Tata a fost funcționar. Era singurul care aducea bani în casă. Puțini. Mama era casnică, după cum spuneam la școală, când eram întrebat. Fratele meu era mai mic cu trei ani. Bunica avea o pensie modică, după bunicul, care murise la vreo cincizeci de ani, din cauza unui blocaj renal. Nu apucasem să-l cunosc. Fusese jandarm, apoi reprezentant pe o întreagă regiune geografică al firmei de mașini de cusut Singer. Într-o poză fastuoasă, înrămată, de care toți suntem foarte mândri, apar bunica și bunicul, a căror prosperitate se vede, luminoși, arătoși. Înconjurați de cei patru copii, Paul, cel mai mare, cu freză, cu figură serioasă, într-un constum închis, probabil elev de liceu, Alexandra – tanti Dida –, codană, cu un zâmbet atotștiutor, Ionel – zis Jean, dichisit, la întrecere cu fratele său, într-un costum alb, cu părul lins, cu buzele strânse, cu personalitate puternică, și, în fine, mama, cea mai mică, un bebeluș de doi-trei ani, așezată la mijloc, pe un jilț enorm.
Tata a fost inspector fiscal, apoi chiar șeful Administrației Financiare, din raionul nostru. În cele mai vechi amintiri îl știu umblând „pe teren“, la țară, în inspecții, cu o șaretă trasă de un cal, nu același, uneori murg, alteori sur. Erau cai întreținuți bine, sclipeau de curați și de grași. Grajdul era în spatele Judecătoriei, iar grija lor o avea nea Sandu, un om priceput și cumsecade. De câteva ori m-a convins să urc pe spatele cailor pe care, cu atenție, îi trăgea de dârlogi. Îmi plăcea să-l privesc cum îi țesăla, cum le da apă din găleata din care bea și el: Calul este cel mai curat animal. Învățasem să le scot zăbala de metal din gură, atunci când mâncau. Nea Sandu a murit când pleca din piață, s-a înmuiat și a închis ochii pentru totdeauna, lubenița, pe care o ținea în brațe, a luat-o de-a rostogolul pe drumul în pantă, apoi s-a făcut fărâme.
Tata mă lua și pe mine cu șareta când bătea coclaurii zonei administrate. În coșul de la spate, care se putea lărgi sau strânge, nea Sandu punea fân, ca să aibă calul pe drum. Mergeam prin aer proaspăt, pe căldură, pe ploaie. Aveam, în acest caz, pelerine speciale cu care ne acopeream. Pe picioare puneam o pătură foarte aspră, care mirosea urât, iar alta o aveam pentru cal, atunci când era încins și transpirat sau când era ud de ploaie. Învățasem să conduc calul și tata mă lăsa. La întoarcere, luam lubenițe sau porumbi pentru fiert. Cât timp tata își vedea de treburile lui, eu hoinăream cu alți copii, cu care mă împrieteneam instantaneu.
Când venea de la serviciu, în orele care mai rămâneau până se însera, tata lucra în grădină. La început, locuisem pe strada Traian, într-o căsuță a bunicilor materni, și, când eram în clasa întâi, ne-am mutat într-o casă, în care locuiesc și acum, construită pe un teren al bunicilor paterni. Pentru că aveam livadă, dar nu și alt teren, luasem în parte o grădină destul de mare a unui vecin în vârstă, care avea un defect la un picior. Domnul Lățea se trăgea dintr-o familie de foști moșieri. Era instruit, vorbea graseiat, citea cărți franțuzești și avea un soi de înțelepciune și de distincție care contrasta cu lumea alterată a anilor cincizeci, șaizeci. Îl ajutam pe tata să sape, să plivească, să ude. Scoteam apă dintr-o fântână cu ciutură, foarte adâncă, de la o vecină, tanti Vergica, și o căram la răzoare, care se aflau la circa cincizeci de metri. Era greu dar, până oboseam, ni se părea o joacă. Uneori, domnul Lățea mă lăsa să urc într-un zarzăr uriaș și să iau câteva fructe coapte, pentru el și pentru mine. E drept că, împreună cu Marian, fratele meu, și cu Titu, un vecin, rudă cu noi, mai dam iama și fără voie.
Multe dintre aceste amintiri îmi revin pe neașteptate, uitându-mă la bătrânelele mele cele dragi, mama și tanti Dida. Mama mi-a zis, cu o urmă de reproș, în urmă cu ceva timp: Să aveți grijă de mine, așa cum am avut și eu grijă de voi. Și este adevărat că era exagerat de grijulie. Și ea și tata au fost niște părinți exemplari, foarte devotați.
*
Pe bunicul patern l-am apucat. Era un om cu o pereche de mustăți fabuloase. Era blând și chibzuit. Nu se certa niciodată cu nimeni. Târziu, am aflat din niște documente că tata a avut o soră, care a murit la doi ani. Nu știu din ce cauză. De atunci, o trec în pomelnic și îi aprind o lumânare duminica.Aproape nu mai țin minte când și cum a murit bunicul patern. Dar mi-a rămas în minte cum a fost îngropat. Când eram copil, mormintele nu erau cimentuite, sau cu boltă, sau cu plăci. Se săpau direct în pământ. Pământul are un miros frumos, pe măsură ce te afunzi în el. Pereții se tăiau drept, cu cazmaua, se lua brazdă cu brazdă. S-ar zice, un culcuș primitor. Parcă îl poftea pe mort. Pe fundul gropii se presăra nisip sau pietriș. Apoi, se punea sicriașul. În colțuri și la mijlocul laturilor se așezau câțiva țăruși de susținere, iar peste ei stinghii. Peste stinghii se făcea un podeț de scânduri, frumos, rostuit, din salcâm, fiindcă putrezea încet. Se prăvălea din pământul scos din groapă. Pe la jumătate, groparii jucau peste el, ca să-l îndese. Unii glumeau: Lasă-l mă, că nu mai iese. Iar puneau pământ, iar jucau. Jucau și la sfârșit, când groapa era astupată în întregime, și făceau un rond înalt, în care, după o vreme, când se mai lăsa, se plantau flori, o grădină mică. După ani, ne pomeneam că s-a prăbușit groapa, a putrezit podețul și a căzut pământul peste mort. Se căsca o adâncitură hidoasă, din care ieșeau și bucăți de lemn. Săracii le adunau, le puneau în saci, pentru foc. Era chiar indicat acest lucru, pentru că în lemnul putregăit se strângeau gongi.
Așa s-a întâmplat cu mormântul lui tata-mare. Tata a tocmit un căruțaș care a adus pământ și a completat, până s-a umplut groapa și a făcut alt ronduleț. Mie, copil, mi-a rămas în minte, pentru totdeauna, craterul gropii prăbușite, ca o mare catastrofă. Despre tata-mare nu îmi mai amintesc felul și timpul când a murit.
*
Deși se ciorovăiesc mai tot timpul, tanti Dida arată o grijă delicată față de mama. O ajută, atunci când se blochează, să se ridice de pe scaun, o servește la masă, îi așază pâinea la îndemână, alegându-i din cea moale, îi taie mărunt carnea sau feliile de roșie, îi umple paharul cu apă.
Când a venit, în urmă cu mai bine de o jumătate de an, tanti Dida era foarte afectată de moartea Mirelei, fata ei, verișoara mea, și nu-și mai aducea aminte de mama. Întreba: Noi suntem surori? sau: Ești sora mea mai mică? Adică, eu sunt cea mare? Când a înțeles aceste lucruri, a început să abuzeze: Eu sunt sora cea mare. Să mă asculți! Eu dictez!
Fiindcă nu înțelege că mama are parkinson, o ceartă de zeci de ori pe zi: Nu mai da din mână! Încetează, mă enervezi! Nu știu ce rost are să îți tot miști mâna. O prinde de mână și o ține apăsat. Mama glumește: Te angajez să mă ții de mână. Uneori, tanti Dida îi dă și câte un ghiont. Mai ales când nu e cineva de față.
Mă gândesc: Și eu, poate, voi ajunge în această situație. E greu să devii din ce în ce mai neputincios. Să stai în timp, conștient că nu-l mai poți nici stăpâni, nici folosi.
Câteodată, tanti Dida întreba: Cine e sora cea mare? Când mama se duce la toaletă, din minut în minut se duce și dumneaei, și bate la ușă: Mai stai mult? Dă-i zor! Cealaltă, de dincolo de ușă, pe drept cuvânt se enervează: Lasă-mă în pace, teroristo!
Mama tușește, curățindu-și ca toți bătrânii, căile respiratorii, hârâie. Cu timpul, te obișnuiești cu acest sunet și nu-l mai sesizezi. În schimb, tanti Dida nu: De ce faci așa? Încetează! Uneori, ne reproșează: Voi nu o iubiți pe Ica. Nu faceți nimic pentru ea ocupați-vă, dragă, de ea.
*
Citesc în Dicționarul de medicină: „Parkinsonianism: afecțiune degenerativă a sistemului nervos central, idiopatică, lent progresivă, caracterizată prin încetinirea și diminuarea motilității, rigiditate musculară, tremor de repaos și instabilitate posturală. Reprezintă a patra cauză, ca frecvență, de boală neurodegenerativă, la vârstinici. Cel mai comun simptom este tremorul. […] Tremorul este maxim în repaus, diminuează în timpul mișcării și este absent în timpul somnului; este amplificat de emoții și oboseală. De regulă, sunt afectate în ordine: mâinile, brațele și picioarele. Mandibula, limba, fruntea și pleoapele pot fi, de asemenea, afectate, dar vocea este cruțată. La mulți pacienți apare numai rigiditatea, tremorul fiind absent. Faciesul devine lipsit de expresie, cu gura deschisă și clipire rară. Postura devine înclinată. Pacienții constată că este dificil să înceapă deplasarea, mersul devine târșuit, cu pași mici, iar brațele sunt flectate pe piept și nu se balansează în timpul mersului.“
*
De mai multă vreme, tanti Dida a pus ochii pe un capot al mamei. I l-a luat de câteva ori seara și l-a ascuns la dumneaei în cameră. Când mama a întrebat de el, i-a spus că e capotul dânsei, că îl are de la București. Au început să se admonesteze, trăgând de haina firavă, când într-o parte, când în alta: e al meu, ba e al meu, ba e al meu. Au ținut cearta mai multe zile. Erau la întrecere, care să se trezească mai devreme, pentru a intra în posesia trofeului.
Ieri, Dorina a venit din oraș cu două capoate, pe unul verde i l-a dat mamei, pe celălalt, albastru, lui tanti Dida. A crezut că așa li se potriveau culorile. În rest, erau de aceeași talie. De la început, tanti Dida s-a întristat: Eu îl vreau pe celălalt, pe cel verde. Să îl ia Ica pe ăsta. Am convins-o pe mama, cu mare greutate, să i-l lase. Azi-dimineață erau îmbrăcate invers și nu le convenea deloc.
*
Azi, n-am mai plecat „la Pădure“. Stau în grădina din spate, pe un șezlong, și scriu. Mă gândesc la conceptul de timp și nu reușesc să-i găsesc o explicație cât de cât mulțumitoare. Mama doarme cam douăzeci de ore din douăzeci și patru. Iarna, nu a mai ieșit din casă. Vara, se plimbă puțin pe alee, printre flori, sau merge până la curtea păsărilor, cărora le aruncă, prin ocheții gardului de sârmă împletită, câteva grăunțe. În rest, nu știu dacă gândește, la ce gândește. Foarte rar, mă fură și pe mine somnul, după-amiaza, când privesc la televizor. Mi s-a părut că e plăcut să dormi, să te trezești mai știu eu când. Nu e rău să ațipești, chiar să dormi de-a binelea. Dar cred că e mai bine să faci altceva cu timpul, să-l folosești într-un scop. Tanti Dida, deși este mai activă, somnolează și dânsa destule ore. Amândouă fac lucruri mărunte, mută un scaun, aruncă pâine la câini, boabe la păsări, tanti Dida are mania de a spăla vasele. Cum o fi mai bine: să faci ceva în viață, să nu faci nimic? Care este rețeta? Ce anume ne determină să transformăm timpul în fapte? În domeniul religiosului, se spune că nu e suficient să ai credință, dacă nu ai înfăptuiri bune. Călugării din pustiul Nitriei se rugau și împleteau coșuri, pentru a nu li se împrăștia gândurile.
Cum va fi viața mea spre sfârșit? Cum va fi timpul meu, atunci? Fericitul Augustin: Când nu mă gândesc la timp știu ce e, când mă gândesc nu-l mai înțeleg. Timpul ascunde taina existenței. Mama a fost o femeie foarte harnică. De dimineața până seara gătea, spăla, făcea curat, cusea, într-o vreme făcea fețe de masă din lasetă foarte fină, pe care le vindea, pentru a ne mai îmbunătăți traiul. De două ori pe săptămână mergea la filme, pe care apoi le povestea cu mult talent. A avut un dar special: de a selecta ceea ce era esențial și de a povesti cu expresivitate și umor. Ce vreau să spun este că prelungea întotdeauna ziua, pentru a face cât mai multe, în detrimentul orelor de somn. Iar acum, totul este invers. În ce se transformă viața la bătrânețe? Mama mai simulează câte o durere de cap, câte o neputință, pentru a ne smulge puțină compasiune, puțină iubire. Dar suntem grăbiți. Nu avem timp decât pentru noi. Timp dulce, pe care nu știm să-l folosim. Care, și așa, trece. Lasă-mă acuma, sunt ocupat. Mai târziu, poate prea târziu.
Mama nu doarme fiindcă vrea. Ea doarme fiindcă nu mai poate, săraca. Este în momentul în care cedează. Nici tanti Dida nu e altfel, deși se crede nemuritoare.