Adia un vânticel printre colinele sterpe. Se aflau chiar în vârful unui deal, se vedea până departe. Prizonierul făcu niște pași înainte, din pudoare, dar soldatul îl trase înapoi și-i făcu semn să se golească chiar în drum. Acesta ascultă nepăsător. Jetul țâșni îndelung, nu se mai oprea, își îndepărtă și mai mult picioarele ca să nu se înmoaie în urina ce se scurgea înapoi. Zarea se unduia în trâmbe de căldură; undeva, pierdute în imensitatea gălbuie, descoperi câteva cămile păscând leneș, pășind lin pe picioroangele lor de doi metri, maiestuoase în nepăsarea lor.
Urina îi stropi vârful pantofului stâng, dar ce plăcută era ușurarea. A așteptat nemișcat să cadă și ultima picătură în praful drumului. Soldatul nu l-a grăbit, părea și el mulțumit de o destindere musculară, în orele tensionate ale supravegherii observase că bărbatul nu are nicio intenție de evadare, de violență sau nesupunere. Ce fără reacție sunt europenii ăștia, gândi musulmanul, niște papă-lapte fricoși, fără inițiativă, te și miri cum de s-au dezvoltat țările lor atât de mult, când n-au în ei nicio vână! Îți vine să-i scuturi, îți vine să-i bați. Dar, de-acum, tot mai mulți frați musulmani vor invada Europa. Europa va fi a lor. Tot globul pământesc, până la urmă. Merită bătuți, să tot dai până te răcorești!…
Cămilele se apropiau, puteau fi chiar numărate, culoarea lor asemănătoare cu cea a dealurilor deșertice se contura ca un desen prin marea moartă a imensității. În fața lui, neîngrădirea! Poate doar deșertul înseamnă adevăratul spațiu, adevărata libertate, acolo unde omul nu poate trăi! Oricum, acum e prizonier.
Atunci simți o izbitură, simți cum ceva, o forță din spate, de la ceafă, îl trântește la pământ. În praful drumului. Carol căzu cu genunchii în propria lui urină. Nici nu sesiză durerea, doar mai târziu. Dădu cu gura de pământ. Apoi, bocancul soldatului în coaste. De undeva, prin vâjâitul urechilor, de departe, auzea cum omul țipă, dar nu reușea nicicum să înțeleagă ce vrea de la el. Nici ce se întâmplă cu adevărat. Instinctiv, își acoperi fața apărând-o cu mâinile încătușate, ascunzând-o între antebrațe. Loviturile nu conteneau, acum, cu patul puștii. Aspre, dureroase. Iată, va muri, aici e capătul! își spuse. Cămilele, deșertul…, icniturile din gâtlej îi ieșeau de la sine, fără să vrea. Deși izbiturile nu încetau, când de-o parte, când de alta, acum reușea să înțeleagă mai bine sensul câte unui cuvânt, nu erau în franceză, i le spunea în arabă: mori… te omor eu cu mâna mea, împuțit de… nenorocit, străin și animal, și animal, mori… Da, moartea. E acum. Ce frică îi fusese. Dar acum e liniște. Moartea nu e nimic. E doar liniște. Să intri în deșert adânc de tot, până dincolo de tine.
Mori, animal ce ești, animal, străin nenorocit! Simți țeava rece a puștii apasându-i gâtul, țintuindu-l de pământ. Va trage, acum va auzi împușcătura. Da, sigur. Moartea! Lucrurile merg până la capătul lor. Fără urmă de teamă, de neîmplinire, de lucru nefăcut sau făcut greșit. Doar împăcare. Un sentiment că toate sunt cum trebuie să fie. Ca un văl care dispare și te lasă să vezi sensul, înțelegând că lucrurile toate își au rostul lor, dincolo de logica minții, dintr-o logică universală mult mai complexă. Căci toate se întorc. Nu îl învinuia: omul acesta lovește deoarece cândva a fost lovit și el, popoarele noastre sunt acum la cârma lumii, înainte au dominat arabii, apoi roata se întoarce spre alții. Ce sentiment straniu! Secundele erau dilatate și totul se mișca încetinit. Țeava puștii nu mai apăsa gâtul. Loviturile încetară. Liniștea se înteți. Liniștea de dincolo, acum și liniștea din jur.
Într-un târziu auzi cum șoferul țipa agitat, se răstea la soldat, se luară la bătaie. Îl omor, cum poate să fie atât de prost, de slab, de nenorocit, uite cum nu e în stare să lupte, să se apere. Nici nu-i pasă de viața lui, nu merită nici cât un câine mort. Știu că mi-au zis să am grijă de el, dar uită-te și tu, merită bătut, merită omorât.
Mâinile șoferului îl întoarseră pe prizonier, ah, îl durea tot corpul. Era viu și liniștea se dusese, îi curgea sângele din nas și din gură în țărână, șoferul trăgea de el să-l pună pe picioare. Ce amețit era! Și, paradoxal, împăcat.
Ajutat de șofer, urcă din nou în spate, în cușcă. Se schimbase totul. Doar câteva minute, o oprire, un urinat, o amintire și… moartea care schimbă totul. Niciodată n-a mai fost atât de în moarte, ca acum. Parcă trecuse dincolo și, iată, s-a întors fără să fi cerut întoarcerea, neașteptat, ca un dar de trăit. Nu e pe merit. Nu crede că cineva i-a mai prelungit viața pentru că i-ar mai fi dat grație. Nici măcar, ci chiar s-a ajuns la capăt, acum va începe un alt drum, cu alt capăt, care se cere parcurs. Cine știe dacă va fi lung sau scurt.
Durerea era doar un fapt adăugat. Evenimentul în sine l-a aruncat într-o lume paralelă, de dincolo de perdeaua invizibilă. Parcă nu mai conta nimic. Sau nu mai conta cum contase înainte. Trăia! După ce s-a întâlnit cu moartea, care, uite, nu e ceea ce crezuse, parcă s-a spart în bucăți un obiect lucrat cu migală, viața lui, scopul, direcția vieții de dinainte. Tot ce trăiau oamenii părea atât de mărunt, de meschin, o luptă fără sens, în care când unul e sus și lovește, când celălalt. Dar niciunul nu are puterea, în marele joc, să hotărască nimic. Suntem doar marionete. Cine trage sforile? Greu de spus. Dar, oricum, sunt trase din alte părți, n-are rost să iei lucrurile prea în serios, nici prea tragic. Dramele sunt pentru filme mediocre.
***
Mașina rula pe drumurile pietroase, dar avea parcă altă viteză. Se schimbase ceva. Spre seară încetini și mai mult și înaintă astfel, foarte încet, până se lăsă întunericul. Ba, Carol observă că s-au învârtit într-un cerc larg printre dealurile sterpe până să ajungă la destinație. Au oprit. L-au ajutat și pe el să coboare. Apoi, i-au turnat apa din sticla de plastic, să se spele pe față. Se închegase sângele, era plin de praf pe față, pe mâini, noroi uscat pe haine de la urină, și-l dureau toate. Își simțea fața umflată. Privi în jur, nu văzu nici oameni, nici clădiri, lumina scăzuse brusc, doar o cărăruie se pierdea printre dâmburi. Șoferul o luă înainte, apoi prizonierul urmat de soldat, care își mai domolise duritatea, părea aproape relaxat, ca după o treabă bine făcută. Nu-l suferea pe străin, fusese răutăcios cu el, l-ar fi omorât cu plăcere dacă nu intervenea șoferul, chiar dacă cei din Rezistență i-au spus să nu cumva să-i facă vreun rău. Așa că nu și-a permis decât plăcerea de a-i trage o bătaie zdravănă, cum se întâmplă în astfel de cazuri.
Carol observă că drumeagul cobora săpat între două maluri, ducând la un fel de poartă care închidea o gaură săpată în perete, da, trebuie să fie în zona Matmatei vechi, sigur e una dintre casele de troglodiți. Case săpate sub pământ, în stâncă, își aducea aminte ce povesteau turiștii, păcat că n-a avut curiozitatea să viziteze zona, poate din cauza veșnicelor lui amânări. Pe el îl interesau ruinele și vechile cetăți încărcate de glorii apuse, nu mizeria oamenilor săraci de azi, dar uite că va dormi într-o locuință troglodită. După câțiva pași în răcoare, simți că prinde puteri, nu va muri, nu de la bătaia asta, nu e chiar atât de grav.
Au trecut de o poartă de lemn și, după ce au străbătut un coridor ce cobora în pantă sub pământ, cu grote săpate pe ambele părți, servind, se pare, ca niște cămăruțe de depozitare, au intrat într-un spațiu care semăna cu o curte interioară având pereții circulari înalți de vreo șase-șapte metri până la suprafață, verticali și alunecoși, fără nicio posibilitate de escaladare. Curtea era luminată de o lampă, iar pereții albi reflectau o lumină ce se așeza lividă pe fețele oamenilor. Erau așteptați de doi bărbați, unul înalt și negru la culoare, bine legat, iar celălalt, un bătrânel cocârjat, cu o față blândă, smeadă, dar indiferent la cele din jur. Părea un om obișnuit să vadă de toate și să le judece după propria-i lege. Bătrânelul mări lumina lămpii, aduse niște rogojini pe care le întinse pe un fel de prici săpat în peretele stâncii care înconjura întregul spațiu, astfel că aveai posibilitatea să te așezi ca pe bancă, oriunde erai în curtea circulară. Le făcu semn oamenilor să se așeze, dar ei nu-l băgară în seamă, soldatul deveni neliniștit imediat ce dădu cu ochii de bărbatul negroid. Acesta se răsti la el, evident nemulțumit de ceea ce i s-a dat să vadă privind fața umflată și învinețită a prizonierului, hainele tăvălite în noroi, pătate de sânge. L-a întrebat apoi de ce a venit singur, cum poate asigura escorta unui om atât de important, acesta trebuia ocrotit, nu abuzat, la care soldatul îl corectă spunând: nu e nici important, nici periculos, e un străin și un laș. Își vorbeau în arabă. Masivul se înfurie pentru comentariul soldatului și începu o adevărată ceartă, din care Carol înțelese doar că urma să fie transferat în paza altora, dar aceștia nu erau pregătiți cum se cuvine. A înțeles, deci, că viața lui poate fi importantă pentru unii, însă total de prisos pentru alții. Până la urmă, și-au amintit și de prezența lui: făcură semn bătrânului să deschidă camera prizonierului. În jurul curții, în zid, erau săpate camere, unele erau deschise, ca niște guri căscate, fără uși, altele aveau uși, chiar și câte o ferestruică, odaia lui era mică de tot, cât o celulă, prevăzută în loc de perete cu o ușă largă din gratii, astfel că, oriunde s-ar fi așezat, putea fi observat de afară, dar și el putea vedea toate mișcările din curte. Era un pat într-o scobitură a stâncii, pe care se afla o pătură țesută în dungi albastre și roșii, un vas cu apă și o cană de tablă. I-au scos cătușele, l-au lăsat acolo și au ieșit, închizând gratiile cu un lacăt mare. Carol a tras pătura și a descoperit sub ea o saltea umplută probabil cu un fel de iarbă, fiindcă era moale și plăcut mirositoare; de fapt, toată camera mirosea a piatră, a stâncă scobită – un miros proaspăt, cum miroase pântecele pământului, gândi bărbatul la capătul rezistenței fizice. S-a prăbușit pe patul îngust și ar fi adormit, dar durerile îl țineau într-un somn-nesomn buimac. Afară, în curte, bărbații continuară să se certe până târziu, se auzi apoi poarta de lemn de la intrare, bara de fier care se închise cu lacăt. Apoi plecară.
Prizonierul a rămas în casa troglodită. Durerea scădea, se vindeca păzit doar de bătrânelul cocârjat, iar gazda nu avea deloc chef să țină seama de ordinele celorlalți de a nu lega discuții cu prizonierii. De cum s-a văzut singur cu omul cel nou, l-a urmărit cu ochi de popândău curios ori de câte ori era în raza lui vizuală, iar când putu să-i vorbească, o făcu fără ocoliș. Sigur, nu răspundea direct la întrebările omului alb, dar dacă acesta e așa de deștept cum ziseseră ceilalți, atunci va înțelege el răspunsurile. A doua zi a deschis celula și l-a invitat la masa de piatră din curte. Avea niște scăunele din împletitură de bambus pe care se așezară. A pus pe masă o farfurie adâncă în care a turnat ulei verzui, de măsline, și i-a dat o pâinică, de fapt o lipie proaspăt coaptă și aburind de caldă. Se numea tabuna. Întingeau amândoi ulei din farfurie, presărau cu buricele degetelor sare dintr-o ulcică și mâncau în ritmul discuțiilor bătrânului. Carol mânca cu grijă, abia deschizându-și gura, să nu-i plesnească sângele. Bătrânul nu-i băga în seamă neputința, prizonierul își aminti că și în copilărie se întâmpla ca bunica să toarne ulei de floarea soarelui în farfuria mare pe care o așeza în mijlocul mesei, iar copiilor le punea în mână un dumicat de pâine, ei se jucau în ulei făcând forme de copaci, de flori, el făcea mașinuțe, mâncau roșii proaspete din grădină. Aici uleiul e de măsline, doar roșiile lipsesc, răspunse bătrânul ascultând amintirea din copilărie, nu avem aici roșii, deși domnii de la oraș îmi aduc tot felul de provizii, cămara e plină cu ulei, cu semințe, cu legume proaspete și uscate, cu făină pentru pâine și griș pentru cușcuș.
Se aflau, într-adevăr, într-una din casele marginale ale Matmatei, dar bătrânul nu preciză exact unde, nici nu avea importanță. Nu îl întrebă pe prizonier pentru ce e arestat, părea să nu-l intereseze, îi explică doar că nu are rost să se gândească la fugă, unul singur a încercat să plece escaladând zidul, dar a fost repede prins, nu a apucat să fugă departe, pentru că, străin fiind, e greu să te orientezi în zona asta necunoscută, apoi nu ai de unde să știi unde se află casele săpate, pentru că noaptea, te poți trezi căzând în gol fără veste în curțile locuințelor săpate adânc, ce mai?, poți să-ți frângi gâtul dacă te prăbușești pe piatră de la atâția metri.
Tare bună, metoda asta de locuit în pământ, explica el sfătos: vezi, aici e răcoare chiar și în miezul zilei, oricât ar fi de fierbinte vara, la umbra camerelor nu simți deloc arșița, iar iarna, când în casele oamenilor e frig, aici la noi, stânca ține căldura, un foc încălzește toată salba de camere. Bună metoda asta …! – cugeta bătrânul cu voce tare, deștept cel care a ghicit-o, muncești trei ani până să sapi o casă, dar nu-ți trebuie niciun fel de materiale de construcție, doar forța brațelor. Acum există mașini de săpat stânca, merge repede, însă oamenii săraci muncesc tot cu brațele. Se ivește o singură problemă, una singură în casele astea… Carol l-ar fi ascultat, să afle care era singura problemă, dar nu-l întrebă, știa că nu răspunde decât dacă și când, și cum vrea el. Bătrânul reluă mult mai târziu: e o singură problemă, dacă stai aici așa mult-mult, cum stau eu, simți că ești într-o cușcă, simți cum se strâng zidurile în jurul tău, că nu poți vedea decât în sus, îți apasă pieptul, ți se taie respirația și atunci îți vine să fugi afară, îți vine să îți scalzi ochii în zări. Uneori mă scol noaptea și ies să dorm acolo sus, arătă cu mâna spre buza gropii săpate, undeva lângă gura de aerisire a bucătăriei. Îmi iau o rogojină și mă pun pe ea, privesc depărtările.
Bătrânul își scoase de pe cap shashiya, căciula vișinie ca o tocă, purtată de musulmanii în vârstă, o puse pe masa de piatră și își șterse fruntea: vezi, străinule, nu toți oamenii știu care vorbă merită rostită, tu trebuie să fii dintre ai noștri, nu pentru că a spus Slujitorul lui Allah (Carol nu știa la care dintre cei din echipă se referă ca fiind Slujitorul lui Allah, o fi vreun personaj împotrivitor față de sistem?). Acum știu că ești de-al nostru, deoarece cunoști vorba care trebuie rostită, apoi simt că ți-e dor și ție de libertate, așa cum ni-e dor nouă tuturor, adevăratul om nu poate trăi decât liber, așa l-a creat Allah, dar unii ne țin în robie, chiar în numele lui Allah, mare blasfemie!
Se ridică și se îndreptă spre cuptorașul construit într-una din hrubele coridorului. Carol îl urmă. Era un cuptoraș rotund din pietre și pământ, înalt de o jumătate de metru, cu o boltă interioară și o deschizătură deasupra cât farfurioara ceștii de cafea. În partea inferioară ardea focul cu niște vreascuri puse printr-o gură laterală. E un cuptor berber, preciză bătrânul, mândru că cineva important îl ascultă, cu puține lemne dă maximum de căldură, iar aici, pe pereții laterali ai bolții de dinăuntru coacem pâine, deasupra punem oala cu mâncare. În același timp se face și pâinea, și mâncarea. Așa și era: deasupra, într-un ceaun atârnat de o prăjină, fierbea un fel de ciorbă de legume, iar înăuntru, bătrânul lipi de margine câteva turte pe care le frământase mai devreme; în nici o jumătate de ceas era gata mâncarea. Aceleași pâinici crescute din lipia subțire, delicioase și hrănitoare, acum servite cu o ciorbă acrișoară, răcoroasă.
Seara stăteau pe priciul de piatră și beau ceai de mentă, bătrânului îi plăcea nespus ceaiul de mentă sălbatică, de pe câmp; avea în hrubele răcoroase, atârnate de sfori, mănunchiuri din belșug. Mai era ceva: în a doua seară, dintr-o cămară care părea una a comorilor, bătrânul scoase o narghilea mare, cu pântecul albastru, puse mentă în lăcașul de arome și acum fumau amândoi din narghileaua tatălui, beduinul care nu s-a despărțit toată viața de acest obiect îndrăgit. Se fabrică tot felul de narghilele în zilele noastre, dar nu sunt precum cele vechi, comentă bătrânul. Carol mergea adesea la cafeneaua lui izolată din Tunis, undeva pe coasta unui dâmb, și trăgea din narghilea, doar așa, ca să umple noaptea cu fum albăstrui cu iz de mere, cireșe sau afine, în funcție de ce poftă avea. Nu i s-ar fi părut că narghileaua albastră ar fi fost mai bună, dimpotrivă, dar nu l-ar fi contrazis cu niciun chip pe bătrân. Ajunsese să-i fie drag, deși, pe cum treceau ceasurile, aștepta să apară noii lui însoțitori și să-l ducă cine știe unde, cum auzise că vorbiseră…
Bătrânul reluă tema lui favorită, casele săpate: de afară nu se văd, ele sunt sub pământ, dar se vede câte un marabu, nu știi ce-i un marabu ? Sunt mormintele sfinților, sunt construite în piatră și le poți vedea de departe. Da, Carol își aminti că văzuse din loc în loc grămezi de pietre, iar printre ele, rar, câte o clădire micuță, ca un mausoleu pătrățos. Grămezile de pietre sunt mormintele noastre, dar oamenii sfinți care au slujit lui Allah, cum sunt dervișii sau oamenii foarte religioși, ei sunt îngropați în marabu. Vezi, hahaha, la noi e invers, morții sunt deasupra pământului, iar cei vii trăiesc sub pământ.
Să stai o viață întreagă într-o colivie, se auzea vocea jeluindu-se, oricât e ea de răcoroasă și protectoare, tot îți vine să urli ca un animal. De aceea nu-mi place nici la oraș, nici acolo nu vezi depărtările, ți se lovesc ochii de clădirile din jur, nu vezi nici stelele, le taie lumina becurile de pe stradă. De aici de la noi, astea măcar se văd, nu-i bine ca luminile orașului să acopere lumina stelelor.
Eu tocmai asta credeam, interveni prizonierul, că voi, cei din zona deșertului, voi sunteți cei ce trăiți cu adevărat în libertate, că nu vă strânge spațiul; acum aflu că și tu, ca și mine, trăiești într-o închisoare cu pereți care te strâng: altfel de cum mi se întâmplă mie, dar tot nu ești liber. Poate nimeni nu e cu adevărat liber. Tata era beduin, trăia în deșert, în marile întinderi, spuse bătrânul, el spunea că libertatea e înăuntrul omului, nu contează cât de larg e afară, dacă nu e larg înăuntrul tău. Mulți însă nu o află, așa că trăiesc robi toată viața lor. Eu nu știu dacă o am înăuntru, din moment ce mă strâng pereții casei mele, și nu înțeleg nici cum s-o aflu, încă aștept să descopăr asta. N-am înțelepciunea lui tata, nu-s un beduin adevărat, mi-am trăit viața în case, nu în corturi, iar parcă pe măsură ce trece timpul mă prostesc și mai mult, însă dacă vei întâlni un beduin adevărat, să-l întrebi neapărat despre libertatea din suflet, îți va spune multe.
(Fragment din romanul Cușca, în curs de apariție la Editura Polirom)