S-ar putea imagina, la douăzeci de ani după, într-o notă dumasiană, pe jumătate ironică, pe jumătate nostalgică, o revizitare a moştenirii verniene în comunism. Mai mult decât oricare alt autor tradus şi publicat în limba română, Verne întruchipa o extraordinară şi stenică libertate a imaginaţiei. Memoria unor întregi generaţii este marcată de momentele în care, aproape în fiecare lună, Editura „Ion Creangă“ edita marile volume imaginate şi ilustrate în tradiţia Hetzel. Infinit mai modeste, tipărite pe o hârtie mediocră, cu un set de ilustraţii adesea ilizibile, cărţile ţineau de o mică tradiţie pe cale de a se naşte, în această previzibilă şi cenuşie lume comunistă.
Şi aceasta cu atât mai mult cu cât fiecărui şcolar statul socialist îi pregătea o listă de lecturi obligatorii de vacanţă, listă menită să fortifice pe viitorul constructor devotat şi conştient al societăţii socialiste multilateral dezvoltate. În acest canon corect politic, prezenţa lui Jules Verne, în vecinătatea prăfoasă a eternelor monografii dedicate lui Eminescu sau Enescu, evoca insurgenţa visului şi spărgea o fereastră în globul de sticlă comunist. De aici, o relaţie ce trecea dincolo de pasiunea lecturii – o formă de complicitate tandră, încărcată de secretul arzător al evadării şi de tihna vacanţelor de peste vară.
Pas cu pas, dincolo de plenare, dincolo de pio nieri şi de utecişti, dincolo de demolări şi de privaţiunile cotidiene, textele lui Jules Verne se insinuau în această ţesătură de biografii şi de memorie, intrând în substanţa unui roman de formaţie şi educaţie intelectuală atât de comun acelui timp. Lectură îndrăgostită, lectură iniţiatică, lectura lui Verne nu semăna cu nimic. Era ca şi cum întreaga ordine a lumii ar fi fost suspendată şi o linie de lumină ar fi coborât, tăind întunericul. Călătoriile sale extraordinare deveneau călătoriile unei generaţii, iar visele secolului său le modelau pe ale noastre. Un dialog straniu şi delicat se năştea, peste decenii, abolind graniţe şi convocând un miracol pe care părinţii li-l dăruiau copiilor lor, într-un gest de pasionată şi continuă iubire.
Vise şi himere
Dar acest Verne al unei copilării exemplare în comunism este doar o parte din arhipelagul de semne, sunete şi culori pe care îl subîntinde opere sa. Mult mai târziu, recitind eseul canonic al lui Michel Butor, dedicat lui Verne, am avut revelaţia, tardivă, a sensului de adâncime pe care această lectură îndrăgostită îl ignora, în mod fatal.
Căci Jules Verne, asemeni lui Arthur Conan Doyle sau H. G. Wells, este, înainte de toate, mitograful din a cărui substanţă narativă se nutresc propriile noastre fantasme. Ca şi Borges, dar fără a recurge la sofisticarea scriiturii sale, Verne rescrie, erudit şi vizionar, istoriile unei lumi care îl precedă. Prin mii de fire, prin mii de articulaţii intertextuale, cărţile sale comunică cu biblioteca imaginară în care sunt închise himerele spaţiului occidental. Înainte de a fi călătorii în spaţiu, înainte de a fi tentative de colonizare ale teritoriului necunoscut, volumele sale dau măsura unei capacităţi mitice de a coborî, în linia lui Poe, către adâncurile unui imaginar literar şi intelectual.
De aici, poate, fascinaţia pe care misterul o exercită asupra lui Verne însuşi: în cele mai multe dintre naraţiunile sale, se întrevede un nucleu magnetic în jurul căruia se ordonează viziunea sa halucinată. Acumularea de detalii şi de peisaje nu este decât o manieră de a-l absorbi pe cititor în acest maelström de cuvinte.
Finalul lecturii unui text vernian este, întotdeauna, similar cu senzaţia pe care un scafandru o resimte la finele unei imersiuni: imaginile lumii spre care revine încetează să mai fie unele familiare, căci o umbră a lucirilor stranii din ocean îl bântuie pe explorator. S-ar putea spune, mutatis mutandis, că dependenţa de Verne este afină unei dependenţe romantic- decadente de opiu. Universul sensibil este remodelat, iar dorul de lumile subterane nu mai poate fi evacuat din mintea celui care a văzut muntele magnetic de la Pol sau marea fără de capăt din pântecele pământului.
În definitiv, miracolul vernian ţine de capacitatea scriitorului de a accesa un strat al producţiei mitice reactualizabil oricând. Relecturile iconoclaste fac parte din regula jocului şi gramatica „Naufragiaţilor/ Lost“ evocă, străveziu, misterele Insulei Lincoln. Pentru naufragiaţii mai vechi sau mai noi, spaţiul insular este, invariabil, un spaţiu al trecerii, un spaţiu al purgatoriului. Rescrierea vieţii pierdute şi abilitatea de a refonda comunitatea pierdută, în vecinătatea unui mister care iradiază cotidian, sunt legatul pe care textul canonic al lui Verne îl transmite imaginarului televizat de astăzi.
Ca şi insula Celorlalţi şi a Făpturii de Fum, insula lui Verne este marcată de o damnare ce o predestinează: salvarea lui Ayrton şi mântuirea lui Nemo însuşi vin cu un preţ, care este cel al prăbuşirii în oceanul primordial. Inaccesibil acelei lecturi îndrăgostite de copil-adolescent, misterul Insulei Lincoln trimite, inevitabil, spre conturul relaţiei dintre Divinitate şi lumea căreia îi dă viaţă, către limitele cunoaşterii şi către natura pluristratificată a unui univers care se refuză înţelegerii, revelându -şi doar gradual tainele. Textul lui Verne, asemeni naraţiunii televizate, operează cu un sistem de coduri de acces, facilitând accesul simultan al unor clase de cititori/ spectatori diferiţi. Geniul lui Verne este inseparabil de această capacitate de a da Visului şi Misterului aparenţele accesibilităţii narative.
Recuperat de către discursul sovietic ca un profet luminos al tehnologiei, Jules Verne sfidează încadrarea în această taxonomie realist – socialistă. În fiecare dintre marile minţi ce zămislesc maşinile terifiante ale lui Verne (Nemo, Robur Cuceritorul sau Mathias Sandorf) se află un grăunte de damnare romantică. Firi duale, străbătute de un elan aflat în marginea pulsiunii infernale, geniile lui Verne stâpânesc tehnologia ca pe un instrument al unei justiţii divine sau ca pe un semn al propriei lor supraordonări în relaţia cu umanitatea.
În alte ocazii, ca în cazurile Oraşului Negru al lui Harry Killer sau al Oraşului de Oţel din Cele cinci sute de milioane ale Begumei, infernul este făcut posibil de această invenţie tehnologică: profetic şi întunecat în aceste pagini, Verne este departe de efigia pe care primul stat al muncitorilor şi ţăranilor a imaginat-o. Ambiguitatea lui Verne decurge din ambiguitatea materiei himerice înseşi. Precizia descrierii călătoriei către Lună nu anulează miza de adâncime a textului său. Schimbând ce-i de schimbat, ca şi în geometria narativă balzaciană, atenţia la detaliu este pandantul imaginaţiei vizionare a mitografului. Încă o dată, (aparenta) accesibilitate a codului său narativ alimen tează legenda unui romancier destinat hotarului nestatornic, exilabil pe raftul secund al oricărei librării care se respectă.
La căpătul oricărei recitiri, textul vernian îşi expune atracţia sa magnetică. Mitul, visul, imaginaţia supravieţuiesc în această cutie muzicală al cărei sunet este asociabil cu puterea literaturii înseşi. Din acest punct, instrumentele criticii devin irelevante – ceea ce rămâne este solitudinea solară şi tandră a lecturii.