Născută în 26 martie 1977, la Craiova. Absolventă a Facultății de Litere – Universitatea din Craiova. Studii aprofundate (master), specializarea Literatură franceză – Poietică, sub conducerea științifică a prof. univ. dr. Irina Mavrodin. Doctorat în filologie, cu teza „Aspecte ale terminologiei medicale românești de după 1990 (cu specială referire la influența engleză) –, sub conducerea științifică a prof. univ. dr. Maria Iliescu, de la Institutul de Romanistică – Universitatea din Innsbruck.
Cărți de beletristică publicate: Singuri pe scenă, roman, Ed. Ramuri, Craiova, 2012 (Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Craiova; Premiul „Alexandru Macedonski – Prima verba“ al Editurii Scrisul Românesc); Escurial et La Jeune Parque – deux études de littérature française, Ed. Tipo Moldova, Iaşi, 2013; Omul căruia i s-a furat cerul, roman, Ed. Tipo Moldova, Iaşi, 2015.
Lucrări de lingvistică: English for I.T., Engleza în informatica tehnică, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2004; Essentials of Medical English, Ed. Tipo Moldova, Iaşi, 2014; English Language Studies and Articles, Ed. Sitech, Craiova, 2018; Guideline of English and Romanian Medical Terminology, Ed. Sitech, Craiova, 2020; English for Healthcare, Ed. Sitech, Craiova, 2022.
În prezent este conf. univ. dr. de limba engleză la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Victor Babeş“ din Timişoara.
„Mais où sont les neiges d’antan?“
François Villon
Ballade des dames du temps jadis
Apartamentul bunicilor. Aproape gol, cu tot mai puține mobile, un pustiu îmi deschide ușa. Tataia a murit cu douăzeci de ani în urmă, iar mamaia tocmai ce s-a prăpădit, la un an de când a fost dusă la Bradu. Se spune că o casă nelocuită își pierde sufletul, dar acest lucru nu s-a întâmplat în locuința bunicilor. Dimpotrivă, de cum pășesc înăuntru, simt o puternică energie, care domină încăperile și mă face să sper că de undeva vor apărea cei doi, bucuroși să mă revadă. Amprenta bunicilor o văd peste tot, de la covorul cu motive populare oltenești până la biblioteca din stejar cu uși de sticlă. Ceaiurile bunicii, așezate ordonat în borcane, bucătăria cu ferestre mari, cărțile lăsate deschise pe raftul din hol… Mă învăluie implacabil familiaritatea caldă a tot ceea ce am trăit aici.
Pe măsură ce mă plimb prin casă, asemenea unui animal rănit, un amestec de tristețe și revoltă se insinuează în mine, în timp ce prezența subtilă a celor care nu mai sunt îmi acompaniază gesturile. Regretul care mă cuprinde este dintr-odată copleșitor. Mă întreb de ce am plecat din Craiova. Imaturitatea și vulnerabilitatea mi-au marcat această decizie de importanță vitală. Cât de scump am plătit pentru hotărârea mea, cât timp prețios am irosit, iar acum este prea târziu.
Din dormitor se aude mama aranjând și scuturând cărți. Deschide larg geamurile. Face ordine, grupează obiecte, debarasează casa de altele. Cred că ea simte locul acesta ca pe o sursă de liniște și disperare deopotrivă. Poate și ca pe o scăpare, ceea ce eu nu pot vedea acum, din păcate. Sunt oarbă și surdă la orice argument care ne-ar face să păstrăm casa plină de amintiri și de suflete iubite. Ce știu eu este că trebuie să o am pe mama lângă mine la Timișoara, am temeri legate de viață și sănătate. Iar timpul zboară, iată. Între ieri și azi a trecut doar o clipă… Până voi reuși să revin acasă, cum aș putea-o sprijini de la sute de kilometri distanță? În vâltoarea evenimentelor și a deciziilor presante, nu realizez că mutarea părinților la Timișoara va tulbura pentru totdeauna ordinea universului și ne va pune pe un făgaș mai nesigur ca niciodată.
Obosită deodată, cu emoții greu de controlat și gânduri multe, mă așez pe un scaun în holul în care am stat de atâtea ori de vorbă cu bunicii. Privesc spre sufragerie, unde mama a lăsat ușa dulapului întredeschisă, pentru a aerisi cele câteva lucruri rămase de la mamaia. Văd hainele rânduite, care mă atrag cu forță spre ele. M-aș duce spre dulap să îmi sprijin obrazul de gulerul paltonului bunicii. Dar mamaia nu este aici, oricât aș vrea să o simt aproape. Cei pe care i-am iubit nu vor mai fi niciodată acolo unde îi găseam cândva, dar ne vor însoți în spirit în toate drumurile noastre. Iar când vom dispărea și noi din univers, ei vor fi murit definitiv.
Mă îndrept spre sufragerie, mă așez la masa pe care tataia a fost întins cândva pentru a ne lua rămas bun de la el, iar eu nu mă puteam opri din plâns. Acum am învățat să plâng interior. Plâng cu zâmbetul pe buze.
Cu privirea pierdută pe fereastra balconului, prin care intră cu exuberanță crengile unui tei bogat, încep să răsfoiesc albume vechi de poze. Mamaia cu elevii de la liceul de franceză, mama copil, îmbrăcată într-un sarafan de catifea. Vali tânăr, cu ochii lui azurii, expresivi… Eu și Silvia jucându-ne fericite la vârsta de aur, tata cu primul său volum de poeme în mână și cu mine alături de el, învățând să merg… Îmi scapă pe jos toate, alunecă, odată cu lacrimile care curg nesfârșit în mine. Le ridic, în timp ce o văpaie de soare îmi înlătură pentru o clipă tristețea. Observ cu surprindere un caiet sub teancul de albume, recunosc scrisul bunicii. Îl deschid, pare un caiet de însemnări, încep să citesc și am deodată senzația că o aud pe mamaia vorbind. Aș da orice să îi aud glasul pentru încă o zi. Mă pierd voit în cuvintele ei, în jurnalul prăfuit și uitat de toți, căci acolo bunica mea este vie. Și din el îmi spune, ca în atâtea rânduri de când am plecat de lângă ea și de lângă toți cei care m-au iubit… „Îmi este dor de tine, ma poupée vivante!“
***
Marți, 1 octombrie 1957
Azi a plouat toată ziua. Am gătit ciorbă de cartofi și găluște cu magiun (cele mai proaste pe care le-am făcut vreodată!). Mi-a fost teamă că-l udă pe Valentin și era cât pe ce să merg cu Monica în întâmpinarea lui, când venea de la școală. N-am putut însă. Spre norocul lui, ploaia a încetat puțin în jurul orei 12.
După masă a fost minunat. Am făcut primul foc în dormitor și ne-am simțit tare bine cu toții. Am stins diferite resturi, crengi din curtea găinilor, și le-am băgat în sobă. În sfârșit, termometrul a început să urce la 20º. Copiii au dormit puțin. Apoi, seara, am mers la cinematograf cu ei la un film ceh destul de slab, „Păianjenul de aur“. Era să uit… la librărie am reținut Brătescu-Voinești și Octavian Goga Versuri.
Am expediat și cele trei scrisori, mamei, lui Jean și bătrânilor de la Bradu. Ion a primit un premiu special de 600 lei. Mă bucur! Poate vom reuși să depunem și noi ceva la C.E.C. pentru masa de Crăciun.
Tot astă seară am primit prin poștă, recomandate, diploma de bacalaureat și celelalte acte de la facultate. M-am bucurat. Există printre ele un act care m-a întristat, extrasul de naștere și cel de deces al primului meu băiat…
Vineri, 4 octombrie 1957
Mi s-a terminat butelia și nu sunt de schimb. Doamna Dobru mi-a dat o lampă, dar nu știu dacă nu cumva îi va trebui înapoi. Sunt tare amărâtă. Brînzan mi-a cumpărat doi boboci de gâscă din banii pe care i-am dat și abia azi mi i-a trimis.
Astăzi a fost lansat primul satelit artificial al pământului.
Sâmbătă, 5 octombrie 1957
Am făcut foc în bucătărie și am gătit toată gâsca. Am preparat ciorbă, mâncare cu gutui, tocăniță cu ceapă, friptură la cuptor. Mâine voi putea face ce vreau pentru că nu mai am grija mesei.
Am scuturat și măturat puțin prin casă. Am făcut foc la teracotă, iar seara baie toată lumea. Înainte de a-i culca pe cei mici, am spălat și câteva rufe pentru Valentin cu apa caldă care a rămas în cazan.
À propos de Valentin, nu știu ce are copilul ăsta. Este nervos, tresare în somn, stă să plângă în tot momentul. Parcă ar trece mereu prin perioade de nervozitate, alternând cu altele de calm. Nu știu dacă școala va putea face ceea ce eu n-am reușit sau mai rău îl va zăpăci. Ar avea nevoie de o învățătoare talentată, înțelegătoare pentru slăbiciunile lui, care să și-l apropie și să-i inspire dragoste pentru ordine, pentru muncă. Deși acasă nu vede exemple rele, e totuși risipit, chiar leneș uneori. Prevăd că în viitor mă va amărî copilul ăsta cel puțin tot cât acum.
Ca să nu uit nimic din… activitatea mea pe ziua de azi, trebuie să notez că am călcat și rufe, cu un fier legat cu sârmă de la mamy și cu cărbune de la baie. Printre altele, am pus la punct rochița de stofă făcută dintr-una veche de-a mea, așa că mâine va îmbrăca-o Monica.
La ora 9 seara sunt singură. Ion a plecat la Corabia și nu s-a întors încă. Copiii s-au culcat. Îmi place liniștea asta și chiar singurătatea îmi place seara, când nu se aude niciun zgomot de nicăieri. Pot parcă să privesc în mine însămi, să privesc mai atent viața, fără agitația obișnuită a lumii. Dar, ca de atâtea ori, am capul ca buștenii de atâta alergătură și joacă în aerul răcoros de afară.
În casă-i călduț, e intim și plăcut. Dacă nu aș fi atât de stoarsă de puteri, aș sta ore întregi trează, aș citi, aș scrie… Însă viața cotidiană își are legile ei imuabile și e firesc ca noaptea oamenii să doarmă. Mi-e sufletul moale de oboseală. Atâtea întâmplări, atâtea impresii. Gândurile vin unul după altul, unul din altul (unuia dintre toate gândurile să-i dau prioritate?). Dar să las asta acum. Mai bine să merg la bucătărie și să iau ziarul, tot nu l-am citit azi. l
(fragment din volumul Cândva este întotdeauna prea târziu, în lucru.)