Amplul program al Editurii Humanitas Fiction de reeditare a operei lui Nikos Kazantzakis necesită mai multă atenție. Cu douăsprezece titluri în portofoliu – o adevărată serie de autor –, incluzând cele mai cunoscute romane ale sale, Viața și peripețiile lui Alexis Zorbas, Hristos răstignit din nou sau Ultima ispită a lui Hristos, dar și volumul autobiografic Raport către El Greco, ori jurnalele de călătorie, Humanitas Fiction propune o readucere în prim-plan a unuia dintre cei mai importanți și, totodată, controversați scriitori ai Europei de la jumătatea secolului trecut, a vocii extrem de puternice a unui scriitor care îmbină realismul crud, pe alocuri alunecat în naturalism, al luptei de eliberare ori a convulsiilor intestine într-o Grecie care își pierduse busola, cu lirismul filosofic și discursul cu încărcătură eseistică, atins de varii ideologii. Fascinant prin tocmai acest amestec de o densitate și o gravitate care atrag irezistibil lectorul în derularea narativă, în măsură să dea dimensiune mitologică sau spirituală aproape oricărei forme de dislocare epică, dar mai ales prin dozajul metafizic, prinzând în vertijul dansului lectural și cititori fără experiența acestui tip de lecturi dense, Nikos Kazantzakis necesită contextualizări și recontextualizări, identificarea tiparelor factuale de referință – Raport către El Greco este un repertoar de locuri comune din întreaga sa operă, facilitând analiza centrelor de greutate ale operei sale – și reconsiderarea, dincolo de draperiile ideologice opace, a unui autor canonic și nemântuit. Dacă vorbind despre acest portofoliu de lucrări publicate de Humanitas Fiction aducem în discuție și performanța publicării romanului Ascensiunea imediat după apariția edițiilor în franceză și greacă și înaintea tuturor celorlalte ediții, putem considera proiectul editorial ca fiind cel mai consistent în demersul de repunere în dezbatere a operei unui clasic de anvergură universală.
În aceeași linie se încadrează, evident, și reeditarea în 2025 a două dintre romanele mai puțin cunoscute ale lui Nikos Kazantzakis, deși prospețimea scriiturii, frumusețea și asprimea ei, poeticitatea stilului, tensiunea metafizică sunt parcă mai evidente în acestea decât altundeva (exceptând Hristos răstignit din nou, roman publicat în două ediții la Humanitas Fiction). Primul dintre ele este Fratricizii, inspirat de evenimentele care l-au avut martor pe autor între 1944 și 1949, când Grecia nu a putut să se bucure de pacea de după cea de-a doua conflagrație mondială, ci a trăit la foc mocnit confruntările urbane din primii doi ani, care s-au transformat ulterior în războiul civil dintre forțele guvernamentale și partizanii comuniști retrași în munți. Kazantzakis a început să scrie romanul după victoria forțelor guvernamentale sprijinite de Statele Unite și Marea Britanie, l-a încheiat cinci ani mai târziu, dar cartea a apărut abia în 1963, după moartea sa. Construind un spațiu imaginat din Epir – de altfel, în Munții Gramos din această regiune au avut loc unele dintre ultimele bătălii împotriva grupărilor comuniste afiliate Armatei Democrate – numit Kastelos, arid precum Peloponesul din scrierile altui mare prozator elen care nu a ocolit Războiul Civil, Thanasis Valtinos, prozatorul cretan a poziționat lumina ficțională pe confruntarea fratricidă dură, devastatoare. Beretele negre sau forțele guvernamentale, luptând în numele unor valori tradiționaliste, dar impunându-se prin acțiuni violente și injuste, sunt puse față în față cu beretele roșii, partizanii comuniști, clamând libertatea și opunându-se creștinismului ortodox tradițional, dar acționând la fel de brutal precum primii. În această lume în discordie, cei care îmbracă beretele negre și roșii sunt foști vecini sau chiar rude, sunt oameni care au conviețuit, care au luptat împreună pe frontul albanez sau care au construit o plajă de valori comune. În această imposibil de stăpânit lucrare a dihoniei, preotul satului, întors de pe Sfântul Munte, stăpânit de îndoieli și proiectând căi mistice de proveniență păgână de împăcare a contingentului violent cu transcendentul, încearcă să facă pace. Săptămâna patimilor nu este doar cea a patimilor hristice, ci și cea a imposibilității de împăcare a taberelor încrâncenate. Prins în vârtejul amestecului de înțelesuri tributare unor diferite forme ale cunoașterii, firul călăuzitor fiind cel creștin-ortodox, părintele Iannaros caută cu disperare concordia. Se lasă amăgit de cântecul de sirenă al libertății promise dinspre munți, unde duhul lui Lenin este singura călăuză spre adevăr și unde, în fruntea partizanilor se afla chiar fiul său, Drakos, și încearcă să construiască învoiala. Acordul promis poartă în el toată drama dinastiei atride pe care au zugrăvit-o marii tragedieni ai antichității eline, iar figura lui Iannaros completează marile chipuri tragice ale pământului stâncos și uscat în care s-a plămădit spiritul democratic și în care vărsarea de sânge a însoțit fiecare dintre etapele consolidării statului modern grec. Căutător al unei a treia căi, plin de compasiune și încercând să aducă pacea și dreptatea la aceeași masă a negocierii cu tradiția și cu libertatea visată – fiecare dintre aceste valori fiind apărată cu furie de cele două tabere ale războiului civil, întreaga Grecie fiind proiectată de Kazantzakis în confruntarea din Kastelos – părintele Iannaros proclamă mistic această a treia cale pe care i-a atribuie lui Hristos.
Cu cel de-al doilea roman republicat în 2025, Că pi tanul Mihalis. Libertate sau Moarte, Nikos Kazantzakis coboară mai mult de o jumătate de secol în istorie pentru a reda, subliniază autorul, priveliștea lumii pe care a cunoscut-o în copilărie. Căpitanul Mihalis este inspirat de propriul său tată – proiectul neficționalizat al redării cuprins în capitolele introductive din Raport către El Greco –, care îi inspiră scrierea cărții cu doi protagoniști: cel care dă numele romanului și Creta însăși, răstignită și pătimind sub ocupație turcă. În aceeași intensitate a redării, scris ulterior Fratricizilor, dar publicat antum, Căpitanul Mihalis este un alt roman-frescă, expus în tușele ideologice ale unui autor a cărui marcă identitară este însăși asumarea perspectivei dogmatice. Or, tocmai în acest cadru al redărilor, poziționarea în 1889, anul revoltei antiotomane din Creta, când Nikos Kazantzakis avea șase ani și resimțise tensiunea insuportabilă a conflictului în cel mai acut mod posibil – din nou Raport către El Greco face lumină în redarea faptelor fără aura de mit –, permite focalizarea asupra celui de-al doilea personaj, insula însăși. Reverberația devizei elene din Războiul de Independență al Greciei, Elefteria i Thanatos (Libertate sau Moarte), care devine subtitlu al romanului, întărește tensiunea. Aici, însă, intervine talentul marelui scriitor, care dozează proiecția epică. În planul unor așezări completamente disjuncte, ireconciliabile, construind personaje cu alură de semizei sau de eroi ai mitologiei antice – prima mare provocare a lui Kazantzakis a fost însăși continuarea Odiseei printr-un poem epic de 33.333 de versuri, distribuite în 24 de cânturi – și proiectând epopeic în 32 de secțiuni (plus epilog) o amplă derulare a revoltei, ciocnirea nu este imediată. Chiar dacă în pagini se simte clocotul epic al acțiunii, redând clocotul sângelui cretan, romanul Căpitanul Mihalis este o cronică a escaladării, plecând de la coabitarea girată de autoritățile religioase și administrative ale celor două tabere. Clocotul sângelui e domolit de calculele costurilor. O amânare și o intensificare a tensiunii țin cititorul captiv și îl îndreaptă spre miezul vârtejului de fapte din care nu poate scăpa. Cu toate acestea, mișcarea centripetă este întârziată de înțelegerea soluționării diplomatice de manifestare centrifugă, de necesitatea păstrării echilibrului dinamic fragil și de mutarea într-un alt plan, al calculelor reci și al semnificațiilor simbolice asociate fiecărei ieșiri de sub norma echilibrului. În tot acest echilibru fragil, cel care provoacă și iese de sub logica jocului numit coabitare este căpitanul Mihalis, în care se îngemănează asprimea și vigoarea rudimentară, aspirația eroică și aura mitologică. Dar, pătrunzând în subteranele motivării, în roman se dezvăluie amprentele erotice ale tramei, ca în Iliada, în care cercheza Eminé aprinde deopotrivă mintea căpitanului, dar și mintea și trupul unui camarad de arme. Creta răstignită și suferind în batjocura trupelor de ocupație rămâne doar una dintre motivările încrâncenatului căpitan Mihalis. Cu un destin similar eroului Ahile din Iliada, în care Eminé joacă rolul unei Briseis pe cale să ducă la conflictul distructiv al eroului antic cu regele din Micene, Agamemnon, Căpitanul Mihalis este cea mai puternică imagine a translației arhetipurilor din marea tragedie antică în proza jumătății de secol al XX-lea. Dar, la fel precum în Fratricizii, alte două aspecte scot în prim-plan măiestria scriiturală a lui Nikos Kazantzkis: dozarea tensiunii până la climax, care funcționează în spiritul acestei influențe ca deznodământ și zugrăvirea vieții curente, aspre, normalitatea unei lumi eminamente umane în care forțe supranaturale se dezlănțuie și proiectează dimensiunea (și aura) mitică a scriiturii lui Kazantzakis. O altfel de sete decât cea din romanele lui Valtinos se resimte constant și cere, în compensare la gustul sărat a sângelui, curgerea monotonă a apelor uitării, dragostei, acceptării.