Dorottya Bánkövi s-a născut în 1994 la Budapesta. Este studentă la Institutul de Științe literare și culturale al Universității „Eötvös Loránd“ din același oraș. Scrie versuri vulnerabile și eliptice.
Gaura timpului
Jucării din plastic sparte,
aburi de cafea în lumină,
ștrand pustiu,
afișe decolorate de soare,
sfârșit de vară,
vară tomnatică,
băbuțe,
indieni.
Totul a obosit în
sforțarea sezonului
și-acum poate fi în sfârșit el însuși fiecare.
În locul decorurilor de ștrand
e un sat
vacile mug ușurate.
Frunze pe mesteacăn,
pe piatra de pe piață,
în iarbă, rețele pentru
dureri de cap rupte.
Pupilă de un albastru neverosimil,
focusată pe ceva,
pe pătură furnici, lasă-le,
abia mă mai deranjează.
Contururile sunt ascuțite,
focus, fire de iarbă,
te văd, te percep,
furnicile uriașe își recuceresc spațiul de viață.
Marțea se strâng crengile tăiate,
miercuri e ziua sticlelor,
joi, a hârtiei,
vineri tot ce mai rămâne,
numai jocurile de plastic
se strâng într-un maldăr
la un nivel cu ochii unui copilaș.
Să începem acum și aici,
în gaura dintre două clipe,
să despachetăm spațiul,
să ne ascundem în el,
(altfel, mă plictisesc de tot ce cunosc)
ăsta va fi hala, ridurile,
astea limitele,
de aici ne uităm în afară,
la picioarele noastre
cineva suflă în laptele-câinelui,
ne întindem într-o grădină plină de bălării,
câteodată migrena mai ocolește un front de durere,
asta ne uimește,
natura e prolifică și dezordonată doar la prima vedere.
Din cauza povestirilor noastre
ni s-a uscat gâtul
(învățăm acum cum să le înghitem),
copacii nu-i tăiem,
ne culcăm sub ei,
tăcem, tac și ei.
Aburi de cafea,
lumina soarelui,
rațe pe oglinda apei,
supă de carne,
pânză de păianjen,
ochii tăi,
fereastra.
(Prezentare și traducere de Péter Demény)