, dincolo de limitele biologice sau de gust, prin valori estetice, opțiuni morale și de credință. Refuzul e împins spre sfidarea, tot mai îndrăzneață, a creatorilor înșiși de astăzi, atîția cîți mai sînt, vetuști în gusturi și operă: scriitorii, compozitorii, artiștii plastici, interpreții artelor dramatice și de film, cei cu miză pe calitate și finețe.

Noile generații par a fi ale oricui altcuiva, dar nu ale gustului și trăirii artistice. Par exclusiv captive informației stocate și restituite seducător prin viteză digitală. Cît mai multă informație și cît mai la îndemînă! AI este noul zeu al zilei. Prestanța lui se consumă exclusiv prin verbul „a ști“. Nu, precum al generațiilor anterioare, prin „a trăi“, „a simți“, „a gîndi“. Mai ales prin „a fi“. Viața? Una exclusiv la îndemînă. Deviza: trăiește-ți clipa! O euforie a ei.

 

Nichita DANILOV

Munca scriitorului – benevolă

În urmă cu trei sau patru ani, dl Gheorghe Flutur, pe atunci președinte al Consiliului Județean Suceava, și membru marcant al PNL, s-a întrebat, pe un ton retoric, specific domniei sale, ce ar trebui făcut pentru ca manifestările culturale să trezească un interes mult mai mare atât în mass-media, cât și la nivelul publicului larg „Văd prea puține televiziuni, prea puțini ziariști la această ediție a Festivalul Nicolae Labiș, ce se desfășoară acum la Suceava și Mălini. Sugerați-mi, vă rog, ce ar trebui să facem ca să trezim interesul presei și publicului. Probabil suferim la capitolul mediatizare“, conchise el tușind satisfăcut în palme.

Câțiva scriitori, luând cuvântul s-au plâns de starea culturii naționale, de subfinanțare și de faptul că nici mass-media, nici publicul nu mai sunt atrași de cultură. Dl. Flutur se foia plin de sine pe scaunul său și ne privea de sus:„ Și voi ce faceți, de ce stați cu mâinile în sân? De ce nu acționați?“, părea să spună…

Atunci eu, care de obicei mă feresc să vorbesc în public, din pricina faptului că nu sunt un vorbitor bun, dar și din simplul motiv că oficialii – și asta am dedus-o din experiența proprie –, fie ei președinți de consilii județene, directori, primari, miniștri, prim-miniștri sau șefi de state, dacă nu la primul mandat, atunci la începutul celui de-al doilea devin autiști. Nu poți să mai stai de vorbă cu ei. Știu întotdeauna totul. Și au și soluții la toate problemele. Există desigur și excepții, dar ele sunt rare.

Dl Flutur se afla atunci aproape de sfârșitul celui de-al treilea mandat de președinte al Consiliului Județean Suceava. Prin urmare nu aveam nicio șansă să fiu auscultat.

În fine, deși știam că voi vorbi în vânt, stând frumos la locul meu, am ridicat mâna, am cerut să iau cuvântul și am vorbit. Am vrut să-l provoc, dar nu am reușit.

– Domnule președinte, i-am spus, în privința mediatizării Festivalului Nicolae Labiș, lucrurile sunt cât se poate de simple. La cât se ridică acum valoarea premiului acordat poetului câștigător de către Consiliul Județean Suceava pe care îl diriguiți?

– La 10 000 de lei, s-a auzit o voce din sală.

– Și ce valoare are acum Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu“, ce se ține pe 15 ianuarie în fiecare an la Botoșani?, am întrebat.

Nu a răspuns nici de data aceasta dl Gheorghe Flutur, ci sala.

– În jur de 7000 de euro.

– 7000 de euro, am murmurat. Și premiul e bine mediatizat?

– E mediatizat în toată presa națională.

– Vedeți, am zis, adresându-mă dlui Gheorghe Flutur. Dacă Premiul Eminescu ar avea o valoare de doar 10 000 de lei, cât e acum Premiul Labiș, ar mai avea parte de atâta atenție din partea mass-media și a publicului?

– Desigur că nu, au răspuns mai multe voci.

– Vedeți, domnule președinte, am zis, e foarte simplu să treziți interesul mass-media și al publicului față de Festivalul Nicolae Labiș, dar și față de cultura națională –, măriți valoarea premiului. Aveți în mână toate pârghiile. În loc de 10 000 de lei, echivalentul aproximativ a 2000 de euro, cât alocați acuma, creșteți valoarea premiului la 50 000 de euro și nu va trebui să mai faceți niciun efort pentru mediatizare, căci lucrurile se vor rezolva de la sine. Veți ridica nu numai ștacheta Festivalului, ci și a culturii sucevene. Ba chiar, acest premiu vă va ajuta în carieră. Veți spune că e o sumă prea mare. Nu, nu e prea mare, pentru un județ cu atâtea păduri cum e Suceava. Ei, ce spuneți, domnule Flutur, marșați pe această idee? O puteți prelua. V-o cedez fără plată.

Dl Flutur, foindu-se ușor pe scaunul său, mai întâi a râs, spunând că ideea e bună, dar nu se poate aplica acum, fiindcă acum nu sunt mulți bani în visterie pentru astfel de acțiuni, dar poate că într-un viitor ceva mai apropiat sau îndepărtat această idee ar putea prinde contur…

„Dar au existat bani atunci când ați urcat mii de oi pe vârful Obcinelor bucovinene și ați scris, în timpul vizitei oficiale a lui Băsescu la Suceava, folosind oile ca pe niște litere, BUCOVINA? Câți bani a costat atunci toată această afacere? 50 000, 80 000, 100 000, 500 000 de euro? Nu credeți că Labiș pentru cultura suceveană e mult mai important decât Băsescu?“, am vrut să spun, Dar am dat a lehamite din mâini și am tăcut.

…Citind întrebarea anchetei dumneavoastră, mi-am adus aminte de această întâmplare.

În concluzie: pentru a trezi interesul publicului, literatura are nevoie de bani. Deocamdată, munca scriitorului e aproape benevolă.

Nu atât pentru noi, ci pentru generațiile care vin din urmă e nevoie să creștem miza. Tinerii nu au cum să mai vină spre literatura odată ce scrisul nu-ți oferă nicio șansă de supraviețuire. Ei se îndreaptă spre alte domenii. Spre alte cariere. Iar cultura devine o cenușăreasă a societății.

Într-un cuvânt: altfel ești privit în breaslă, dar și în societate când ei un premiu de 1000 sau 2000 de lei, cam asta e valoarea medie a premiilor noastre literare, și altfel când ai luat 50 000 sau 100 000 de euro. Literatura română are nevoie de stimulente. De investiții.

Bani sunt. Dar se cheltuie fără discernământ, pentru „austeritate“ și înarmare. Or, vorba lui Churchill: „Dacă nu avem cultură, atunci pentru ce mai luptăm?“, rămâne valabilă și în zilele noastre. Tot Churchill spunea că „Artele sunt esențiale pentru orice viață națională completă“, de aceea „statul își datorează sieși să le susțină și să le încurajeze“. La noi statul a luat de mult mâinile de pe cultură. Prin urmare, nu e de mirare că am ajuns unde am ajuns. Cultura definește identitatea unei națiuni. Toate armele din lume nu te ajută să aperi o națiune dezbinată, care și-a pierdut rădăcinile ei culturale. Armele nu oferă decât o singură perspectivă tinerilor generații: perspectiva de-a deveni carne de tun.

Recent, proaspătul laureat al Premiului Palme d’Or, regizorul ieșean Cristian Mungiu făcea același reproș autorităților române. Medalii și decorații, spunea el, am deja o valijoară. Nu am nevoie de altele. „Am însă rugămintea ca statul român să dea mai mult înapoi culturii și cinematografiei pentru că noi ne-am făcut partea noastră.“

Și noi, ca scriitori, ne facem datoria. Scriem aproape gratis. A sosit însă timpul ca statul să se trezească din amorțire și să se implice în finanțarea și promovarea culturii române. Banii din taxe sunt și pentru cultură.

În fine, ajungând la întrebarea dumneavoastră: ce-aș face dacă aș primi, așa din senin, zece milioane de euro?

Dacă aș dispune de zece milioane de euro, o parte din acești bani aș investi în premii literare. Aș trimite Botoșaniului un milion de euro. Pentru Premiile Blaga, Bacovia și Arghezi, tot câte un milion aș da. Tot atâta aș aloca și Festivalului Nicolae Labiș. Un milion de euro i-aș aloca lui Mircea Cărtărescu, ca să-l recompensez, într-un fel, pentru faptul că nu a reușit să ia încă Premiul Nobel. Nu am pretenția să mi-l restituie când îl va lua.

Un milion i-aș dona lui Matei Vișniec, pentru același motiv.

Unul mi-aș opri și mie, ca să fiu invidiat de lumea noastră literară. iar cu restul banilor aș stimula literatura ieșeană. Punând și o condiție absolut obligatorie: ca ea să producă emulație și să nu cadă pradă unor grupuri de interese, cum se întâmplă, din păcate, în breasla noastră astăzi.

Ce ziceți? Batem palma? Îmi dați zece milioane de euro?

 

Péter DEMÉNY

Pirații inediți

Bună ziua! Cred că aș întemeia o bursă și aș numi în juriu oameni foarte originali, cât mai independenți de structurile convenționale și conjuncturale. Nu mi-aș dori să aleagă pe unii care împlinesc o schemă literară, ci mai mult pe cei care deschid drumuri noi și formează modele inedite, cel puțin în contextul de la noi.

Poate că aș numi-o Bursa Piraților fără bandaj la ochi. 🙂

Nu aș premia un „nou Dimov“, ci pe unul care se reprezintă numai pe el, cu greșelile și vulnerabilitățile proprii. Așa poate că s-ar forma în zece ani niște priviri proaspete și talente neînregimentate, fără fudulie, doar cu un curaj de a scrie liber.

 

Adina DINIȚOIU

Cartea pe hârtie trebuie protejată

Multe se pot face pentru cultura (și literatura) română, subfinanțată cronic în România. Dacă aș dispune de o sumă consistentă pentru cultura română, cred că aș finanța – pe modelul francez, de care eu sunt atașată – librăriile mici, independente, editurile mici și revistele independente, de nișă, dar și anticariatele – atât de prețioase pentru memoria unei culturi, și atât de amenințate azi cu dispariția. Ne aflăm într-un punct critic, de schimbare a lumii, odată cu trecerea de la hârtie la suportul electronic în domeniul cărții și al presei. Întreaga cultură scrisă a omenirii, cartea pe hârtie, trebuie protejată în paralel cu evoluția tehnologică – de aceea aș finanța editurile și librăriile, în special pe cele independente, mai vulnerabile, dar atât de importante pentru suflul proaspăt, inovator al unei culturi. Pe lângă zona literară, aș finanța, desigur, teatrele și muzeele – și aș face tot ca la francezi, aș acorda subvenții în primul rând zonei independente, și abia apoi zonei sistemice, care, de regulă, are mai multe resurse.

O altă direcție ar fi acordarea de burse pentru scriitori și actanți din domeniul cultural: burse de creație, burse de traducere, rezidențe pentru artiști din toate zonele culturale. Aș crea un program de burse și rezidențe care să funcționeze pe termen lung și să aibă o anumită periodicitate. Aș încerca să fac în așa fel încât să beneficieze de aceste burse cât mai mulți și diverși scriitori și scriitoare, de vârste diferite, cu stiluri și perspective diferite. Cred că aș avea în vedere și concursurile literare și premiile – adică tot ce stimulează un ecosistem literar (și mai larg cultural). Nu sunt măsuri spectaculoase, ci firești – iar făcute cu onestitate și deschidere, ele pot deveni cu adevărat funcționale. Cultura română are o nevoie cronică de sprijin financiar, unul pe termen lung, care să implice programe literare și culturale pe termen lung, la rândul lor, fiindcă numai prin durabilitate și consecvență se pot vedea, cu adevărat, rezultatele.

 

Gellu DORIAN

Poate că aș face tot ceea ce spun mai jos

În familia în care m-am născut, banii au fost mereu puțini, dar nu aș putea spune că au lipsit vreodată. Părinții mei nu s-au împrumutat niciodată la o bancă sau la vreun vecin, prieten ori cămătar. Făceau în așa fel ca banii să ajungă de la o lună la alta. După război, când comuniștii au schimbat banii și i-au așezat în noi bancnote și monede cu iz propagandistic, tata a dus la bancă saci de bani, iar din cei ce i-au mai rămas a putut cumpăra o pâine. Întovărășirea i-a secătuit bruma de avere, colectivizarea l-a lăsat fără cai și boi, iar mama făcea bani pe ascuns la mașina de cusut Singer, primită ca zestre când s-a măritat. Eu, care doream să mă culturalizez la cinematograful improvizat din Coșula, vindeam câte două ouă pe zi, pentru a putea plăti biletul de intrare în sala școlii, o polivalentă, să-i zic așa, în care ziua ne jucam în pauze, iar seara veneam la film; uneori mai veneau chiar și echipe de teatru. Aceștia ar fi fost primii bani investiți în cultura locală, puțini, dar chemători. Cu trecerea timpului, tot așteptând să vină „moștenirea din America“, jucând la Loto, am trăit din salariu de la buget timp de patruzeci și doi de ani până ce am ieșit la pensie. M-am gândit mereu la ceea ce i-a spus mamei o căldărăriță, care ghicea cu ghiocul, cum că pe mine în viață mă așteaptă „trei mari grămezi de bani“. De primele două, adunate prin salarii și pensie, indemnizație și mici picături din drepturi de autor și premii, m-am folosit deja și mă folosesc, însă cea de a treia se lasă încă așteptată. Și dacă ar veni și ar fi cele zece milioane de euro, puși aici în discuție, desigur că mi-aș recupera o parte din banii investiți în iluziile mele legate de „moștenirea din America“, iar cu restul mi-aș ajuta copiii: fiicei mele, fiind artist plastic, sculptor, școlit cu greu din banii câștigați din salarii, i-ar prinde bine câteva milioane de euro – deci aș investi într-un act de creație artistică, deci cultural, atelier, galerie de artă, expoziții, proiecte care stau în mapa ei, și nu pot face prea mult să și le îndeplinească; fiului meu, de asemenea, cu preocupări literare și de istorie, i-aș asigura o cale să se afirme. Cum, prin eforturi mari, de peste 35 de ani editez, prin diferite, strategii financiare, revista de cultură Hyperion, aș finanța o redacție cu câțiva redactori plătiți. Apoi aș organiza mult visatul Congres Mondial de Poezie, după ce am organizat timp de șase ediții Congresul Național de Poezie. De asemenea, aș finanța, așa cum trebuie să fie un premiu național, Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu“, cel mai complet și râvnit premiu literar din România, acum în valoare brută de doar 8.000 euro, cu un buget anual de organizare și desfășurare de 100.000 lei. Cum sunt un om chibzuit, născut într-o casă în care drămuirea banilor a fost bine făcută, aș reuși să fac din această sumă și alți bani, care să ducă mai departe faptele culturale ale locului, printre care cea mai stringentă ar fi valorificarea memoriei lui Eminescu la Botoșani într-un spațiu ce se află pe locul casei în care s-a născut poetul național, prin înființarea Casei Poeziei și a unui Centru Documentar Eminescu, așa cum trebuie să fie un astfel de loc consacrat celui de care acum, nu în Botoșani, se bucură alții într-un mod deloc respectuos și responsabil.

 

Alexandru DRĂGHICI

O bibliotecă digitală

Pentru stimularea dezvoltării fluxului cultural românesc, un buget adecvat înseamnă sursă de oxigen necesară funcționării cât de cât la cote normale a circulației valorilor culturale. Profitul investiției în cultură se răsfrânge în educație și civilizație. Aici găsesc și explicația solicitării temei ce urmează.

Zece milioane de euro. În realitate nu voi avea niciodată această suma.

Ipotetic vorbind și răspunzând anchetei României literare în legătură cu modul în care i-aș cheltui în folosul culturii și literaturii române, după o scurtă evaluare i-ași direcționa după cum urmează:

Principala suma aș investi-o în construirea unei biblioteci digitale care să cuprindă istoria României și istoria culturii române – literatură, muzică, arte plastice etc.

În felul acesta, într-o oarecare măsură ar crește accesul tinerilor la informația culturală, la informația de calitate.

O altă suma aș folosi-o pentru premierea unui segment al tinerilor absolvenți de studii superioare de profil care ar hotărî să rămână în țară cel puțin zece ani.

Este greu să oprești exodul tinerei inteligențe românești. Putem spera însă în anumite caractere care vor alege să rămână pe salarii corespunzătoare în pofida faptului că piețele lumii au devenit mult mai accesibile și mai tentante.

Aș finanța de asemenea în anumite zone, cu eventuale aprobări guvernamentale, redeschiderea școlilor cu clasele I- IV din mediul rural, acolo unde încă mai sunt copii de vârstă școlară.

Inclusiv în satul copilăriei mele școala s-a desființat, iar satul este mai trist acum.

Pentru stimularea tinerilor scriitori aș putea finanța din suma respectivă funcționarea unui cenaclu literar cu revistă proprie.

Eu sunt într-un fel și produsul unui cenaclu literar.

De asemenea aș finanța înființarea și funcționarea unei tabere de creație a tinerilor scriitori. Mulți dintre noi cunoaștem utilitatea taberelor de creație.

Dialogul cultural internațional oxigenează procesul creativității în plan intern, îi conferă o deschidere spre valorile universale și deschide posibilitatea participării la piața culturală internațională. În acest sens aș finanța și participarea unui număr de scriitori la festivaluri și schimburi culturale internaționale.

Și cum după toate aceste alocări de sume din cei zece milioane de euro nu cred că ar mai rămâne mulți bani, din puținul rămas aș ridica o troiță și o fântână lângă ea. Bineînțeles la o răscruce de drumuri pentru ca trecătorii să-și facă semnul crucii mai des nu doar atunci când dau de greu și sunt la răscrucea vieții. Până la urmă are legătură și cu domeniul culturii pentru că fără credință cultura este stearpă, sterilă.

Și uite așa mă trezesc dintr-un vis frumos în care am fost milionar în euro.

 

Carmen Teodora FĂGEȚEANU

Trei direcții majore

Zece milioane de euro pot provoca, desigur, entuziasm, dar trebuie să ne ferim de iluzia că toate problemele culturii române pot fi rezolvate printr-un singur gest de generozitate!

Dacă aș dispune de această sumă, aș evita dispersarea ei într-o multitudine de proiecte de mică anvergură. Cultura produce efecte semnificative numai când intervine asupra structurilor de durată ale societății. O vulnerabilitate majoră a spațiului cultural românesc este fragilitatea mecanismelor de comunicare culturală. Există destui autori importanți, cercetare critică solidă și inițiative editoriale relevante. Mai puțin consolidată este infrastructura de transmitere a valorilor între generații și de integrare într-un orizont cultural comun.

Investiția ar trebui orientată în trei direcții majore. Mai întâi, consolidarea instituțiilor memoriei culturale: constituirea și conservarea de arhive, alcătuirea de ediții critice, proiecte de digitalizare, recuperarea patrimoniului documentar. În al doilea rând, trebuie lucrat la formarea capitalului cultural al generațiilor tinere. Nu mă refer la extinderea curriculumului școlar, ci la crearea unor mecanisme prin care elevii și studenții să intre în contact direct cu mediile de creație: școli de vară, rezidențe, programe de mentorat și întâlniri sistematice cu artiști. Acestea ar contribui la reducerea distanței dintre cultura instituționalizată și noile generații. Aș acorda o atenție specială comunităților din afara marilor centre universitare. Inegalitatea accesului la experiența culturală e o problemă foarte puțin discutată. Pentru cei mai mulți elevi, întâlnirea cu un scriitor rămâne un eveniment excepțional, dacă nu imposibil. Miza nu ar fi atât formarea unei viitoare elite literare și/sau academice, cât cultivarea unei generații pentru care lectura, reflecția critică și dialogul intelectual să reprezinte practici firești ale vieții publice. Viitorul unei culturi nu depinde exclusiv de capacitatea sa de a produce valori, ci și de capacitatea societății de a le recunoaște, înțelege și transmite.

A treia direcție ar fi internaționalizarea literaturii române. Traducerile, mobilitățile, prezența autorilor români în circuitele intelectuale europene reprezintă nu doar instrumente de vizibilitate, ci și mecanisme de validare critică. Nu văd cum altfel ne putem depăși istoricele complexe!

 

Mihai FIRICĂ

O investiție în promovarea internațională a literaturii române

Recunosc că intru în acest joc al imaginației cu o anumită plăcere vinovată, rămasă din anii în care citeam literatură SF cu pasiune și eram convins că viitorul poate ascunde orice surpriză. Nu cred că îmi vor cădea vreodată din cer zece milioane de euro și nici nu mă aștept ca vreun asteroid binevoitor să-mi lase o asemenea moștenire în cont. Totuși, dacă tot am primit, prin intermediul anchetei României literare, această sumă imaginară, mă văd obligat să-i găsesc o întrebuințare cât mai puțin imaginară.

Aș investi cea mai mare parte a banilor într-un proiect dedicat traducătorilor de literatură română. Dacă există o mare slăbiciune a culturii noastre, aceasta nu este lipsa valorilor, ci insuficienta lor circulație internațională. Avem scriitori remarcabili, critici importanți, edituri serioase și numeroase premii obținute în străinătate. Avem, altfel spus, materia primă. Ne lipsesc însă mijloacele constante prin care această literatură să ajungă la cititorii altor limbi. Aș iniția un Festival Internațional al Traducătorilor de Literatură Română, desfășurat pe o perioadă de zece ani, la Neptun. Știu că proiectul amintește de un eveniment din trecut al Uniunii Scriitorilor și tocmai acesta este unul dintre motivele pentru care îl evoc. Unele idei bune merită să fie reluate până când redevin realitate. În fiecare ediție aș invita cel puțin cincizeci de traducători din întreaga lume. Cinci dintre ei ar primi premii de minimum 50.000 de euro, nu doar ca recompensă simbolică, ci ca recunoaștere a rolului esențial pe care îl au în promovarea literaturii române. În același timp, un juriu format din critici literari cu autoritate și traducători de prestigiu ar selecta anual zece cărți reprezentative ale literaturii române contemporane, pentru care ar fi asigurate fondurile necesare traducerii și publicării în cât mai multe spații culturale. Poate că, după zece ani, se vor găsi și alți oameni de ispravă, instituții sau sponsori dispuși să continue un asemenea efort.

Cred cu toată convingerea că literatura română contemporană poate rezista oricărei probe de valoare dacă este filtrată obiectiv și prezentată profesionist. Dacă muzicienii, cineaștii, artiștii vizuali sau oamenii de teatru români au reușit să obțină recunoaștere internațională, nu văd de ce literatura ar fi condamnată la o glorie exclusiv locală sau doar prin succesul câtorva scriitori. Anual, lista cărților remarcabile este consistentă. Ne lipsește doar acel efort constant, inteligent și de anvergură care să transforme excepțiile în regulă. Iar dacă, printr-un miracol demn de literatura SF pe care o citeam odinioară, cele zece milioane de euro chiar ar apărea mâine pentru a fi investite în cultura scrisă, acesta ar fi primul lucru pe care l-aș face.

 

Horia GÂRBEA

Ce să faci cu milionul?

Înmulțit cu 10… Suma, pronunțată așa, pare enormă. De fapt lucrurile sînt complexe. Depinde și cine ar avea-o. 10 milioane de Euro reprezintă 3,5 la sută din bugetul pentru cultură al României pe anul 2026 (care este 1,44 miliarde de lei). Sigur, nici o suplimentare de 3,5% nu ar strica. Mai reprezintă 28,5% din bugetul pe anul 2026 al Institutului Cultural Român. Sau cam jumătate din bugetul CNA pe acest an. Nu e chiar derizoriu, dar, din nou, depinde ce se face cu ea. Că dacă se topește în masa bugetului, se duce pe salarii de contabili, consilieri, diurne pentru depasări inutile, este mai nimic. Pentru o comparație, bugetul filmului Mortal Combat II a fost de aproximativ opt ori mai mare (80 de milioane de dolari, față de 55 de milioane, prima serie). Dacă un particular ar primi această sumă (10 milioane de Euro) ca să facă strict acțiuni culturale (deși ele presupun la rîndul lor salarii, impozite, comisioane bancare, logistică etc.) ar fi ceva, pe moment. Suma ar deveni semnificativă însă, dacă ar veni și anul viitor, și peste doi ani, și peste trei sau zece ani. Chiar și așa, oferită ritmic, nu ar însemna un mare chilipir dacă ar fi cheltuită pe „realizări“ culturale. Adică să se scoată cu ea 10-15 premiere cu piese românești contemporane, să se editeze 100 de lucrări fundamentale, să se achiziționeze 10-20 de tablouri, să se editeze, dar neapărat să se și promoveze, măcar 20 de volume de literatură în cîte 2-3 limbi străine de mare circulație și așa mai departe. Eu cred că mai cu folos ar fi ca suma să se investească la început într-o instituție serioasă, credibilă, cum ar fi o editură, o fundație dedicată unei arte (literatură, teatru, artă plastică) și apoi aceasta să atragă și alte fonduri, progresiv mai mari, pentru a-și împlini scopurile. Ar fi interesant să se facă o editură pentru volume traduse, distribuite și promovate în afara țării dar neapărat cu un buget similar an de an, cu studiul serios al pieței din țările-țintă și ofertă adaptată la fiecare situație, cu lobby pentru cronici și premii ulterioare pînă cînd, în cinci, zece ani sau mai mulți, cărțile alese să ajungă să conteze. Chiar să fie best-sellers. Normal că o culegere de versuri a unui poet din Cugir în limba malgașă sau un volum de eseuri subtile despre civilizația rurală românească tradus în hindi (chiar dacă e o limbă vorbită de 600 de milioane de indivizi) vor prăpădi banii fără folos. Să ne urăm, pe scurt: noroc și bani și moarte-n dușmani!

 

Gabriela GHEORGHIȘOR

Traduceri sau o plăcere secretă?

În România există mulți milionari în euro care nu dau nici măcar un euro pentru cultură. Se sponsorizează mai mult campanii electorale decât proiecte culturale. Comunismul a șters memoria mecenatului din societatea românească, iar parveniții tranziției nu au nici școli prea înalte, nici altruism. Un om de afaceri a umplut Oltenia de cruci stradale (zece mii de euro ar fi costat fiecare cruce), destul de inestetice, gândind, probabil, că așa își asigură mântuirea. Uneori, chiar și cei care finanțează cauze umanitare acționează tot pentru imagine, narcisismul spiritual luând locul generozității autentice, discrete, care funcționează după principiul „să nu știe stânga ce face dreapta“. Este imposibil să-mi parvină mie o moștenire de la vreo mătușă contesă ori vreun unchi Rockefeller, însă, de dragul jocului imaginativ, să zicem că mă trezesc mâine bogată. Dacă aș primi zece milioane de euro, aș înființa o agenție de traduceri și de promovare a literaturii române în străinătate. De pildă, în 2026, bugetul Institutului Cultural Român pentru traduceri din autori români în alte limbi a fost de cinci sute de mii de euro. Cu câteva milioane, cred că s-ar putea face un program coerent de traducere în cinci limbi de mare circulație internațională, pe epoci și autori reprezentativi. Dar, pentru că numai traducerea nu e suficientă, aș investi și în publicitate. Nu fac parte dintre cei care cred că operele scriitorilor români sunt modeste în comparație cu cele ale unor autori străini. Nu valoarea lipsește, ci vizibilitatea. În altă perspectivă secretă: nu știu cât ar ajuta literatura română, însă mie mi-ar plăcea să fiu producătorul unui serial cu/ despre scriitorii pașoptiști, adevărate figuri romanești (eventual, inspirat și din Prințul Ghica al Danei Dumitriu). Biografiile acestor „personaje“ sunt, de fapt, mai interesante decât scrierile lor de început de drum al literaturii noastre. În mintea mea, îi văd aievea, pe exaltatul Heliade, cu mantia lui albă fluturând în mulțime, pe beiul de Samos, vânând pirați și trăgând sfori prin toate cancelariile imperiale, pe solarul călător Alecsandri, îndrăgostit de Elena Negri, pe afemeiatul și reformatorul de fier Kogălniceanu, pe melancolicul Alexandrescu, internat frecvent la nebuni, pe efervescentul C.A. Rosetti, căsătorit cu englezoaica Mary Grant etc. Ei sunt conspiratori, francmasoni, revoluționari, diplomați, exilați, luptând pe toate fronturile, al politicii, al prieteniei, al iubirii și al culturii. Oare serialul ar avea succes de public? În realitate, nu sunt în stare să gestionez zece milioane de euro, dar imaginația poate avea câteodată un efect halucinogen.

 

Alina GHERASIM

Traducerea și promovarea textelor valoroase

Gândul la un câștig la orice tip de loterie e o himeră generoasă și simpatică ce-i animă pe unii oameni, oferind nu doar iluzia, ci și promisiunea unui nou început. Așa cum, uneori, în copilărie, atunci când puneam mâna pe câte un catalog Neckermann, deveneam „posesorii“ unor obiecte și ai unui stil de viață cu totul nou. Magia se petrecea, ca orice vrajă, instantaneu, pe scara blocului sau în fața curții. Aceasta nu era doar o fantasmă, ci un fapt ce începea să prindă un contur real în viețile noastre de copii, creând chiar și ierarhiile unui „ca-și-cum“. Cu acel câștig imaginar construiam o întreagă lume mentală. Pentru un adult truditor pe ogorul culturii, o asemenea sumă ar putea pune în balanță mai multe decizii, oscilând între construirea unui soclu costisitor pentru promovarea personală și acte de generozitate pentru binele comun. Poate că pentru cultura noastră, pentru literatura română în mod particular, ar merita consolidat un edificiu al traducerilor și al promovării textelor valoroase autohtone, mai ales al celor contemporane. Într-un scenariu ideal, ar merge creat un sistem care să permită mai multor autori să-și vadă textele traduse și promovate în alte țări. Câștigul „din vis“ al acestei imense sume, conține, desigur, și o doză de idealism, fără de care un creator autentic nu ar putea exista. Prin autentic înțelegem acea natură profundă, nedisimulată, onestă până la lacrimi față de propriul abis, de propriile obsesii și frământări existențiale. Cel care stă mai mereu cu interiorul răsfrânt, într-o stare de transparență sublimă, dar nu o face din starea unui demiourgos ce dorește să fie adulat, ci din smerenia celui ce simte recunoștință față de talentul primit, așezându-se cumva în diagonală față de Sursă. În încheiere, și ca investiție într-o stare de relaxare, iată cum ar vedea și alții problema: „Un milionar american își amintește cum a devenit el milionar: – Când eram băiat, am venit în America. În buzunar nu am avut decât 2 cenți. Am cumpărat 2 mere murdare, le-am spălat și le-am vândut cu 4 cenți fiecare. Apoi am cumpărat cu acești bani 4 mere, și le-am vândut cu 8 cenți fiecare… – Și ce-a urmat după aceea? – După aceea a murit mătușa mea și mi-a lăsat o avere de 1 milion de dolari.“ Dacă a investit sau nu în cultură, asta nu avem cum să știm.

 

Gheorghe GLODEANU

Dacă…

Deoarece toată viața am trăit din leafa mea de profesor, nu mi-am pus niciodată problema ce aș face dacă aș deține cumva o asemenea sumă de bani. Care mi se pare imensă atunci când vorbim despre actul de cultură. Drept consecință, am scăpat de grija investirii lor eficiente. Este adevărat, a existat și o perioadă în care toți eram milionari, dar nu în euro, ci în lei. Adică niște milionari săraci. Desigur, pot să fac un exercițiu de imaginație și să îmi închipui cum aș putea plasa acești bani în diferite proiecte culturale. Nefiind obișnuit cu asemenea sume, pentru a fi cât mai eficient, înainte de toate, mi-aș lua, probabil, un consilier. Poate că aș pune bazele unei edituri la care să tipăresc lucrările valoroase din patrimoniul cultural românesc în ediții de lux. Acordând atenție atât scriitorilor clasici, cât și celor contemporani. Apoi aș angaja câțiva traducători foarte buni pentru a tălmăci operele reprezentative ale literaturii române în limbile de circulație. Desigur, mă gândesc, cu predilecție, la lucrările care nu au fost încă traduse. Aș facilita prezența masivă a scriitorilor valoroși la marile târguri de carte și aș acorda burse și premii substanțiale creatorilor talentați. Apoi aș ridica o imensă bibliotecă, pe care aș înzestra-o numai cu cărți de valoare din literatura română și universală, în limba română și în limbile de largă circulație. Aș încerca să creez o platformă digitală națională consacrată memoriei oamenilor de cultură. Există, de exemplu, numeroase înregistrări cu mari actori care recită superb din lirica românească. Din păcate, această arhivă este insuficient valorificată. Există apoi numeroase înregistrări audio și video cu personalități marcante ale culturii române: Mihail Sadoveanu, G. Călinescu, Tudor Arghezi, Tudor Vianu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Vintilă Horia și mulți alții. A-i vedea și a-i auzi înseamnă a-i aduce mai aproape de cititori. O asemenea arhivă, accesibilă și bogat ilustrată, ar spune multe despre patrimoniul cultural românesc. Mă număr printre cei care, asemenea lui Borges, și-au imaginat paradisul ca pe o imensă bibliotecă. O bibliotecă ce concentrează în ea o infinitate de lumi ficționale. Ce aș putea dori mai mult? Vorba lui Nicolae Breban, o asemenea utopie ar putea fi tangibilă.

Dan GULEA

Distrugerea epocii cărților „de unică folosință“

Mai degrabă nu există perspectiva asta de… nabab (scuzați superlativul, preluat forțat aici, dintr-o cultură media prea deprinsă cu sume mult peste cea pe care o invocați, dar ăștia suntem…), care să permită unei singure persoane să miluiască ceva cu portofelul.

Cele zece Premii Nobel care ar surveni în acest cuantum, cele douăzeci+ Goncourt sau cele n ale altor comitete și comiții transnaționale sau doar interjudețene (suma reclamă necesitățile pamfletului – și din câte știu pentru asta nu se cer scuze) reclamă un spirit antreprenorial, pe de o parte, sau unul de viziune, pe de alta: suma ar putea fi creativă într-un soi de parteneriat cu școala, de-a lungul unor cicluri de învățământ, în general, pentru a eleva în mod real cititori, public, emulații. Dar un parteneriat local, pentru că, ref. un sistem național, fie el și de învățământ, suma iarăși pare inoperabilă: cu o floare nu se pot face în mod real prea multe.

Și totuși: se pot finaliza sau cel puțin multiplica dicționarele și instrumentele normative în lucru de la institutele de cercetare a limbii și literaturii; se pot echilibra programele școlare, sistemul național de examene școlare. Așadar, direcția ar fi în primul rând spre cercetare, pentru o bază de sistem, spre reglarea elementelor de sistem școlar care reprezintă și reglementează literatura, lucruri de preferat acțiunii izolate, insulare.

Încă și mai mulți pași se pot face prin crearea unor baze de lucru, a unor sisteme naționale informatizate în care să fie indexate principalele instituții de conservare a memoriei: muzee, case memoriale, expoziții, cu accent pe dimensiunea culturală locală, pe ceea ce înseamnă identitatea locală. Pentru un viitor real este necesară o acțiune retrospectivă de calitate, pentru că publicarea unor volume de literatură în „stil județean“ (fără selecție critică, fără cea mai mică respectare a normelor de redactare) este în primul rând un deserviciu: în afara satisfacerii unor vanități oarecare nu există o finalitate reală, ce ar putea dura. Fundamental este să ieșim din epoca unor cărți „de unică folosință“: firește, nu doar din punct de vedere literar.

 

Andrea H. HEDEȘ

Un Premiu Nobel românesc

Ideea acestei anchete literare mi-a amintit de scena citirii testamentului, din Pasărea Spin de Colleen McCullough. Familia Cleary, o familie de oameni simpli, crescuți în Noua Zeelandă în lipsuri crunte, aflând de colosala sumă de 13 milioane, a avut o reacție de… uimire împietrită. Membrii familiei au fost copleșiți, dar când au înțeles că suma va reveni, de fapt, Instituției Bisericii, ei urmând să primească doar salarii mari și dreptul de a munci pământul de la Drogheda fără a deține capitalul, s-au simțit ușurați. Paddy chiar menționează că o sumă atât de mare le-ar fi distrus viețile și că ei nu ar fi știut cum să gestioneze milioanele de lire; tot ce știau era să crească oi și să muncească pământul… Așadar, dacă aș primi această sumă și aș și rămâne cu ea, și mi-aș asuma responsabilitatea unei asemenea sume de bani, aș înființa un Premiu Nobel Românesc. Pentru că la noi există tradiția „Domnilor străini“, aș numi un comitet alcătuit din personalități culturale internaționale, care au dovedit și verticalitate de-a lungul timpului, și care să selecteze și să acorde anual un singur premiu, onorând, prin rotație, într-un an literatura, în următorul cinematografia / teatrul, într-un altul arta și în cel de-al patrulea an, muzica. În anii în care Comitetul va considera că nu există opere care să merite acordarea Premiului, acesta, evident, nu s-ar acorda. Sigur că o parte din bani vor trebui investiți, pentru a asigura continuitatea și autonomia acestui nobil demers precum și posibilitatea acordării unor burse de studii în aceste domenii deja menționate, unor copii cu adevărat talentați dar fără posibilități de înmulțire a talantului. Pentru aceasta va fi nevoie de un board restrâns de persoane care știu să facă, să gestioneze bani și să înțeleagă evoluțiile piețelor financiare (și nu numai). În mod evident, cea mai mare încercare ar fi găsirea unor astfel de persoane capabile, verticale, generoase și luminoase care să facă parte din comitetul și board-ul Premiului Nobel Românesc, un premiu căruia i-ar trebui și un nume autohton, încă nu știu care, dar promit că, atunci când voi avea banii, mă voi gândi la acest lucru cât se poate de serios.

 

Emilian IACHIMOVSKI

Până la ultimul bănuț!

Dacă ar fi să adaug rata inflației la timpul trăirii, ziua ar trebui să aibă 27 de ore, ca să trăim 24.

Prin urmare, aș cheltui banii ca să cumpăr timp. Evident că e imposibil!

Asta înseamnă că am intrat deja pe ușa lui DACĂ și am și primit banii. Mai fac niște pași și dau și de ușa lui DE CE.

De ce tocmai eu, de pe raftul prăfuit de speranțe să am îndrăzneala, deodată, să privesc în sus. Cred că aș cumpăra multe respingătoare de praf, ca să prăfuiesc niște rafturi așezate prea sus. Văd altă ușă pe care scrie „intră și poate reușești să faci ceva“. Fără vreo fărâmă de simț antreprenorial, cum să ajut un tărâm atât de important? Neștiind ce să fac, aș avea libertatea de a pune o miză uriașă pe cartea din mână. Poate aș face un așezământ de refuziu, odihnă și sănătate pentru toți scriitorii. Poate aș face un centru național al cărții (lansări, conferințe, târguri).

Dar eu știu că peste orice aș dori să fac, va cădea o umbră de piatră. O lespede pe care citești că nimic bun nu rezistă în țara asta. Orice bună intenție e sugrumată! Și atunci aleg o ultimă cale de care se va bucura toată lumea.

Aș organiza o petrecere generală care va dura până se va cheltui ultimul bănuț. Și, după aia, toate vor rămâne la fel, toate se vor liniști. Egoismul, Orgoliul și Dezbinarea vor rămâne neclintite și toți vom sta la Mila lui Dumnezeu…

 

Adrian LESENCIUC

Un talant? Doi talanți? Poate cinci?

Această întrebare îmi aduce aminte de pilda talanților. Nu încerc de la bun început să traduc suma în numărul echivalent de talanți, ci doar să rezum problema la chemarea la responsabilitate, ceea ce înseamnă evident și chemarea la acțiune. Așadar, dacă aș primi o asemenea sumă, aș investi responsabil. Nu aș construi vreun muzeu al inocenței precum Pamuk, dar nici vreunul al iluziilor în postumitatea propriei opere, pentru că dacă această operă are valoare va rămâne și cu această sumă investită în ea, și fără o asemenea investiție. Nu aș institui vreun premiu literar pentru că nu vreau să bag zâzanie între scriitori, și în orice caz nu un premiu Opera omnia, pentru că scriitorii români contemporani sunt deja multiplu premiați Opera omnia, încât mă întreb câte fațete ale diamantului operei fiecăruia mai trebuie aduse în lumină pentru a fi arătată lumii proiecția multiperspectivală. Nu aș investi în rezidențe literare pentru că aceste forme de ședere undeva vin la pachet cu sarcina asumată de a scrie, ori literatura nu trebuie să rezulte din sarcini. Aș investi, în schimb, într-o agenție literară străină (iertare pentru această asociere ușor pleonastică la noi, deoarece de aici privind agențiile literare sunt eminamente străine) pentru promovarea literaturii române contemporane în alte limbi. Literatura română contemporană merită o șansă, chiar dacă din lipsa educației corespunzătoare, ca rezultat al unor frământări nejustificate și a unor politici culturale falimentare, piața românească de carte este aproape inexistentă, iar ceea ce se caută în foarte mică măsură e mai degrabă literatură străină decât românească. Așadar, aș investi într-o asemenea agenție literară pentru a putea promova scriitori cu potențial, nu pe cei pe care în mod natural îi promovează – de cele mai multe ori pe bani publici – diferite grupuri de interes cultural din jurul unor edituri, reviste, organizații non-guvernamentale, muzee, institute, consilii locale sau județene (există și politicieni, unii dintre ei cu pretenții de scriitori, care au o contribuție importantă în această impregnare a culorii politice în cultură). Nu aș promova, în schimb, scriitorii multipremiați în țară, al căror potențial în afară s-a dovedit a fi limitat, iar cărțile lor, traduse cel mai adesea tot din bani publici, s-au arătat a fi lipsite de interes altundeva. Printr-o asemenea investiție aș crea o alternativă la programele naționale de promovare a literaturii române contemporane în lume, aș contribui la cunoașterea ei și aș da o șansă celor care pot, dar nu au cum să fie observați dacă nu sunt în preajma centrelor de interes cultural, ideologic vorbind. Nu aș îngropa talantul investind în opera mereu acelorași nominalizați la tot, deși întrebarea conține în sine și un răspuns (voluntar sau involuntar) predefinit. Suma pusă în joc este echivalentul a 1.000 de talanți, adică a 600.000 de dinari, ori valoarea unui salariu minim pe un pic mai mult de o mie de ani. Ce poți să mai faci astăzi cu 1.000 de talanți, dacă nu să-i îngropi?

 

Gabriel Nicolae MIHĂILĂ

Oameni ai culturii, uniți-vă!

Suma de zece milioane de euro reprezintă un procent însemnat din totalul alocat pentru Ministerul Culturii dacă am ține cont de datele oficiale pe care le găsim în Proiectul Legii bugetului de stat pentru anul 2026 și poate fi un factor incisiv pentru resuscitarea unor elemente cheie.

Sămânța, solul și Grădinarul

Când vine vorba de o investiție eficientă în cultură, primul gând îmi fuge ori către un teren încă neîmprejmuit, cu un pământ negru, bogat, dar fără nimic cultivat, ori la școlile de fotbal de la care ne așteptăm, încă, la miracole.

Cred că o alegere potrivită ar consta în crearea unei echipe centrale care să conțină cel puțin câte un specialist din toate domeniile care ar putea ajuta la cultivarea acestei grădini: legal, moral, valoric, adaptiv etc. Banii nu au valoare dacă nu sunt alocați în direcția potrivită. Aici poate să apară paradoxul educației care aduce beneficii, dar și care, odată cu timpul, poate aduce elementul de procastinare, care trebuie spulberat, mai ales prin faptul că totul este în mișcare, iar echilibrul ar trebui păstrat firesc. Dacă nu se poate, ar trebui să existe pârghii accesibile pentru echilibru și echitabilitate.

Mobilitate

Aș miza foarte mult pe infunzia de resurse către uniunile de creație, atragerea de oameni noi, valoroși, cât și pe schimbul de experiență realizat între ele, dar și între filialele lor. Un alt factor ar fi ramificarea promovării prin toate canalele posibile și adaptarea la evoluția socio-culturală.

Digitalizare

O bibliotecă digitală care să cuprindă la zi persoanele care au făcut sau fac parte din aceste uniuni de creație, cât și actualizări de informații prin repere care să fie preluate automat de pagina fiecarei persoane implicată în parte. De exemplu, cred în existența unui canal media la nivel central prin care să fie promovați toți scriitorii contemporani, prin propria voce sau voci. Cel puțin o creație reprezentativă, de mici dimensiuni, sub forma de videoclip realizat din înregistrare audio și poză artist. Aceste proiecte există, dar sunt realizate la un nivel mic, fragmentat și diminuat de tot felul de distanțe.

Cred că la cele mai mari evenimente fiecare senior ar trebui să fie precedat de un tânăr asemeni copiilor care însoțesc fotbaliști la intrarea pe teren. Un amestec constant între generații cred că ar aduce în cele din urmă o promovare organică și o rată de succes mai mare.

Dezvoltare durabilă

Un concurs cu proiecte culturale organizat în cadrul uniunilor de creatori în care câștigatorii ar primi sanșa implementării și resursele necesare.

Un alt factor important este utilizarea resurselor financiare către deschiderea spre publicul tânăr, dar și implicarea lui, despre care cred că ar fi un factor decisiv în dezvoltarea și perpetuarea consistentă.

În cele din urmă, atragerea persoanelor cu o influență media bogată în activitățile culturale, ar fi ca un vânt care bate din pupa atunci când speranța și-a luat tălpășița.

 

Angelo MITCHIEVICI

Ce aș face, cum aș face

Nu aș pune acești bani direct în buzunarul meu, ci aș crea o fundație culturală prin intermediul căreia să pot atrage fonduri, să creez evenimente etc. și m-aș gândi asemeni unui manager cum să-i distribui mai bine pentru rezultate durabile, vizibile.

Aș face un Festival Internațional de Literatură, dar în parteneriat cu instituțiile statului și, desigur, m-aș adresa Ministerului Culturii și ICR, pe principiul mai mult de la mine, mai puțin de la ei, pornind de la ideea simplă că instituțiile nu trebuie doar cointeresate, ci și responsabilizate, și că un joint venture presupune o reciprocă implicare. Aș investi o parte din bani astfel încât din dividente/dobânzi etc. să pot aigura anual finanțarea unei școli de vară de 2 săptămâni care să includă cursuri de creative writing, întâlniri informale cu scriitori pe teme propuse de aceștia sau la cererea cursanților, inclusiv miniconferințe, dezbateri cu invitați de marcă, evident plătiți. Aș fi foarte atent la selecție, pornind de la câștigătorii unor olimpiade de profil, dar organizând și o campanie de brainhunting.

Aș încerca să înființez o instituție de tipul Colegiului Noua Europă, cu un board compus din intelectuali marcanți din străinătate și din România, rezervat studiilor umaniste, și cu o finanțare deopotrivă internă și externă, cu un număr restrâns de bursieri. Evident că acest proiect e unul ambițios, și nu aș începe cu el, dar aș gândi această posibilitate și aș căuta sprijin chiar la cei care au realizat acest lucru, în frunte cu Andrei Pleșu.

Aș susține financiar publicarea anuală a unui număr restrâns de cărți esențiale pentru cultura română, dar și a cărților unor tineri cercetători sau doctori în filologie. Avantajul în ultimul caz este că nu trebuie să iau discernământul din altă parte. Aș fi interesat să (co)finanțez punctual proiecte de cercetare colective în domeniul științelor umaniste și în acest sens aș organiza un concurs de proiecte cu un juriu extern.

Aș fi tentat să înființez o editură sau să preiau una pentru a o face viabilă, investind în ea și în personalul calificat și aș susține apariția unei noi reviste culturale de tipul Idei în dialog.

Desigur, nu toate aceste lucruri pot fi realizate simultan, de aceea mi se pare important ca o parte din sumă să fie angajată în așa fel încât să producă un venit constant în măsură să susțină proiectele mai puțin costisitoare financiar, să le asigure durabilitatea. De asemenea, aș susține proiecte în parteneriat cu instituții ale statului, dar și parteneri externi, care să devină o tradiție, care să impună prin seriozitate și calitatea participanților. Deocamdată atât. Când primesc banii vă rog să mă contactați!

 

Ștefan MITROI

În căutarea unui nou Marin Preda

Fără să fiu milionar în euro, am oferit o bursă lunară (inclusiv pe perioada vacanțelor) unui copil din satul meu, încă de când era la grădiniță. Copilul respectiv a terminat anul trecut liceul. N-a mers, din păcate, mai departe, la facultate. Nu-mi pare însă rău pentru banii dați. Să fi fost milionar, nu în euro, ci în lei, le-aș fi oferit tuturor copiilor din satul unde m-am născut câte o bursă. Cu zece milioane de euro în cont, aș putea să mă gândesc la copiii din toate satele Teleormanului. Ba chiar și la dascălii lor, cu condiția de a face ceea ce a făcut, în urmă cu mai bine de o jumătate de secol, învățătorul Chiru Bălan pentru mine. Auzind că există un elev care scrie poezii, acesta a dorit să mă cunoască. Și cu toate că poeziile pe care le scriam, căci despre mine era vorba, erau simple exerciții de naivitate și candoare, tânărul dascăl a simțit nevoia să mă îndrume, deși nu eram la clasa lui, și chiar să-mi bată ceea ce scriam la singura mașină de scris din sat, care se afla la sediul cooperativei agricole de producție. Cum avea încredere în el, președintele îi dădea cheia și domnul Chiru Bălan mergea noaptea cu mine să-mi „tipărească“ pe coli albe de hârtie poezioarele, ca să le pot trimite la revista Cutezătorii sau la emisiunile pentru copii de la radio.

Poate că există și astăzi prin școlile de la țară copii ce visează să devină scriitori. Și poate că există și învățători sau profesori precum Chiru Bălan. Cele zece milioane de euro mi-ar permite să-i răsplătesc cu o sumă lunară și pe aceștia.

Foarte bine, dar ce legătură au toate astea cu cultura sau literatura?

Pot răspunde, spunând ceea ce toată lumea știe, că fără școală, fără temeinicia primilor ani de școală, nu se poate vorbi nici de cultură, nici de literatură. Dar nu un astfel de răspuns am eu în vedere. Nici măcar nu-mi trece prin minte că din fiecare copil, ce-și pune în școala primară gândurile pe hârtie, va ieși peste ani un scriitor. E de ajuns, însă, să iasă unul. Poate chiar un nou Marin Preda. Sau un nou Constantin Noica. Sau un nou Zaharia Stancu. Sau un nou Dimitrie Stelaru. Sau, iertați-mi lipsa de modestie, un nou Ștefan Mitroi, care, spre deosebire de cel de azi, chiar va avea norocul să primească zece milioane de euro de la cineva, și el va găsi de cuviință, gândindu-se la copilăria lui, să-i ofere sub formă de bursă copiilor de la țară din județul său natal, crezând, cum crede și acum, că de pe urma unui astfel de gest ar putea să aibă cândva de câștigat și cultura, și literatura română. Zău că nu sunt nebun! Și nici nu exagerez.

 

Ioan T. MORAR

Rezidențe de creație

Am jucat visul ăsta la sume mai impresionante, de cîteva ori cînd, aici, în Franța, unde locuiesc, premiul cel mare la Euromillions ajunsese la 250 de milioane. Da, un sfert de miliarde de euro.

Atunci îmi spuneam că ar trebui neapărat să fac ceva pentru cultura română. Îmi imaginam că voi construi un imobil în care, la parter să fie o galerie de artă. La etaj o sală multifuncțională (spectacole, proiecții filme), iar pe cîteva etaje să fie camere de hotel, poate chiar mai mult, apartamente, pentru rezidențe de creație. Restul etajelor ar fi asigurat, prin închiriere, funcționarea pe mai departe a acestui Centru Românesc. Desigur, marea problemă era unde să plasez acest centru. Aveam în cap Nisa, Marsilia, Toulon sau Aix en Provence. Ar fi fost un show-room al culturii române în Provence, un loc al efervescenței creatoare (știu, sună ca într-un prospect întocmit neglijent). Ritmul expozițiilor de la parter ar fi fost de 6 pe an, cu vernisaje care să atragă, cu seri de vin românesc și întîlniri cu publicul. Poate chiar și un restaurant cu specific românesc din meniul căruia aș exclude mititeii, că prea sînt stereotipi.

Vă jur că dacă voi cîștiga cele 250 de milioane (suma maximă pe care o poate atinge potul Euromilions), voi face tot ce am promis mai sus. Și chiar mai mult! Așa să-mi ajute tragerea la sorți!

P.S.: O tînără din Tahiti (teritoriu franțuzesc) a cîșigat potul de 250 de milioane de euro și, întrebată fiind ce va face cu banii, a răspuns că-și va cumpăra o casă și un calculator performant. O clipă nu s-a gîndit la scriitorii tahitieni! Iată unde duce lipsa de imaginație…

 

Cristian MUNTEAN

Pentru dialog

Îmi este extrem de greu să procesez o astfel de sumă în mintea mea, așa că tot ce scriu sunt simple supoziții față de o situație imposibilă și nu sunt sigur ca aș lua o decizie asemănătoare cu cea scrisă acum, dacă s-ar întâmpla să beneficiez de o asemenea întâmplare neverosimilă. Dar dacă ar apărea la orizont, mi-ar plăcea să investesc o parte din ei într-un sistem de burse de creație pentru diferite vârste de creatori, începând cu cei mici, cărora le-aş facilita o tabără de iarnă și una de vară în care lecturile să fie interactive, cu personaje din povești: continuând cu tabere pentru adolescenți, cu grupuri de lectură în care să se promoveze dialogul alături de drumeții în natura, cu vizite la case memoriale, cu șezători la care să se citească fragmente din operele scriitorilor vizitați.

Aş încerca sa creez o școală de vară în care scriitori consacrați să predea cursuri de creative writing celor interesați, urmate de exerciții de lectură în public a tuturor celor ce participă, aș fi atent la dezvoltarea unei gândiri critice pe baza dialogului dintre participanți, aș iniția lectura marilor texte ale umanității într-un spirit colocvial.

Aş încerca să finanțez șezători literare în care scriitorii să se cunoască și să se împrietenească vorbind despre creațiile lor și despre viață.

Nu știu de ce, am senzația unor vremuri în care dialogul nu pare a mai fi la modă în ciuda atâtor podcasturi care ne-au invadat viețile învă ­țân du-ne cum să ni le trăim. Nu mai avem nici răbdarea unui dialog tihnit, care să ne bucure prin simplitatea unor aduceri aminte și avem mereu ceva de apărat, de combătut, cu toate că nu avem nimic de câștigat.

Mi-ar plăcea să pot reconstrui „boema literar“, cu toate păcatele ei, ca mod profilactic de-a ne vindeca singurătățile și de a ne auzi vocile creațiilor ce s-ar putea naște. Pare poetic și neverosimil pentru zilele noastre, dar ar merita efortul.

Nu cred ca am spus ceva nou. Se va spune că trecem prin aceste forme de organizare într-un fel sau altul, da, dar aș vrea să dezvolt o infrastructură care să facă mai firească și mai vie întâlnirea dintre scriitori, să fie o bucurie dincolo de premiile literare, să fie un exercițiu de admirație a întâlnirilor.

 

Cristinel MUNTEANU

Să înveți să pescuiești…

Date fiind preocupările mele, aș urmări ca banii respectivi să fie întrebuințați într-un domeniu aflat în strânsă legătură cu limbajul. În felul acesta, aș atinge ambele probleme indicate de anchetă, de vreme ce, pe de o parte, limbajul este o formă a culturii și, totodată, baza întregii culturi (după Hegel), iar, pe de altă parte, literatura însăși este (definită drept) „arta cuvântului“. Alături de artă și religie, la rigoare, și știința, și filosofia sunt forme ale culturii. Tocmai de aceea, pentru a fi cu adevărat folositor culturii noastre, aș căuta (de pildă) să recuperez și să promovez (mai mult decât am făcut-o deja) gândirea științifică a unui lingvist și filosof al limbajului de talia lui Eugeniu Coșeriu (1921-2002). În primă fază, ar fi binevenită publicarea unei serii de „opere alese“ (dacă nu și „complete“) ale acestui savant, conținând lucrările sale fundamentale, traduse în românește și ordonate tematic, pe volume. S-a făcut câte ceva în această direcție, dar nu este (nici pe departe) suficient. A doua fază ar presupune, realmente, punerea la lucru in extenso a teoriei sale lingvistice, pe terenul limbii române, pentru a dovedi (și altora) validitatea și utilitatea acesteia. Conform unei celebre analogii, nu-i de ajuns să primești nici peștele zilnic, nici undița de-a gata; este de dorit să înveți să pescuiești și, în același timp, să dobândești și competența de a-ți confecționa la nevoie propriile undițe.

De altfel, în fața amenințării „inteligenței artificiale“, ni se spune că ne vom descurca doar dacă vom pune la lucru gândirea critică, etica etc. Într-un atare context, se subliniază adesea importanța limbajului. Mai mult decât atât, se apreciază că gândirea corectă se relaționează, neîndoielnic, cu exprimarea corectă ș.a.m.d. Ba chiar, unii anunță că scăparea ne va veni (sau trebuie să ne vină) dinspre disciplinele umaniste! Am auzit recent un specialist român (care s-a ocupat mai toată viața de robotică) mărturisind, în cadrul unei conferințe, că și-a dat seama târziu (abia când a ajuns bunic) că, de fapt, ceea ce contează este omul dimpreună cu sensul ori sensurile sale!… La fel ca miopul care se plânge că nu vede bine, ținându-și ochelarii în tocul din buzunar, tot așa se lamentează și alții (tot de pe la noi), întrebându-se ce-i de făcut, cum să procedăm în fața atâtor pericole (care, în definitiv, se reduc la diverse forme de prostie și de ticăloșie). Ei au totuși la îndemână, bunăoară, opera lui Coșeriu, din care se pot de(s)prinde elemente esențiale pentru toate cele de mai sus: și pentru gândirea critică, și pentru etică (în știință și cultură în general), și pentru deontologia limbajului, și pentru hermeneutica sensului (ca lingvistică textuală), și câte și mai câte… Întâmplarea a făcut ca E. Coșeriu să se nască român. Oare din cauza aceasta le este unora jenă să recurgă la ideile și principiile sale? Sau o mai fi, pesemne, și o anumită lene intelectuală la mijloc (căci, pentru mulți, lucrurile simple sunt mai atractive)? Sau dorința de a te lăsa dus de valul „modei“, renunțând la „clasici“? Nemo propheta in patria sua!, ar replica unii. Aș putea da exemple în care, dimpotrivă, unele centre universitare din străinătate conservă și dezvoltă (cu încăpățânare chiar) învățăturile ori teoriile unor savanți (taman) fiindcă în acele orașe s-au născut ori au studiat acei oameni de știință.

 

Olimpiu NUȘFELEAN

Vis de scriitor

Frumoasă întrebare! Îi faceți pe scriitori să viseze deoarece, de o vreme, nu prea mai obișnuiesc să facă asta. Din start apare o problemă: trebuie să renunț la un studiu de fezabilitate, care mi-ar lua mulți bani și m-ar și sfătui să nu investesc în literatură deoarece nu este rentabil. Deși nu-s doar poet, o să merg pe linia visării poetice, sperînd că, trăitor în închisorile realității, aș putea da peste o comoară, precum Contele de Monte-Cristo. Subiectiv fiind și păcătos, ca descins din Adam, primele milioanele de euro ar fi încredințate mai întîi peștișorului de aur, care să-mi îndeplinească – fără implicarea mea – cele trei principale dorințe ascunse: o vilă la munte sau la mare, un automobil de care să se sperie autostrăzile patriei și o blondă ca fată în casă, eu, fiind însurat și mulțumit de viață, nesperînd la mai mult. Banii rămași, foarte mulți, i-aș investi întru fericirea literaturii, în cîteva proiecte fezabile: o ediție „aerisită“ a cărților publicate de mine pînă acum (honi soit qui mal y pense), apoi, aș tenta o monografie a mea, ca un cavou literar impresionant, oferindu-le amicilor ocazii de bîrfe și cîrcoteli încă din timpul vieții, dar și în opoziție cu cocalarii care își fac cavouri în cimitir. Partea subiectivă a demersului meu fiind rezolvată, măcar parțial, cu milioanele din comoară, foarte multe, aș iniția o comisie de critici și istorici literari, de diverse tendințe și opțiuni, care să facă o istorie totală a literaturii române, dusă pînă în zilele trimiterii opului la tipar, ca o ultimă respirație a istoriei literare și bază solidă de documentare pentru IA, lucrare secondată de un dicționar care să epuizeze toată suflarea literară. Apoi ar fi de făcut o istorie a literaturii veleitare, astfel încît veleitarii să se înghesuie în acest proiect și să nu mai preseze criticii onorabili sau revistele literare naționale, lăsînd talentelor autentice cîmp mai larg de manifestare, spre bucuria cititorilor iubitori de fapte literare reale. Forța implicării ar putea viza promovarea literaturii prin soluții private, în măsura în care cele de stat sînt mai mult decît anemice: o editură de interes național, librării neobligate să trăiască din papetărie, un institut de promovare a literaturii în străinătate, în care, la angajare, candidați să dea un interviu asistați de detectorul de minciuni literare…Cultivarea nevoilor de lectură, mai ales prin școală. Cum?… Și, peste toate, aducerea de pe o altă planetă, cu ajutorul NASA, a unui aparat-ventilator care să trimită mereu un aer proaspăt, înviorător, optimist, peste viața literară de la noi… Dimineața, cînd ies din vis, aspirațiile literare financiare vor trece în seama ordonatorilor de credite, care sînt departe de a încerca să viseze ceva bun pentru literatura în curs. Dilemă: ocupîndu-mă de toate cele de mai sus, cînd aș mai avea timp să scriu?

 

Antonio PATRAȘ

Să investim în educația publicului

Mai mult poate decât oricând, cultura română are nevoie de sprijin financiar pentru derularea proiectelor de conservare și valorificare a patrimoniului, dar și de stimulare a creativității, a literaturii și artei contemporane. Ca profesor și filolog, nu pot să nu deplâng absența unor ediții critice complete din clasicii noștri, părinții fondatori ai culturii naționale, a căror activitate nu a fost recuperată nici până azi decât parțial, prin efortul lăudabil al unor generații de cărturari educate la buna școală veche de altădată. Dar nu avem încă ediții complete nici din Asachi sau Heliade Rădulescu, nici din E. Lovinescu sau Macedonski, ca să nu mai vorbim din alții, mai mărunți. Și e puțin probabil să mai avem vreodată, câtă vreme instituțiile academice au încetat de mult să susțină programe coerente de formare profesională, în absența unui învățământ filologic de calitate (cine mai pregătește azi specialiști în slavonă, de pildă?). Din banii respectivi, aș finanța și digitalizarea bibliotecilor, arhivelor și a diferitelor fonduri documentare, să salvăm de urgență ce nu s-a pierdut deja, dar și revistele culturale, care agonizează de ani buni, supraviețuind prin eforturile unor entuziaști. O parte din sumă aș investi-o și în burse pentru tinerii talentați din toate domeniile artistice, de la literatură la teatru și cinematografie, dar și în muzee și săli de concerte, sau în proiecte majore de traducere a scriitorilor români și de promovare a culturii noastre în străinătate. Pentru că un popor e cu atât mai civilizat cu cât înțelege și știe să-și prețuiască tradițiile și cultura. Nu întâmplător spunea cândva liberalul E. Lovinescu, sancționând viziunea de sorginte spengleriană a adversarilor săi ideologici, că finalitatea civilizației înseși este cultura.

Folosit cu cap, banul nu mai trebuie privit cu suspiciune, ca „ochiul dracului“, cum zice o superstiție populară, ci valorificat în spiritul unui pragmatism luminat și al unei etici a muncii, în care un gânditor ca Max Weber vedea sursa prosperității și a progresului. Banul e totodată și temelia binelui social, iar arivistul – un tip moral pozitiv, însuflețit de ambiție și de dorința succesului. Să nu uităm că, la vremea lor, Eminescu, Slavici sau Caragiale încercaseră să facă din meseria de scriitor o profesie onorabilă, respectată de societate, sancționând atitudinea nedemnă a unui Macedonski și a comilitonilor săi care cerșeau mila publică, făcând caz de condiția tragică a artistului. Decât să oferim scriitorilor bani, în speranța că le stimulăm astfel creativitatea, oare n-ar fi mai bine să investim în educația publicului consumator de literatură? Aș încheia spunând că, fără un învățământ performant (iar școala românească e în cădere liberă de ani buni!), investițiile în cultură/artă/literatură sunt inutile, asemeni „formelor fără fond“ sancționate cândva de Maiorescu și de junimiștii la care ne întoarcem mereu, ca la izvorul cu apă vie. Căci dacă spirit critic nu e, nici cultură nu e. Și nici civilizație.

 

Ovidiu PECICAN

Multe ar mai fi de făcut

Pot părea mulți, bănișorii aceștia europeni, dar dacă îi împarți judicios la nevoile culturii scrise a unei întregi țări poți vedea că nu dau pe dinafară. Lucrurile par clare, cel puțin la prima vedere: avem cultura vie și moștenirea literară – care să fie prioritatea? După mine, ambele (știu, e un răspuns solomonic). Nu sacrificăm prezentul și viitorul de dragul trecutului glorios, dar nici nu îl neglijăm pe acesta sub pretextul grijii față de ce vine de acum înainte. Eu unul m-am cam săturat de „generațiile spontanee“ din cultura noastră, de genialoizii fără identitate și care nu se revendică de la nimic, călcând pe aer, pasămite… Dar nici nu i-aș înlătura pe cei activi, fie ei aflați la primele tentative, fie deja afirmați întrucâtva, de la beneficiile unui fond stimulativ care să presupună atât burse, stagii (rezidențe), participări la activități de profil în „supa“ asigurată de întâlnirea cu alți colegi, cât și finanțări de carte, de cicluri de conferințe („criterionizarea“ oportună), un premiu foarte substanțial (Goncourt românesc, să îți poți cumpăra o mașină sau o garsonieră din el, să fii echivalentul unui premiant din sport). Aș echilibra și banii împărțiți între jurii și premiați, aș sprijini atât creativitatea în genurile și speciile consacrate, cât și tatonările de noi teritorii literare. Mă roade, de asemenea, trecând la tezaurul din spatele nostru, situația edițiilor critice și a traducerilor: și unele și altele – dar parcă mai ales primele – sunt în aer. Cine face o ediție critică face foame sau își toacă viața în gesturi magnanime, conștient că munca de ani și decenii nu va dobândi recunoașterea cuvenite decât în cercurile mici de specialiști.

Aș mai pune pe picioare nu doar muzee dedicate unor scriitori de merit plecați dintre noi, ci și colecții pe cât posibil exhaustive din edițiile marilor și ceva mai micilor clasici ai noștri. Tot acolo aș „înghesui“ și originale ori măcar facsimile, fotocopii, scanuri după manuscrisele câte unui autor sau ale altuia. Încă din anii ’90 descopeream cu stupoare existența unui asemenea mirific sediu la Münster pe seama lui Leibniz. Cercetătorii de acolo cărau de zeci de ani în rucsac copii după manuscrisele marelui filosof aflate, până la căderea comunismului, în R.D.G.

Multe ar mai fi de făcut și cine știe câte din ele se vor face vreodată?…

 

Lucian P. PETRESCU

Mesaj umbros

Să începem cu divin-utopicul dicton „Banii nu aduc fericirea“… Ce aș face cu toți acești bani, oricum insuficienți pentru proiecte serioase, actuale, în spațiul carpato-dunărean? Păi aș începe cu școala. Ori mai bine cu grădinița. Atât cu pruncii, cât și cu părinții (cât de des, astăzi, sursă a problemelor!). Copilul trebuie recompensat pentru că s-a născut (e drept, e tot mai greu, inclusiv biologic vorbind). Copilul trebuie premiat – competitivitatea, înaintea oricărui alt „instinct social“. Dar, firește, fără a fi obosit, abuzat de lecturi și institutori prea insistenți. Fără a fi „întrebuințat“ cultural, cultura e, oricum, un mic debușeu emoțional, specific adulților ocupați și, desigur, surmenați. Evident, nu sub greutatea culturii, ci a competitivității de la locul de muncă, de pe scara blocului sau din cartier. Un vechi proverb spune așa: dacă într-un proces, un fenomen, oricât de complex, oricât de dificil, apare, pe parcurs, și o oarecare problemă de bani, atunci totul, dar absolut totul e doar o problemă de bani… Bine, destul cu ironia! Așadar, de la grădință (cei șapte ani de acasă au fost demult eradicați) până la Academie… Gândiți dumneavoastră prioritățile, sunt doar 10 milioane de euro. Bani de biserică pentru celebritățile (nu tocmai culturale) ale României, cifra din cont (inclusiv offshore) delimitează noile „clase sociale“, într-o veritabilă „Brave new world“, vorba scriitorașului cel viteaz. Pentru cultura română? Pentru literatura română… păi tot de la școală începe totul (deformație profesională, vreo 40 de ani am predat, e drept, într-o disciplinaritate univocă – medicina, așa că nu se prea pune…). Aș formula ceva, cât de cât coerent, despre școli de literatură, cu începere din clasa I (clasa 0 sună de rău augur… bine că fenicienii, precum și indieni au adus cifra „zero“, precum și „infinitul“, grecilor antici). Școli dar și mentori literari. Îndrumători spirituali, formatori de gust (common sens se traduce prost în românește), dar și de tehnici scriitoricești, de ce nu? Sfătuitori de lecturi și principii estetice, să nu mai vorbim de cele morale. (Ei, nu în sens restrictiv-punitiv – „nu scrii ca mine, nu te promovez!“ Ce frază cunoscută în decorul de mucava al realităților noastre!) Să nu mai vorbim de sprijinul concret datorat revistelor literare, editurilor veritabile, nu tipografiilor pe profit și pe cheltuiala autorilor, fie ei și veleitari de butaforie culturală. Să nu scuipați pe mormintele (parafrază) Istoriei Diletanților Degustători de Literatură! Ca în orice fenomen artistic, ei au fost pâinea și salvarea! Ați întâlnit, cumva, vreun celebru ONG (desigur, oportun finanțat, de altfel), un efort al Societății Civile (ce-o mai fi și asta, astăzi?), care să se arate preocupat de cultura, de literatura română, ori de cea de aiurea? Bine, în afară de simulacrul unor bănci comerciale sau firme de retail care dau bine pe ecran afirmând că susțin cultura astăzi, din răsputeri, și mai cheamă 5 actori martori să facă niște glumițe pe tema asta. Pe vremuri, începuserăm în Timișoara un soi de atelier de scris, o societate numită, clar utopic, „Ariergarda“. 3 prieteni, Daniel Vighi, Viorel Marineasa și subsemnatul… A funcționat câțiva ani, a ajutat la debutul editorial al câtorva talentați tineri și s-a sfârșit, bineînțeles, încet, dar sigur, în lipsa oricărui fel de susținere socială sau materială. Nici măcar din partea unor instituții de profil – școli, universități, ministere (ultimele din ele foarte… discrete, dar demne în smerenia și umilința lor financiară și politică, o veritabilă tradiție). Cât despre istoria Institutului Cultural Român… Sunt trist și revanșard, posac și mizantrop? Din „fericire“, n-o să citească prea mulți mesajul ăsta umbros…

 

Marta PETREU

Aș dona o sumă Uniunii…

Ehei, dacă mi-ai fi pus întrebarea asta, trăznită rău, pe vremea cînd făceam Apostrof-ul, ți-aș fi spus că aș cumpăra un sediu pentru Apostrof, aș angaja mai mulți redactori, bine plătiți, deci altfel decît simbolic, aș plăti bine autorii care colaborează, aș dezvolta Editura Biblioteca Apostrof, pe care din lipsă de bani am închis-o… și așa mai departe. Acum, o, aș dona jumătate Editurii Polirom, că merită, cultivă cu devotament literatura și în general cultura românească… Aș finața un teatru să pună în scenă Epopeea lui Ghilgameș… știu că îi place lui Măniuțiu… Aș da unui teatru liric bani să pună în scenă cu mari soliști Tetralogia lui Wagner… și l-aș invita respectuos pe Bebeșelea să dirijeze… ar fi un act literar-muzical perfect, căci libretele Tetralogiei sînt scrise tot de Wagner, deci tot o investiție literară ar fi, nu una doar pentru plăcerea mea. Aș da burse cîtorva tineri scriitori talentați, cu condiția ca textele lor să evite romgleza. Aș binedota biblioteca din satul meu, aș da burse pentru elevii merituoși din sat… Normal, aș dona o sumă Uniunii, nu numai din solidaritate de breaslă, ci fiindcă este instituția colectivă cea mai activă și eficientă în crearea și valorificarea culturii naționale vii și trecute… Dacă după investițiile astea profesionale și după capriciile mele ar mai rămîne ceva, m-aș duce în cîteva scurte călătorii, să ascult operele mele preferate interpretate de mari soliști. Și mi-aș angaja pentru o lună un grădinar să îmi facă o grădină frumoasă.

Dacă mă uit la ce am înșirat ca posibile proiecte, mă gîndesc că suma „la dispoziție“ e prea modestă: cultura și învățămîntul costă, și anume: costă mult. Numai guvernele noastre nu știu acest lucru. Așa cum nu știu nici faptul că a investi în cultură și în învățămînt este cea mai profitabilă investiție de prezent și viitor, investiția salvatoare pentru o țară.

 

Monica PILLAT

Proiectele mele

Dacă aș avea la dispoziție zece milioane de lei, mi-ar fi drag să îi utilizez pentru construirea unor biblioteci, nu doar în oraș, ci și în grădinile publice și în marile parcuri, pentru ca plimbăreții să se bucure și de o carte în miezul naturii. Când eram tânără, in parcul Cișmigiu se afla o mică bibliotecă de vacanță de unde lumea putea să împrumute, pentru un ceas sau două, o carte pe care o savura apoi pe bănci, sub ramurile copacilor. Iar dacă acum nu se mai citește așa de mult că altădată, bibliotecile la care mă gândesc ar putea conține și cărți înregistrate audio și cd-uri cu muzică clasică, pentru bucuria celor aflați acolo. De asemenea, aș restitui sălii Dalles și spațiilor aferente încăperile generoase unde altădată se țineau conferințe, aveau loc audiții și spectacole muzicale. Mi-aș dori ca în școli și facultăți, nu doar umaniste, să pot amenaja spații atractive pentru lecturi, prelegeri și cercuri literare care să stimuleze imaginația și creativitatea minților tinere, în formare. Apoi aș sponsoriza turnee ale scriitorilor, oamenilor de film și de teatru, muzicienilor, artiștilor plastici, turnee care ar deschide celor din orașele mici și din sate orizonturi de frumusețe și înțelepciune. Aș contribui financiar la crearea unor biblioteci mobile care să se deplaseze în toată țara, aducând cu ele minunăția energetică din volumele celebre de la noi și din cultura universală. Aceste biblioteci ar trebui însoțite de prezența unor personalități literare și a unor actori de talent care să citească sau să interpreteze fragmente din operele puse astfel la dispoziția publicului. În sfârșit, aș înființa un institut al burselor destinate elevilor și studenților pentru excursii culturale în țară și în străinătate.

 

Răsvan POPESCU

Artistul fără arginți

Înaintea oricărui lucru generos pe care l-aș face pentru cultura română, cum ar fi un fond de marketing, de promovare pentru film și literatură, aș face ceva pentru mine. M-aș ecraniza singur! Mai exact mi-aș finanța al 8-lea film, după nuvela Peștele cu aripi apărută la Cartea Româneasca în 2017. Proiectul are o poveste lungă, urmărită de ghinion, până a ajuns să mă obsedeze. Povestea lui este în mare și a cineaștilor din România, unde subfinantarea e cronică, din puținul pe care îl poți câștiga la CNC, unde banii sunt pe sponci, faci filme de cameră. Condiția scenaristului e nesigură, nu se poate trăi din asta, dacă nu scrii filmulețe de televiziune.

La început am avut noroc. Debutul meu cu Lucian Pintilie a stat sub semnul unor contracte generoase. Am făcut două filme împreună: Prea târziu, după romanul cu același nume, scos la Humanitas și Terminus paradis, scenariu original semnat împreună cu Radu Albulescu. Pintilie venea de la Paris unde avea un finanțator important, în România avea un producător descurcăreț și chiar propriul lui studio. Una peste alta reușea să strângă sumele necesare și chiar să aibă sprijin de la stat. Am filmat în minele din Valea Jiului cu sute de mineri pe post de figuranți și am avut militari la Terminus. Deși era un film împotriva serviciului militar obligatoriu. Dar prestigiul lui Pintilie era prea mare ca să se pună cineva cu el. Numai distribuțiile acestor filme, selectate la Cannes sau premiate la Veneția, însumau sute de oameni De la Pintilie am învățat să scriu scenarii, să povestesc în imagini.

Mai departe norocul s-a mai subțiat, totuși au fost bani pentru alte colaborări importante. Cu Dan Pița am mai luat un premiu. Apoi au venit spre mine Radu Gabrea și Nicolae Mărgineanu. Scurtez ca să ajung la Peștele cu aripi. Încerc de ani de zile să-l fac, e un film de artă. Într-un fel seamănă cu povestea acelei ființe acvatice descrise de axploratorul Thor Hayerdal, care trăiește intre aer și apa.. Condiția lui ambiguă, ambivalenta îl trage în jos. Este și condiția eroului principal, care este scriitor. Trăiește între oameni obișnuiți, dar el nu este. Uneori țâșnește din masă și face artă. Romane, scenarii de film. Dar nu reușește să trăiască așa. Şi atunci își trece viața prin redacții, scrie articole, reportaje. Apare oboseala, depresia, teama de viitor, spectrul îmbătrânirii de unul singur. Inspirația devine intermitentă, de câțiva ani n-a mai dat un text valabil. Şi e singur, invidiat de colegi dar privit ca un ciudat. Este și nu este de acolo. Într-o oarecare măsură e și povestea mea. Poate de aceea nu i-am dat niciun nume. Doar El. Şi cu Ea…

Nu vă mai plictisesc cu toate detaliile, proiectul n-a trecut la CNC. Juriul s-a uitat strâmb la subiect, i s-a părut indigest. Regizorul filmului este de această dată Marius Bârna. Pe vremea lui Stere Gulea am mai făcut un film împreuna în TVR. Se numește Război în bucătărie, merge și azi pe televiziunile private. Am încercat să facem și noua poveste în TVR. Este condiția artistului între ceilalți, dar e camuflată într-o poveste de dragoste intre suflete nepereche. Am preferat un fost manechin, o frumoasă cam trecută, cu o viață ștearsă. Vede în el acel „altceva“ pe care l-a așteptat toată viața și s-a ales cu un om de afaceri. M-am vândut bine, recunoaște ea cu cinism. Are ceva de telenovelă acest personaj. Şi își face iluzia unei conexiuni adevărate. Cei doi pornesc într-o aventură pe Dunăre, cu un hotel de lux plutitor, alunecă spre capătul lumii într-o încercare de regenerare.

La TVR proiectul a băltit câțiva ani. N-avem bani, ni se spunea ca un laitmotiv: „Vrem să-l facem, dar cu ce? Totuși am putea intra la producție. Avem profesonisti și tehnică bună.“ Ne loveam de tot felul de probleme neașteptate. De câteva ori s-a schimbat producătorul. Cel nou venea cu alte idei, schimba echipa, bugetul și chiar pe regizor! Mai făceam și câte o prospecție în teren. Apoi responsabilul de proiect ridica din umeri: „Nu merge, nu ne încadrăm.“ Am abandonat. Eram iarăși pe cont propriu. De unde mai tăiem? Am rescris scenariul într-o variantă mai ieftină, am scos hotelul plutitor că era scump și i-am mutat pe cei doi într-o pensiune mică la Sulina. Am mutat acțiunea în afara sezonului, când prețurile scad. Și ei vor călători cu pasagerul și nu cu șalupa rapidă.. Bârna strângea bani pe firmă lui, mai aveam și eu ceva relații în publicitate. Până să fie destul au venit ploile de toamna și totul a rămas pe primăvară.. Totul e să nu obosești. Şi iată-ne! Zilele acestea filmăm! Vine un film despre condiția artistului la noi. Peștele cu aripi! Motor!

 

Andreea RĂSUCEANU

Aș investi banii în infrastructura literară

Dacă aș avea această sumă la dispoziție, aș investi-o integral în infrastructura literară, nu în proiecte punctuale. Cred că literatura română nu duce lipsă de autori talentați, ci de mecanisme solide care să îi susțină pe termen lung. Aș înființa mai întâi o editură dedicată în principal autorilor români contemporani, atât de ficțiune, cât și de nonficțiune, o editură care să își permită să publice cărți valoroase, chiar dacă inițial nevandabile, și care să urmărească fixarea unor autori emergenți pe piața literară, dar și construirea unor cariere durabile. Într-o piață mică și fragilă, editurile sunt deseori obligate să nu asume riscuri financiare și să mizeze pe nume deja consacrate. O astfel de instituție ar putea funcționa diferit, asumându-și rolul de a descoperi și susține voci noi, fără presiunea financiară. Apoi aș crea o agenție literară profesionistă, care să reprezinte în mod susținut autorii români pe piețele internaționale. Literatura română are nevoie nu doar de cărți bune, ci și de oameni care să negocieze drepturi, să construiască relații cu editori străini, să găsească traducători și să facă posibilă circulația reală a cărților peste granițe, precum și vizibilitatea lor. În acest moment toate astea ajung în mare măsură tot în grija autorului, obligat să se descurce singur, să caute traducători, edituri străine etc. Nu în ultimul rând, aș susține o revistă literară, cu resurse suficiente pentru a publica constant critică de întâmpinare, eseu și fragmente inedite, precum și pentru a acorda premii semnificative, inclusiv financiar. O cultură vie are nevoie de instituții credibile care să genereze discuții, să descopere autori și să stabilească repere valorice. Pe scurt, aș investi banii în: autori, editori, agenți, critici, traducători și reviste. Literatura română ar fi cu siguranță mai vizibilă, atât în țară, cât și în afara ei, dacă ar beneficia de o susținere constantă și substanțială, nu doar financiară, ci și instituțională.

 

Adrian G. ROMILA

O dată-pentru-totdeauna-șimemorabil

Nu mă pricep deloc la afaceri, n-am veleități de antrepenor, n-am dorit niciodată să am mai mulți bani decât a fost nevoie. Sumele mari picate subit din cer mi-ar trezi anxietăți pe care nu le-aș rezolva chiar ușor. Nu c-aș fi avut aceste experiențe, din fericire, doar îmi imaginez, cu ceva cunoaștere de sine. În general, sunt un contemplativ moderat, un om al lecturii, al scrisului și al cărții, un intelectual modest care se poate descurca cu abilitățile extraculturale exact cât îi trebuie ca să supraviețuiască onorabil, ca individ social. Bun. Acestea fiind zise din start, cred că o sumă precum 10 milioane de euro e ceva de neconceput pentru mine. Nu aș avea niciodată acești bani și nici nu mi-aș dori să-i am. Dacă, totuși, contrafactual, i-aș avea, atunci, după multe insomnii, aș căuta un ajutor de nădejde pentru administrarea lor eficientă, adecvată și morală. Mi-aș lua alături un economist sadea, un investitor, un administrator, un consilier financiar, ziceți-i cum vreți, cu care să mă sfătuiesc și cu ajutorul căruia să investesc cât mai bine purcoiul de bani. Ce-aș face, cultural vorbind? Aș miza pe o investiție relativ statică, pe ceva de genul o dată-pentrutotdeauna-și-memorabil, nu pe una procesuală, pe ceva care să vizeze profit cumulativ, diacronic, care să necesite mereu asistență periodică, birocrație, rapoarte, control, avize etc. Plusvaloarea (o, ce termen drag deopotrivă economiei marxiste și capitaliste!) ar surveni, în acest caz, destul de repede, de transparent și de evident. De pildă, aș acorda o bursă (sau mai multe) pe termen lung unui elev/student eminent, dar sărac, care să-l ajute să-și încheie educația pe care nu și-o permite. Ar putea fi, desigur, mai mulți elevi/studenți în aceată situație, cu anchete relevante asupra statutului lor. Sau aș sponsoriza retipărirea pe termen lung a unor ediții profesioniste din cărți esențiale în istoria culturii românești. Sau aș republica la standarde înalte operele unor autori canonici din literatura română și apoi aș susține traducerea și promovarea lor în limbi de circulație universală, la edituri de prestigiu din lume. Sau aș susține construirea unor școli în comunități care au nevoie stringentă de așa ceva. Sunt mulțime de monumente istorice și religioase în ruină, mulțime de zone naturale celebre aflate în stadii avansate de degradare (parcuri, lacuri, păduri, cabane). Aș renova spitale, porturi, cetăți, castele, moșii, filarmonici, muzee, teatre și cinematografe. Aș crea evenimente culturale anuale cu impact public major (festivaluri, conferințe, expoziții, concerte, proiecții), care să construiască nu doar valori și gusturi, ci și locuri de muncă pentru profesioniști în domeniile implicate. Și nu în ultimul rând, aș ajuta cu retribuții periodice creatori meritorii în spațiul literar-cultural autohton, aflați la vârste și-n situații fizico-sociale vulnerabile. Habar n-am dacă măcar una sau două dintre toate acestea mi-ar reuși, sub presiunea posesiei acestei îngrozitoare sume de bani. Pentru mine, 10 milioane de euro ar fi fatali. Să dea Domnul să nu-i primesc vreodată, să-i dea Domnul numai celor care merită și se pricep să-i folosească! Aș vrea să se adeverească prejudecata că Domnul nu-ți dă niciodată mai mult decât poți duce.

 

David SEKO

Palatul viselor

Aș face un Palat al viselor. Mă inspir, bineînțeles, din minunatul și nedrept de scurtul roman al lui Ismail Kadare. E drept că, acolo, această instituție reprezintă paroxismul imixtiunii sistemului autocrat în intimitatea individului, completa privare de libertate, suprema demență. Dar asta exclusiv pentru felul cum este folosit. Doar că, între timp, dictaturile și-au rafinat metodele, neîngăduindu-și ridicarea unui aparat polițienesc pe o adunătură de semne întâmplătoare, ci preferând faptele concrete (cel puțin ticluite cât se poate de concret) și metodele precise. Așadar, utopia Palatului viselor, dacă m-aș vedea în posesia acestei sume, aș confisca-o pentru literatură. În locul slujbașilor striviți de paranoia totalitară, i-aș întrona pe scriitori drept depozitari ai acestor vise: o instituție unde, pe foarte scurt, noi, scriitorii, să avem acces la ceea ce visează oamenii. Românii sau europenii sau toți oamenii, asta nu știu, depinde exclusiv de prezența sau absența unor finanțări suplimentare. Dacă am primi cheile acestui Palat al viselor, atunci poate că am izbuti mai bine să ajungem la inimile mai multor cititori, care s-ar înmulți prin simpla veste că se scrie despre visele lor (adică, de fapt, despre viețile lor). Iar noi am avea o metodă brici de a trage cu ochiul în sufletul omului, căci numai în somn suntem cu adevărat capabili de sinceritate. Cui mă acuză de a fi ticluit un răspuns aberant doar ca să nu-mi pun cu adevărat problema, îi răspund că sunt întru totul încredințat de reușita acestui demers. Suma propusă ar fi, bineînțeles, doar începutul. Am acorda burse ale Palatului viselor tuturor celor care ne-ar povesti visele lor, iar primilor treisprezece povestitori din fiecare lună le-am dedica o nuvelă pentru fiecare vis povestit. Succes garantat. Pe lângă asta, dacă am deschide și cafeneaua Palatului viselor, am putea să nu mai depindem cu totul de finanțări nerambursabile pentru asigurarea longevității proiectului. Mărturisesc, sunt artist și pentru că spiritul meu nu mi-ar îngădui, de exemplu, să organizez cu prea mare îndemânare o instituție. Așa că, având banii, aș identifica, primo, un manager al Palatului viselor și, secundo, un trezorier. Apoi m-aș întoarce la scris.

 

Vasile SPIRIDON

Milioane de euro pentru o cameră separată

În loc să cad în capcana răspunsurilor convenționale și utopice, prefer calea onestității intelectuale. Mai degrabă decât să întrețin mitul salvatorului cultural, aș analiza ce se întâmplă atunci când o asemenea sumă ajunge în mâinile unui scriitor,explorând raportul dntre bani, libertate și creație. Odată intrat în posesia a zece milioane de euro, primul lucru pe care l-aș pierde ar fi exact ceea ce prețuiesc cel mai mult: liniștea interioară. O avere de asemenea proporții nu oferă doar confort; ea reclamă atenție, decizii și administrare, consumând tocmai resursa vitală a spiritului: timpul. Din acest moment, restul ar deveni o problemă secundară. N-am avut niciodată vocația agonisirii. Chiar și în timp, pe măsură ce resursele au devenit mai generoase, raportarea mea la bogăție a rămas una aproape strict spirituală. Astăzi, o mare satisfacție este libertatea de a nu mă mai uita la preț atunci când o carte îmi trezește interesul. Din această perspectivă, relația dintre bani și libertatea spiritului mi se pare mai importantă decât inventarierea unor proiecte culturale. De aceea, nu mă grăbesc să vorbesc despre „salvarea literaturii române“. Experiența și observarea directă a mediului cultural mă obligă la realism. În fața unei asemenea provocări, răspunsurile vin aproape reflex: o editură nouă, burse de creație, rezidențe literare, programe de traduceri sau platforme multimedia. Toate sunt idei respectabile, însă capcana apare în momentul selecției. Dacă aș înființa o agenție pentru promovarea autorilor români în străinătate sau dacă aș finanța instituții culturale, cine ar decide ce merită sprijinit? Literatura nu dispune de criterii contabilicești, iar valoarea nu poate fi măsurată prin proceduri administrative. Mulți visează la statutul de mecena fără să înțeleagă că un protector al artelor își petrece cea mai mare parte a timpului refuzând. Orice generozitate selectivă produce frustrări, suspiciuni și acuzații de părtinire. Zece milioane de euro ar finanța, pe lângă proiecte culturale, și foarte multe resentimente. Prieteniile de circumstanță s-ar înmulți brusc, pentru a se transforma ulterior în dușmănii durabile. Aș fi tentat să repet vorba lui George Topîrceanu: „Las […] dușmanilor o dragoste de frate.“ Dincolo de riscul resentimentelor, apare o dificultate mult mai profundă: logistica administrativă confiscă exact resursa din care se naște creația: timpul. Orice fundație, program sau instituție ar presupune ședințe, bugete, rapoarte și audituri. Aș deveni prizonierul unei structuri de management și aș înceta să mai fiu ceea ce sunt astăzi: un om liber, care citește și scrie. De aceea, consider că o asemenea gestionare revine de drept organismelor create în acest scop: Ministerul Culturii, Institutul Cultural Român sau asociațiile profesionale. Misiunea lor este să elaboreze politici publice durabile și mecanisme transparente de selecție. Există o responsabilitate strictă a scriitorului față de propria operă și o datorie a instituțiilor față de cultura unei comunități. Creatorul nu are obligația de a deveni instituție, după cum statul nu își poate transfera atribuțiile specifice asupra individului. În ceea ce mă privește, răspunsul este pe cât de simplu, pe atât de riscant, deoarece aș investi, mai mult decât în literatura română în sens instituțional, în condițiile care fac posibilă literatura. Aș folosi acești bani nu pentru a arunca punți spre lume, ci pentru a antifona pereții în fața zgomotului ei. Într-o formulare anecdotică, dar nu lipsită de adevăr, aș spune că aș cumpăra întregul bloc în care locuiesc, doar pentru a scăpa definitiv de bormașini, petreceri și agitația cotidiană. Sau, mai sigur, m-aș retrage într-un loc izolat, mai ușor de găsit în afara granițelor, unde să existe o distanță salvatoare între mine și vacarmul lumii. Este o alegere egoistă, însă literatura nu se naște din comitete, finanțări și strategii culturale. Ea se naște din singurătate. Zece milioane de euro risipiți în proiecte mediocre au un impact cultural mai redus decât câțiva ani de liniște deplină din care se naște o singură carte importantă. Nu mă refer aici neapărat la propria persoană, ci la însăși condiția profundă a creației. Cred că merită salutat și curajul de a refuza, fie și ipotetic, o avere care amenință libertatea scrisului. Nu mi-aș dori zece milioane de euro pentru a reforma lumea literară. Mi-aș dori doar suficientă libertate încât lumea literară să nu mă împiedice să-mi văd de lucru. Pentru mine, adevărata bogăție constă în posibilitatea de a dispune de propriul timp.

 

Dan STANCA

Ar merge şi zece mii….

Să ne amintim că în urmă cu un deceniu a existat un premiu literar de zece mii de euro, acordat de nu ştiu ce firmă sau fundaţie, dar minunea a durat doar trei ediţii, după care totul a căzut în neant, adică în uitare… De aceea oferta asta cu zece milioane mi se pare mult prea… fictivă… Evident, dacă averea lui Elon Musk ar coborî pe plaiurile mioritice am sta altfel de vorbă… Dar ce legăură poate să aibă acest personaj bizar cu cultura şi literatura română? Nici una… Din acest motiv doresc să rămânem cu picioarele pe pământ şi să nu mai fim cu capul în nori… Mai ales când eşti sărac, fantezia e ca un balsam, dar până la un punct după care te apucă dezgustul fiindcă îţi dai seama ce distanţă astronomică se cască între ce visezi şi ce ai sau ce poţi avea. Eu, unul, aflat în posesia unei sume uriaşe de bani, aş institui în primul rând un premiu ca lumea… În anii 50, pe vremea Mariei Banuş şi a Ninei Casian, exista, dacă nu mă înşel, Premiul de Stat în valoare de 50000 de lei. Cu banii ăştia trăiai mai multe vieţi când o masă consistentă la restaurant costa vreo 10-15 lei… Acum ăştia 5o.ooo ar trebui să fie 500.000 ca să atingem nivelul de atunci… iar 500.000 de lei ce înseamnă de fapt? 100.000 de euro… Nu ar fi minunat? Deci, nu de zece milioane am avea nevoie ci doar de suta asta de mii care l-ar proiecta pe bietul autor pe o orbită circumterestră… Apoi ar mai trebui plătit şi juriul, şi nu cu o sumă derizorie, ci cu una la un nivel tot european… Dar se pune întrebarea cine alege juriul? Sau în funcţie de ce criterii are loc alegerea? Ca la noi, suspiciunile nu vor întârzia să apară… Dacă apar probleme privind juriul, ne închipuim ce mari vor fi celelalte care au în vedere desemnarea câştigătorului… Curată nebunie… Cine va lua suta de mii de euro? Sau, conform propunerii din anchetă, milionul? Păi numai gândindu-te la atâta bănet care poate intra în posesia ta, te ia ameţeala şi Doamne sfinte, cazi lat, victimă a unui AVC de toată frumuseţea. De aceea, cum am zis la început, e mai bine să rămânem cu picioarele pe pământ… Eu, să fiu sincer, m-aş mulţumi şi cu o mie de euro sau, hai să zic, două mii… Nu o fac pe dezinteresatul spiritualizat, dar există o vorbă faimoasă: pe cât câştigi pe un plan, pe atât piezi pe altul… Şi care dintre planuri e mai important? Tocmai din acest motiv nu cred deloc în miliardarii care se pretind neîntinaţi credincioşi… Oricât m-aţi contrazice, o ţin tot pe a mea: buzunarul plin goleşte inima şi iată tot o vorbă, dar din evanghelie: La ce bun să cucereşti lumea dacă-ţi pierzi sufletul? Asta cu o condiţie. Să fi avut aşa ceva înainte de incredibilul câştig…

 

Costel STANCU

10 milioane de stele

Dacă printr-o îndelung așteptată ironie a sorții – cum altfel? – aș primi 10 milioane de euro, (mă mulțumesc și cu suma în lei!), m-aș speria cumplit. Bogăția presupune responsabilitate, iar eu am cam fugit toată viața de ea. Abia după ce, cu greu, mi-ar trece spaima, m-aș gîndi ce să fac cu acești primejdioși bani.

În mod sigur, prima tranșă aș cheltui-o să îi aduc înapoi, în cetate, pe toți poeții/artiștii alungați la îndemnul lui Platon. Aș mitui paznicii porților să se uite în altă parte și pe mai-marii zilei să închidă gurile. E posibil ca, scîrbiți de cum merg treburile pe aici, poeții/artiștii să se autoexileze și atunci cheltuiala mea ar fi zadarnică. Însă merită riscat.

Apoi le-aș amenaja o grădină numai a lor, să nu fie tulburați decît de propriile neliniști. Ar urma un bar și o editură. I-aș îmbăta cu mied și le-aș publica gratuit nebuniile pe care le scriu. Totodată, i-aș îndemna să scrie cu precădere în gînd, căci nu prea mai citește nimeni. Ei mi-ar închina ode și m-ar numi mecena. Eu, încîntat, aș tocmi tălmăcitori în limbile celorlalte viețuitoare ale pămîntului. Imaginați-vă, la o adică, cum ar suna un poem în limbajul mut al peștilor! Sau în fîlfîitul aripilor păsării paradisului! M-aș preocupa mereu pentru binele lor, dar nu le-aș oferi niciodată bani de buzunar. Ar fi păcat să nu se simtă ca niște regi.

I-aș trimite, chiar și fără voia lor, în călătorii prin ei înșiși, să se convingă că au avut dreptate atunci cînd au gîndit că nimic nu sfîrșește nicicînd. Nici înăuntru, nici în afară. Nici sus, nici jos.

Cum soarta (ironică sau nu) încă nu mi-a jucat festa de a mă îmbogăți peste noapte (nici peste zi!), poeții/artiștii viețuiesc deocamdată tot acolo unde le-a rînduit necruțătorul filosof grec. Așadar, nu ne rămîne decît să visăm împreună, mulțumindu-ne ca de obicei cu 10 milioane de stele.

 

Liviu Ioan STOICIU

Nu știu. Nici nu vreau să știu

E o întrebare absurdă pentru mine, păgubos dintotdeauna cum sunt. Nici nu-mi pot imagina ce statut moral aș putea să am cu zece milioane de euro într-un cont personal, la o bancă, la o adică. Nici nu am cunoștință de scriitori care să cheltuiască măcar 1 la sută, dacă nu zece la sută din averea lor de zece milioane de euro pentru cauze culturale / literare. N-am nici atâta minte să compar milionul de euro primit de un laureat Nobel, de exemplu, cu cele zece milioane de euro din întrebarea dumneavoastră. Chiar, pe ce-or fi cheltuind premiații Nobel pentru Literatură milionul de euro primit? Or fi acordând burse de creație pentru colegii lor scriitori mai puțin favorizați de soartă? Sau or fi înființat o revistă literară sau o editură pe numele lor, care să plătească și drepturi de autor? Sau or fi pus la cale o fundație culturală care să angajeze un agent literar cu misiunea expresă să traducă și să promoveze în străinătate cărți ale scriitorilor din țara lui? Eu aș cheltui cele zece milioane de euro mizând pe ajutorarea scriitorilor, direct și indirect: cu burse de creație, cu fondarea unei reviste literare și a unei edituri de top care să stea la dispoziția lor, aș plăti un agent literar care să se ocupe de traduceri ale operei scriitorilor români; în timp, s-ar cheltui cu folos. Altfel, nu văd cum un laureat Nobel pentru Literatura ar scăpa de grijile propriei familii, ale urmașilor lui, care n-au cum să nu fie interesați să moștenească totuși câteva sute de mii de euro și nu să fie cheltuit premiul pentru interese străine de familie (și dacă n-ar avea o familie laureatul, nu văd de ce nu s-ar bucura de un trai de viață îmbunătățit de banii premiului, nu să-i arunce pe fereastră la colegii scriitori de regulă nerecunoscători). Ușor de zis cu ajutorarea… Cine și-ar cheltui banii-grămadă pentru a privilegia scriitori care îți sunt dușmani sau sunt de rea-credință (într-o lume literară ca a noastră, frustrată, geloasă pe eventualele succese colegiale)? Pe de altă parte, să dau două exemple, Constantin Țoiu și-a donat apartamentul central, din București, Uniunii Scriitorilor, la fel a făcut Mihail Gramatopol la Brașov, și-a donat vila Uniunii Scriitorilor (la mijloc sunt câteva sute de mii de euro la bătaie, un spațiu de locuit) – ce folos? Scriitorii scriu acasă la ei (dacă au un acasă), au nevoie de bani de supraviețuire cotidiană demnă, bursa de creație sau o indemnizație permanentă i-ar face fericiți. Nu pun la socoteală casele memoriale, de care statul are grijă. Cu zece milioane de euro un scriitor își poate face și statuie și zece case memoriale (de care să se îngrijească familia, nu statul), dacă e convins că așa își asigură posteritatea, nu contează că e caraghioasă o asemenea întreprindere. E clar că bat apa în piuă.

 

Robert ȘERBAN

Succesul rețetei

N-aș pierde timpul, aș trece direct la modul particular, literatură, și aș pune pe o listă limbile importante ce se vorbesc pe glob: engleză, chineză, spaniolă, arabă, portugheză, hindi, germană, franceză, japoneză. Aș căuta, prin intermediul unei echipe multidisciplinare de specialiști, cei mai buni traducători din română în limbile respective. Paralel, echipa ar identifica editurile care contează în aria de vorbire a acelor limbi. Aș contacta și contracta, prin intermediul echipei, se subînțelege, cele mai influente cinci personalități din industria culturală (scriitori, cronicari, jurnaliști culturali, bloggeri, tik-tokeri etc.) a fiecărei limbi (pentru primele cinci din listă aș contacta/contracta 12 astfel de personalități), pentru promovare. Echipa mea ar stabili un circuit de promovare mondial, de 40 de zile, cu un eveniment zilnic, poate chiar cu două, în principalele orașe din culturile vorbitoare ale limbilor alese, în spații generoase ca poziție și ca număr de locuri.

Paralel, echipa ar realiza câte un scurt și sclipitor clip de prezentare, de 17 secunde, al cărții (am uitat să vă spun, o carte aș promova), în cel puțin 20 de limbi (exact același clip, dar în limbi diferite). Înainte cu o lună de intrarea concomitentă a cărții în librăriile lumii, va fi distribuit, gratuit, un tiraj de câte o mie de exemplare din carte librarilor și influencerilor culturali din fiecare spațiu lingvistic, astfel încât atunci când cartea va ieși de la tipar să poată fi comandată și comentată în cunoștință de cauză. Sigur, fiind în joc banii mei, va fi vorba despre o carte a mea. Glumesc. Voi consulta echipa ce scriitor român contemporan să fie alesul (mă cam tentează să fiu eu, totuși…). Cert e că după încheierea campaniei de promovare a cărții (un roman de 250-280 de pagini) descrisă, în linii mari, mai sus, în care și clipul se va difuza agresiv în toate rețele de socializare care contează, voi înscena (cu o altă echipă, mult mai restrânsă), răpirea autorului promovat (de asta ezit să fiu eu, ca să iasă răpirea cum trebuie). După nouă luni de negocieri dure, răpitul va fi pus în libertate (contra unei recompense intens discutate) și, la eliberare, va anunța, cu o voce stinsă și cu ochi înlăcrimați, că în timpul captivității a scris o nouă carte. De poezie, de data asta. Prețul recompensei plătit răpitorilor va fi chiar acea carte. Ceea ce va urma, vă puteți imagina și singuri, nu mai pierd vremea, m-am apucat de scris romanul ce urmează să fie promovat cu cele 10 milioane de euro primite acum.

 

Grete TARTLER

Puțini, dar buni

Suma nu ajunge pentru un proiect mare, dar poate fi folosită ca parte (contribuție) la un proiect european. De pildă, pentru reconstruirea casei lui Maiorescu, unul din marii fondatori ai culturii române, care a fost și un mare european, iar țările unde a studiat gânditorul și omul politic (singurul prim-ministru al României care a susținut cultura), anume îndeosebi Austria și Germania, fiind eventuale partenere în evidențierea valorii sale. Multă vreme bucureștean, Maiorescu a locuit în strada Mercur, apoi în apropiere de piața Gemenii. Orice urmă a lui a fost ștearsă în comunism, on purpose, cum ar zice azi tânăra generație; casele unde a locuit fiind demolate, deși ar fi fost posibilă păstrarea măcar a uneia, ca muzeu. Pentru reconstrucție și muzeu în strada Mercur ar trebui cumpărat acum blocul Eva, care oricum și-a trăit traiul. apoi după câțiva ani, cât s-ar muta foștii proprietari în noile apartamente cumpărate, s-ar putea obține o finanțare europeană pentru acest muzeu care, în centrul Bucureștiului, eventual construindu-se alături o sală modernă de expoziții (care poate avea și alte întrebuințări culturale) ar deveni un simbol al capitalei și un punct de interes pentru moștenirea europeană și valorile sale. Pe locul casei de lângă piața Gemenii se află acum o aripă a spitalului Cantacuzino, care, chiar dacă va fi desființat într-o zi, în favoarea unei clădiri cu facilități moderne, e situată într-o zonă comercială, unde accesul celor interesați cultural ar fi mai degrabă sporadic (deși nu imposibil de realizat). Însă, cu bani chiar foarte puțini s-ar putea pune și acum pe gard o placă memorială.

Aceleași zece milioane ar ajunge probabil pentru a cumpăra la Iași casa unde a fost tipografia Junimii și a o transforma în muzeu. Dar Iașul e mai bogat în muzee, chiar (cinste lui!) renovate, așa că aș ține banii mai degrabă pentru București.

Tot ca parte într-un proiect european ar putea fi folosiți pentru digitalizarea tuturor manuscriselor din biblioteci și arhive, inclusiv arhivele naționale. Dar și măcar pentru – și probabil ar ajunge atât – digitalizarea tuturor scrisorilor junimiștilor, legate între ele ca network, cum există în Germania pentru scrisorile secolului al XVIII-lea.

Pe scurt, deși bani puțini, s-ar porni proiecte importante cu ei.

 

Florin TOMA

Suma este enormă

Acum?…În primul rând, suma este enormă, e peste poatele meu cel mai obișnuit (și, oricum, jumătate mi-i ia statul). În al doilea rând, dacă mă află Fiscul, mă închide, fiindcă n-am plătit impozit pentru ei. Chiar dacă e doar o simplă ipoteză de lucru. La noi, poți face pușcărie și pentru o conjectură (e faimoasa noastră prezumție de vinovăție!). În sfârșit, ca să închidem în buclă, cultura de păcănele și casele de pariuri (Bunibet, Frumibet, Siktirbet, Diabet, Cousine Bête etc.) n-au nevoie de banii mei nemunciți. Îi câștigă singure.

Așa că, răzgândac cum sunt, aș da 10 milioane de euro, ca premiu, celui care ar putea – pe aranjament de Pe o piață persană de Ketèlbey – compune o fabulă filosofică precum:

„În faimoasa povestioară Diseară la Samarkand, persanul Fariduddin Attar istorisește că într-o dimineață, Marele Vizir al unei cetăți vestite, strașnic tulburat, i-a spus Califului că în zorii zilei, străbătând piața ca să vină la palat, a simțit o izbitură în umăr. „M-am întors și am văzut Moartea uitându-se țintă la mine. (…) Am recunoscut-o pe dată așa cum era ea îmbrăcată în negru și cu un șal roșu. Este aici. Se uita la mine, ca să mă sperie. Pentru că mă caută, de asta sunt încredinţat. Lasă-mă să plec din oraș tot acum. Am să iau calul cel mai iute și diseară am să fiu la Samarkand. (…) Am văzut-o așa cum te văd. Sunt sigur că era ea, așa cum ştiu că tu eşti tu și nimeni altcineva. Îngăduie-mi să plec, rogu-te.

Califul, care ţinea la Vizir, l-a lăsat să plece. Omul s-a întors acasă, a înșeuat cel mai bun cal și a ieșit în galop printr-una dintre porţile cetății, îndreptându-se spre Samarkand.

Ceva mai târziu, Califul, mânat de un gând tainic, a hotărât să se deghizeze, cum făcea câteodată, și să iasă din palat. S-a dus singur în piaţa cea mare, s-a pierdut în zarva târgului, s-a uitat după Moarte, a zărit-o şi a recunoscut-o.

Vizirul nu se înșelase. Era chiar Moartea, înaltă și slabă, înveșmântată în negru, cu chipul pe jumătate acoperit de un șal de bumbac roșu. Umbla de colo colo prin piață, fără să fie băgată în seamă, atingând ușor cu degetul umărul unui negustor care-și înșira marfă pe tejghea ori braţul unei femei purtând o legătură de frunze de mentă, dar ferindu-se din calea vreunui copil care alerga spre ea.

Califul s-a îndreptat spre Moarte. Aceasta l-a recunoscut pe dată, cu toate că era deghizat şi s-a înclinat în semn de respect.

– Am să te întreb ceva, i-a spus încet Califul.

– Te ascult.

– Marele Vizir este un bărbat încă tânăr, în plină putere, harnic și, după câte ştiu, cinstit. De ce azi de dimineață, când venea la palat, l-ai împins și l-ai speriat? De ce te-ai uitat urât la el?

Moartea a părut uşor surprinsă și i-a răspuns Califului:

– Nu voiam să-l sperii. Nu m-am uitat urât la el. Doar că, atunci când ne-am întâlnit întâmplător în mulțime și l-am recunoscut, nu mi-am putut ascunde mirarea, iar el s-a gândit poate că-l ameninţ. – De ce mirare? a întrebat Califul. – Fiindcă, a răspuns Moartea, nu mă aşteptam să-l văd aici. Am întâlnire cu el diseară la Samarkand“…“

 

Laurențiu-Ciprian TUDOR

Întrebare-capcană

Asta pare o întrebare-capcană, numai bună pentru selecție și recrutare de personal, potrivită pentru vreun proaspăt ministru al culturii sau alt înalt funcționar. Dar hai să presupunem că un astfel de lucru s-ar putea întâmpla. În primul rând o limpezire: din cei zece milioane vreo 40% ar lua statul ca impozit. Deci de aici facem exercițiul de imaginație: de la vreo 6 milioane de euro. În primul rând, mi-aș cumpăra o casă la malul mării ca să mă pot gândi relaxat și fără stres la destinul culturii române, în speță al literaturii. Apoi, evident, aș îmbogăți ce fac deja. Banii ar redimensiona, în mod cert, și proiecțiile. Alte posibilități, alt joc. Aș continua să fac evenimente culturale și lansări: o fac, deja, din 2007, mai întâi prin Grupul-de-litere-suneteși culori „Caii verzi de pe pereți“, pe care l-am inventat și care a trăit până în 2018, apoi pentru filiala Brașov, iar din decembrie 2022 mai ales pentru nou înființata asociație și revistă online „Epithet“ (avem, deja, 51 de evenimente). Concomitent am organizat evenimente caritabile pentru Asociația „Rază de speranță“ care se ocupă în Brașov de copiii cu TSA (Tulburări din spectrul autist). Așa cum am spus, banii ar fi o drojdie binevenită pentru aceste demersuri. În plus, aș face din „Brașoave“, tabăra de poezie căreia i-am dat naștere în 2015 și pe care nu am reușit să o aduc, prin diferite colaborări, decât la ediția a patra, ceva mult mai serios, un festival de literatură adevărat. Apoi, visez de mult timp o rezidență socio-culturală: casa aia de la malul mării despre care am spus deja. Ea ar fi și pentru a putea invita scriitori și oameni de artă să se relaxeze și să creeze, dar ar fi deschisă și pentru a o oferi unor familii care au copiii cu autism și nu pot să aibă parte de o vacanță (statisticile arată, de altfel, că doar 25% dintre români își permit să plece undeva într-un concediu). La final mărturisesc că mă gândesc la un muzeu al literaturii române la Brașov pentru că o sumedenie de arhive s-au pierdut și se pierd și apoi spunem că nu am avut și nu avem nimic. Muzeul acesta ar avea o bibliotecă adevărată și un spațiu de întâlniri, de lucru, nu doar de evenimente. Gata, mă opresc. Mă duc să joc la loto, poate cine știe…

Marius VASILEANU

Cea mai imaterială dintre arte

Consider că marile investiții din prezent, inclusiv cele culturale, ar trebui să privească spre viitor și să aibă simultan o bună priză la Realitate. Iar Realitatea, în perspectivă științifică, înseamnă astăzi și în viitorul imediat: AI & științele cognitive, neuroștiințe & știința conștiinței, biologia sintetică, genomica & editarea genetică, știința complexității ș.a.. Toate acestea și-ncă multe altele, plus noile tehnologii – ex: revoluția augmentării omului prin aprofundarea legăturii om-computer –, plus extrem de probabilele lebede negre – ex: (re)descoperirea unor civilizații non-umane – vor revoluționa, la propriu, conceptul de cultură. Iată de ce, în limita spațiului și resurselor, mă voi limita la două capete de pod: Investiția în formarea managerilor culturali adecvați sec. XXI. Oameni cu vocație, aleși onest, non-partinic, capabili să formeze & coordoneze echipe care să sporească fondurile oricărei instituții culturale, să le împartă corect, pentru împlinirea creativă a obiectivelor culturale purtătoare de viitor. Impactul noilor științe și tehnologii va atrage două tendințe majore în cultură, cea progresistă, și cea conservatoare. Personal ader, cu simțul nuanței, la cea din urmă. De aceea consider că explozia AI, a roboticii etc. ar trebui să adâncească, să atragă un plus de umanitate. Nu cred în altoiul om-robot (android), chiar dacă fatalmente acesta va exista, ci în capacitățile uimitoare, accidental valorizate, ale Omului deplin. Iată de ce văd concret și aș investi în cursuri de antropologie a religiilor în toate universitățile/facultățile de artă, cu începere din liceele vocaționale. Acestea vor avea ca finalitate aprofundarea continuă a artei ca formă de autocunoaștere, sporirea umanului, iar nu robotizarea. Interferența cu formele de autocunoaștere sapiențială, psihanalitică, de psihologie existențială ș.a. este subînțeleasă și poate continua la nivel de master, doctorate etc. Lecțiile lui Sergiu Celibidache sau cea a lui Andrei Șerban, care, în siajul maeștrilor lor, au sporit limitele antropologice ale muzicii și teatrului, constituie modele exemplare. Literatura? – este summa celor de mai sus întrucât lucrează cu Logos-ul (Cuvântul). Logos-ul în sensul heideggerian, care „face ceva să apară în adevărul său“. Pe scurt, aș investi în Omul deplin și în arta acestuia de a trăi, implicit cultural, adică în cea mai imaterială dintre arte.

 

Lucian VASILIU

Primă-văratice

Constatări sine ira et studio la final de lună mai, când „plouă și vom avea mălai“: Suedia – țară aproape fără tutun; România – țară cu puține centre culturale. Moș Ion Roată a pus umărul la unirea roților. Nu reinventez roata. Cultiv mișcarea ideilor și a spițelor, a continuităților dinamice, colocviale, mai ales de când am devenit consacrat bunic. Responsabilitățile incendiază inerțiile. Ce aș face cu nemeritata (aș mărita-o?), norocoasa moștenire financiară? Fie ea în gologani, pitaci, firfirei, parale, taleri, drahme, franci, marafeți, dinari, lei, grivne, șilingi, dolari, yoani sau euro? 1. Aș fonda urgent o nouă bancă financiară – consultant de onoare junimistul preot, învățător, scriptor Ion Creangă! O instituție care să aducă beneficii, pentru a investi în literatură de azi și de mâine. Nu de azi pe mâine. 2. Aș lansa cu tam-tam o Fundație culturală exigentă. De elită. Cu program ferm, transparent, solidar, pe termen mediu și lung (nu este loc aici pentru detalii). Cu finalizare o nouă instituție, cu denumirea Forumul Artelor. Mai întâi în localități cu puls cultural, dar cu posibilități și plus de resurse de inteligență (comune, orășele, municipii rătăcite în „plaje“ cu mititei, manele, mafii vechi și noi). Aș prelua și am continua, la altă scară, proiectul de rețele de librării (dar în altă formulă, adecvată contextelor de astăzi), proiect lansat și parțial finalizat odinioară de Laurențiu Ulici (președinte al Uniunii Scriitorilor) și de Eugen Uricaru (vicepreședinte). Eram, atunci, în anii 1995 și următorii, membru al Comitetului Director bucureștean al breslei, împreună cu (ordine alfabetică): George Bălăiță, Dan Cristea, Costache Olăreanu, Mihai Sin, Gabriel Dimisianu, Eugen Negrici, Nicolae Prelipceanu. Contabilitate: Mihai Chicuș. Președinte credibil, dinamic al ANUC (Asociația Națională A Uniunilor De Creatori) era atunci magnificul Ion Caramitru. Aș relua proiectul, cu extindere și infrățiri practice în România de Est (Chișinău, urbea universitară Bălți etc.). Cu oameni dedicați, competenți, reprezentativi, bine stimulați financiar (cu dar de locuință comodă, calculator și automobil autohton la alegere – căruțele inspectorilor școlari Eminescu și Caragiale sunt acum în muzee). Forumuri depolitizate. Cu evaluări manageriale/ administrative periodice. Cu prime/ premii financiare foarte stimulatoare. Aceste forumuri exigente, cu agendă culturală exigentă și transparentă, de cultivare explicită a limbii române, a culturii de sorginte europeană veche, de promovare a cărților, a presei culturale selective, a jurnalismului independent, a dialogului lucid și relaxat, ar conține și cluburi precum cele animate în Iași de familia prof. Nicoleta și Emil Munteanu (ALECART), de prof. Serinella Zara (Clubul Logos) sau de prof. Lavinia Ungureanu. Precum prof. Gheorghe Cârstian de la Colegiul „Petru Rareș“ din Suceava. Spațiile ar cuprinde biblioteci selective, librării epurate de maculatură, ceainărie – cafenea, clubul bibliofililor (elevi, studenți, maturi), spații pentru concursuri felurite (șah și literatură, literatură și teatru-cinema, sport și literatură, literatură și gastronomie, istoria presei culturale etc.). Cum bine se știe, pornim deseori bine și sfârșit în amar faliment. Ne lipsește o veritabilă școală (și) de administrație/ management cultural, de tip Maiorescu – Haret – Noica (proiecte parțial finalizate, cumva, cândva). Aș încheia rândurile ușor ludice, cu un fragment dintr-un „vizionar“ poem semnat de fabulosul Mihai Ursachi (n. 1941 – d. 2004), zis și Magistrul din „Mahalaua celestă Țicău“: Proiecte primăvăratice „Visul nostru era (o, din naivitate nici nu bănuiam că o mulțime de lume se gândise mai înainte la asta) visul nostru era să deschidem un pension pentru fluturi. Născoceam felurite metode educative (…) Eu voi preda limbi străine și instrumente precum clavecinul, viola da gamba și cornul. În privința chestiunilor practice să nu avem grijă (…) Acesta era visul nostru, să deschidem un pension pentru fluturi; și din naivitate nici nu știam că o mulțime de lume se gândise mai înainte la asta.“

 

Răzvan VONCU

O investiție în latinitate

Dacă aș dispune – intru în jocul pe care îl presupune întrebarea – de posibilitatea de a dona 10 milioane de euro pentru cultură, destinația pe care aș da-o acestor bani ar fi, fără ezitare, Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Vechea capitală a Daciei Romane are nevoie urgentă de investiții masive în explorarea amănunțită, conservarea și punerea în valoare a sitului. Ruinele orașului întemeiat după cucerirea Daciei arată astăzi… cam cum arată și latinitatea. Care e sigură și demonstrată științific, e fundamentală pentru identitatea noastră, dar nu mai suntem conștienți de ea și, în consecință, nu ne folosește actualmente la nimic.

Ulpia Traiana Sarmizegetusa nu va deveni niciodată un mare obiectiv turistic, întrucât se află în afara itinerariilor de profil din România. Din acest punct de vedere, Histria sau Tomis rămân destinații mai la îndemână (deși neglijate și slab promovate și ele). Însă situl de la Sarmizegetusa trebuie să treacă din faza actuală – care, de un secol încoace, este aceea de certificare prin săpături a unor informații istorice – într-o nouă etapă, de descoperire integrală și punere în valoare din cu totul alte perspective. O punere în valoare în acord cu progresele uriașe realizate de arheologie și de tehnicile conservării, al cărei scop să fie transformarea ilustrelor ruine într-un spațiu simbolic, de referință pentru lumea românească în întregul ei, Cu 10 milioane de euro cred că pot fi ridicate în picioare coloanele câtorva temple și se poate reface parțial (după metodele verificate în Italia, Grecia sau Turcia) amfiteatrul. Sau s-ar putea delimita apăsat, prin achiziții și amenajări, teritoriul vechii capitale de ogoarele și livezile sătenilor, care deocamdată arată că nu le pasă absolut deloc de latinitatea pe care se întemeiază națiunea și cultura noastră. Din niște șiruri de ziduri scunde și inexpresive, ar trebui să facem un sit arheologic viu, apt să stârnească nu numai imaginația, ci mai ales cercetarea aprofundată a tot ceea ce înaintașii ne-au lăsat. O investiție de 10 milioane poate atrage alte asemenea investiții sau poate deveni baza unui proiect mai amplu, care să pună cu adevărat în circuitul științific mondial ceea ce eminentul arheolog Mihai Bărbulescu a denumit, într-o monumentală sinteză recentă, civilizația romană în Dacia. Acesta mi se pare a fi întâiul obiectiv cultural național la momentul actual. Desigur, sunt conștient că există incomparabil mai multe șanse să câștig suma aceasta (la pariurile la care nu joc niciodată!), decât ca statul român să pună vreodată în valoare tezaurul antichității romane aflate la temelia existenței noastre istorice.

 

Varujan VOSGANIAN

If I were a rich man/ yubby, dibby, dibby, dibby, dum

Ce aș face dacă aș avea zece milioane de euro? Mai întâi să vedem cum aș intra în posesia lor. E greu de presupus că ar cădea din cer, precum gâștele din Groenlanda care au înghețat în timp ce zburau. Dacă i-aș primi din partea unei firme private sau din partea unei persoane, ar fi mai bine să le întrebați pe ele, pentru că nimeni nu dă o asemenea sumă fără un folos. Dacă i-aș primi din partea statului, depinde ce atribuții am să decid asupra lor. Iar dacă i-aș primi, precum Henry Adams din povestea lui Mark Twain cu bancnota de un milion de lire, i-aș plasa în titluri de stat sau, cu oarecare inspirație, într-un fond de investiții, suma ar rămâne intactă și aș utiliza dobânda. Nu râdeți, dacă aș fi plasat la Bursa de Valori București suma de zece milioane de euro acum un an, acum aș fi avut acțiuni în valoare de cincisprezece milioane de euro, adică un plus de cincizeci la sută. Zece milioane îi dădeam înapoi și cu cinci milioane răspundeam la întrebarea dvs., de data asta eliberat de orice constrângere. La drept vorbind, când eram ministrul finanțelor chiar am avut suma asta la dispoziție. Am alocat Institutului Cultural Român suma de zece milioane de euro (chiar mai mult) pentru anul 2008. Dar cum se vede, nu a fost de ajuns. Astăzi, în termeni reali, ICR dispune de mai puțin de jumătate față de alocările de atunci. Oricum ai aloca zece milioane de euro, suma nu va fi de ajuns. Chiar dacă e o sumă mare, raportată la finanțările de acum, egală cu alocările pentru programul de traduceri al ICR pentru cel puțin douăzeci de ani, pentru finanțarea revistelor literare pentru zece ani, sau pentru licitarea tuturor programelor Fondului Cultural Național pentru cel puțin un an. Bun, și după un an, zece ani sau douăzeci de ani ce facem? Căutăm iarăși un chilipir? Gâște din Groenlanda, ciudații frați Montpellier cu bancnota lor de un milioane de lire sterline (care ar valora azi o sută șaizeci de milioane), sau încă o anchetă a României literare care să ne ajute să ne amăgim ? Eu, dacă aș avea zece milioane de euro ca să-i folosesc după capul meu i-aș destina mai ales programelor de traduceri. Dar nu oricum. Să traduci fără să existe un sistem coerent de promovare, de selectare a traducătorilor și a editurilor, de evaluare a impactului e la fel de folositor precum atacul cavaleriei mareșalului Ney la Waterloo, fără sprijinul infanteriei și artileriei. Folositor pentru un scriitor sau altul, dar nu pentru literatura română în ansamblul ei. Așadar, dacă Uniunea Scriitorilor ar primi o asemenea sumă (nu eu), aș capitaliza o companie de promovare a literaturii române în țară și, mai ales, în străinătate. O firmă privată în toată regula. Un timp o asemenea inițiativă ar trebui finanțată, dar după o bucată de vreme s-ar finanța singură. Cu mari beneficii pentru autorii de cărți bune.

P.S. Titlul este extras din cântecul If I Were a Rich Man, inclus în musicalul Fiddler on the Roof, de Sheldon Harnick și Jerry Bock, după o idee de Șalom Alehem.

 

Constantin ZAHARIA

Ce aș face cu 10 milioane (de euro)

Prin anii optzeci, tânăr profesor de limba și literatura română la un liceu din provincie, am cunoscut un individ un pic bizar, cu maniere onctuoase, foarte interesat de tot ce făceam ori spuneam. Era înalt, slab, blond cu ochi albaștri (ce potriveală!), jurist pe la primăria urbei. Un prieten bun mi-l prezentase, nu aveam însă încredere în acest personaj care voia să știe de la mine cine sunt francmasonii și ce fac ei, ori care pretindea că poate mișca obiecte privindu-le intens. Bănuiam că era turnător la Securitate și probabil că nu mă înșelam, ba chiar am fost convins de acest lucru după ce odată, întâlnindu-ne pe stradă, m-a întrebat pe nepregătite ce aș face dacă aș avea la dispoziție o sută de milioane de dolari. Era limpede întrebare de provocator, se aștepta probabil să audă că aș finanța o armată anticomunistă care să lupte împotriva regimului. Răspunsul meu a fost însă du tac au tac: „Aș întemeia o republică a literelor“. Cum adică? Păi uite așa, care să-i susțină pe poeți, pe scriitori, pe cercetători, să le dea burse etc. Pe loc, a fost descumpănit. Nu tu acțiune politică, nu tu proteste, nici rețele de partizani. Raportul către sf. mănăstire Secu nu putea fi concludent. Nu știu dacă și-a dat seama de dimensiunea ironică a răspunsului meu, și nici nu are importanță. Cert este că răspunsesem bine, echivocul avea și părțile lui bune, mă punea cumva la adăpost. Dar ideea că o sută de milioane de dolari mi-ar permite să întemeiez o republică a literelor mi-a surâs. Prin anii aceia erau bani, nu glumă. Dar cu zece milioane de euro astăzi, ce aș putea face pentru cultură, pentru literatură? Cred că s-ar putea face ceva, să spunem o fundație, institui un sistem de burse pentru scriitori, o editură pentru autorii nepublicați (?!). S-ar putea crea proiecte de susținere a culturii, organiza festivaluri. Nu mai mult. S-ar putea construi gustul pentru marea literatură, finanța capodopere, stimula bucuria lecturii, de care depinde în mod direct circulația cărților? Mă tem că nu. Faulkner scria la prima sa carte pe un butoi într-o pivniță, Cervantes, în cine știe ce condiții, și doar cu mâna stângă… Literatura depinde oare de confort? Sau poate disconfortul este starea care ne conduce către ea, și un fel de delir cosmogonic? Aș mai avea de adăugat ceva. De la o vreme încoace, mi se pare că banul este o ficțiune. Pe vremea când lira sterlină era o monedă de aur, când vorba franceză argent desemna o piesă din argint, atunci desigur banii existau. În momentul de față aceștia sunt un fel de puncte care apar pe un card, sau pe un cont. Când îi scoți din bancomat, primești niște hârtii. Aceștia să fie oare banii? Și ce faci cu ei? Intri într-un joc neconvingător, în care hârtiile ori punctele sunt schimbate pe obiecte, altfel spus produse. Economiștii de astăzi explică destul de bine situația, ne spun pur și simplu că atunci când un client al unei bănci face un împrumut, „banii“ pe care îi capătă sunt creați pe loc de sistemul informatic al băncii respective, ei nu există fizic. Dumnezeu știe cum îi dai înapoi, probabil „plătind“ mai multe puncte. Așa că cele zece milioane de euro, adică de puncte, nu mă conving deloc. Nu pot să nu evoc aici finalul filmului lui Corneliu Porumboiu, Comoara, în care banii obținuți pe o valiză de acțiuni la Deutsche Bank, sunt schimbați pe bijuterii adevărate, puse la dispoziția copiilor care se joacă în parc, spre bucuria lor.

 

Florina ZAHARIA

Dincolo de Catifea și Cifră

Scriitorul într-o dublă ipostază care, la prima vedere, pare să sufere de o fractură logică. Poetul, adică un om care își sapă zilnic galeriile în fragilitatea cuvântului, un om pentru care „catifeaua e în oase“, iar puterea se măsoară în intensitatea unei metafore și în același timp, printr-o întorsătură a destinului care ține mai degrabă de realismul magic al pieței, este posesorul câtorva milioane de euro. O cifră rece. Un zid de bani. Prima tentație a poetului este să se retragă. Să își cumpere o izolare elegantă, un turn de fildeș cu vedere la mare și să scrie până când cerneala devine una cu sângele. Dar scriitorul rațional din mine știe că literatura nu supraviețuiește în vid. Banii nu pot cumpăra talentul și nu pot scrie poemul în locul tău. Însă banii pot face altceva, infinit mai valoros: pot construi arhitectura libertății pentru o întreagă cultură. Întrebarea nu este dacă un milionar poate ajuta literatura română, ci cum o poate face fără să o corupă, fără să o transforme într-un produs de protocol. De unde pornim? Marea absență: Podurile către lume (Traducerile) Dacă privim lucid peisajul actual, vedem o tragedie tăcută: literatura română suferă de izolare. Suntem o insulă de o frumusețe dureroasă, dar o insulă fără suficiente porturi. Lipsesc traducerile. Scriitorii noștri mari, contemporani sau clasici, rămân adesea blocați în granițele aceleiași limbi, ca niște voci extraordinare care strigă într-o cameră antifonată. O parte masivă din acest capital trebuie să devină un Fond Autonom pentru Traduceri și Export Cultural. Nu subvenții de stat birocratizate, ci o structură privată, agilă, care să plătească traducători de top din spațiul anglo-saxon, francofon sau hispanic. Să cumpărăm prezență în revistele literare internaționale. Să finanțăm turnee de promovare pentru autorii români acolo unde se dă ora exactă a literaturii mondiale. Fără traduceri de calibru, rămânem un secret bine păstrat. Literatura noastră nu trebuie să fie un secret. Ar trebui să fie o prezență. Timpul: Cel mai scump lux al unui creator Ce îi lipsește unui scriitor român contemporan? Timpul. Majoritatea scriu printre picături, între un job la corporație, o corectură de text și oboseala zilnică. Fragilitatea actului artistic este strivită de presiunea supraviețuirii. Rațional, soluția este crearea unui Sistem de Burse Rezidențiale de Excelență. Visez la achiziționarea și transformarea unor conace vechi, uitate de timp, în spații de creație. Locuri unde un poet sau un romancier să poată sta șase luni sau un an, plătit regește, având ca unică obligație să privească foaia albă. Să transformăm banii în timp pur. În liniște. În dreptul de a eșua și de a o lua de la capăt pe banii altcuiva, până când iese capodopera. Infrastructura invizibilă: Edituri și Agenți Literari Un scriitor-milionar nu trebuie să devină un mecena naiv care împarte bancnote la colț de stradă. Trebuie să gândească structural. Literatura română are nevoie de profesionalizare. Avem nevoie de agenți literari vocali, agresivi în sensul bun al cuvântului, pe piața externă, finanțați independent pentru a deschide ușile marilor edituri. Avem nevoie de premii literare cu greutate financiară reală—premii care nu doar să gâdile orgoliul, ci să schimbe viața unui scriitor, oferindu-i independență financiară pentru următorii ani. A avea milioane de euro într-o cultură săracă este fie o povară etică, fie o oportunitate istorică. Aleg să o privesc ca pe o datorie de sânge și de spirit. Banii sunt doar energie convertibilă. Dacă îi lăsăm în bănci, putrezesc în cifre sterile. Dacă îi injectăm în venele literaturii, ei devin cărți traduse pe rafturile din Paris, devin luni de liniște pentru un poet genial care altfel s-ar fi epuizat într-un birou obscur, devin demnitate. Să pornim, așadar, de la fundație: de la traduceri și de la respectul pentru timpul creatorului. Să transformăm această fragilitate dureroasă a scrisului într-o forță de neoprit.