Michael Farquhar este cu noscut în deosebi pentru a sa lucrare Secret Lives of the Tsars. Three Centuries of Autocracy, Debauchery, Betrayal, Murder and Madness from Romanov Russia, care s-a bucurat de aprecierea publicului mai ales prin stilul său accesibil, care atrage cititori nu doar din sfera academică. De această dată, fostul contributor al The Washington Post oferă publicului (acum, în ediție românească) o cronică a unor evenimente desfășurate de-a lungul a 365 de zile, petrecute însă în epoci istorice și implicit în ani diferiți. Criteriul de selecție a evenimentelor la care autorul face referire este desigur unul subiectiv, așa încât cititorii ar putea avea în minte, ei înșiși, și alte momente sau evenimente din istorie pentru care merită a fi evocată o anumită zi, iar exemplele nu sunt puține (n.n. – bunăoară, pentru ziua de 6 iunie poate unii – inclusiv eu, s-ar fi gândit mai degrabă la ziua debarcării în Normandia – 6 iunie 1944, și nu la episodul legat de decesul arhiducesei Mathilde de Habsburg, la doar 18 ani, în ziua de 16 iunie 1867, în urma unor arsuri grave pe care le suferise, încercând să își ascundă țigara (aprinsă) de tatăl său care îi interzisese categoric să fumeze). Însă, dincolo de selecția subiectivă a evenimentelor considerate mai mult sau mai puțin relevante, autorul are meritul de a fi reușit să alcătuiască o cronică deopotrivă echilibrată și incitantă, așezând cap la cap momente și evenimente care au avut ecou în epocă, influențând evoluții și stârnind interesul contemporanilor. Așa cum sugerează și titlul, episoadele evocate de Farquhar sunt din cele mai variate, unele vădit amuzante, în vreme ce altele au un aer sumbru, poate chiar sinistru. În paginile lucrării își fac astfel loc momente din epoci istorice diferite, care au însemnat ceva, au înrâurit sau modelat destine și societăți. Unele dintre ele sunt cunoscute unor segmente largi, în vreme ce altele sunt mai degrabă pentru unii nu doar necunoscute, ci pot părea chiar neverosimile. Între acestea, își fac loc evenimente precum cel survenit în duminica Rusaliilor, 21 mai 1972, atunci când în bazilica Sfântul Petru avea loc atacul monstruos al unui instabil psihic, asupra uneia din cele mai renumite opere de artă din lume, Pietà, aparținându-i lui Michelangelo Buonarotti. Cele 15 lovituri de ciocan care afectaseră într-atât sculptura ce traversase secolele intactă au provocat daune substanțiale operei de artă, stârnind îngrijorarea lumii religioase și artistice, inclusiv a Papei Paul VI-lea. Momentul în sine este însă folosit de autor pentru a evoca intervenția profund distructivă, din trecut, a unor suverani pontifi precum Paul IV-lea și mai ales Pius al IV-lea, ultimul menționat fiind cel care a cerut artistului Daniele da Volterra să acopere organele genitale (considerate mult prea ofensatoare) din renumita Judecata de Apoi, a aceluiași Michelangelo.
Pentru lumea literară, sugestiv este un episod descris de scriitorul englez John Evelyn, apreciat pentru substanța și diversitatea informațiilor prezente în jurnalul său care se constituie într-o frescă a societății engleze a secolului al XVII lea, atât din punct de vedere cultural și social, cât și religios și politic. Revenind la episodul amintit, acesta face referire la tipul de relaționare cu unul din suveranii Europei din epocă. Mai concret, scriitorul amintit, proprietar al unei case impresionante în Deptford, lângă Londra, avea să o închirieze la un moment dat însuși țarului Rusiei, Petru cel Mare, în anul 1689, de-a lungul sejurului acestuia în Anglia, cu speranța că va avea parte de un chiriaș civilizat, potrivit statutului înaltului oaspete. Curând însă realitatea avea să îi zdruncine așteptările legate de persoana țarului și a suitei acestuia, iar în timpul unei vizite la proprietate, în vara lui 1689, John Evelyn constata nu doar că tablouri de mare valoare fuseseră folosite drept ținte, ci și că mobilierul prețios fusese distrus, ca și podelele și covoarele, în vreme ce grădinile suferiseră pagube devastatoare.
Urcând pe firul istoriei până în secolul al XX-lea, în ziua de 11 iunie 1959, Farquhar evocă, tot în sfera literară, momentul în care directorul general al Poștei SUA, Arthur E. Summerfield, justifica interzicerea inițială a cărții lui D.H. Lawrence, Amantul doamnei Chatterley, esența intervenției sale fiind aceea că orice valoare literară ar fi putut avea lucrarea, aceasta era ,,eclipsată de secțiunile și cuvintele indecente, astfel încât, în ansamblu, volumul este o operă obscenă“ (este de menționat că decizia inițială avea să fie anulată însă de un judecător federal care sublinia, în hotărârea sa, că directorul Poștei nu avea expertiza necesară în domeniu, care să îl califice pentru a putea emite o judecată în cunoșință de cauză asupra chestiunii).
Nu mai puțin incitantă este referirea la momentul 18 august 1644, care privește episodul arderii pe rug a preotului francez Urbain Grandier, acuzat de vrăjitorie și de legături cu demonii, dovada care stătuse la baza condamnării fiind un document în latină, prezentat la proces (care se află azi în custodia Bibliotecii Naționale a Franței, din Paris). Documentul amintit certifica, potrivit acuzatorilor, că Grandier semnase o înțelegere cu Necuratul, prin care se angaja, între altele, să calce în picioare lucrurile sfinte ale Bisericii, să trăiască 20 de ani fericit pe ,,pământul oamenilor“, pentru ca apoi să se alăture lui Lucifer și demonilor, pentru a păcătui împotriva lui Dumnezeu.
afinitatea pentru scriitori și în general pentru lumea literară este dovedită din nou, odată cu referirile lui Farquhar privindu-l pe Fiodor Dostoievski. Episodul ales, desfășurat în ziua de 16 noiembrie 1849, are legătură cu o decizie a țarului Nicolae I al Rusiei de a-l pedepsi pe Dostoievski, prin condamnarea sa la moarte, pentru participarea la pretinse activități antistatale. Așadar, scriitorul și un grup de prieteni și colaboratori au fost condamnați la moarte pentru activități subversive, fiind duși în piața Semenovski din Sank Petersburg, unde fusese pregătit locul execuției, pentru a fi executați prin împușcare. Dostoievski avea să fie supus traumei așteptării execuției, pe un eșafod drapat în negru, fiind pregătit (el și ceilalți au fost dezbrăcați de paltoane, la o temperatură de -20 de grade) de membrii plutonului de execuție pentru momentul propriu-zis al executării sentinței. Totul avea să se dovedească însă doar o farsă crudă a țarului, care regizase întreaga scenă, pentru ca spectrul morții iminente să îl copleșească și să îl traumatizeze într-atât pe Dostoievski, așa încât prin lecția primită astfel, să abandoneze în viitor orice tentativă de a se poziționa subversiv la adresa puterii. În momentul în care plutonul de execuție se pregătea să tragă, sosea ordinul de grațiere venit de la țar, care însă a lăsat urme profunde asupra psihicului celor care așteptau execuția, Dostoievski însuși descriind, la un moment dat, starea trăită: ,,nu simțeam nicio bucurie de a mă întoarce la viață. Oamenii din jur strigau și făceau gălăgie, dar nu-mi păsa. Trecusem deja prin ce era mai rău“. Chiar dacă Dostoievski fusese grațiat de pedeapsa execuției prin împușcare, pentru acesta aveau să urmeze patru ani de muncă silnică în Siberia și mai apoi înrolarea forțată în armată. Dar esența acestui deznodământ este însă aceea că, reîntors în societate, dar mult mai precaut, Dostoievski avea să dea literaturii ruse și universale capodopere precum Crimă și pedeapsă și Frații Karamazov.
Michael Farquhar inserează, în paginile cărții sale, și un episod petrecut în spațiul țărilor române, mai precis în Țara Românească, în timpul domniei lui Vlad Țepeș. Pornind de la lucrarea lui Bram Stoker din 1897, Farquhar evocă episodul atacului de noapte din 16-17 iunie 1462, inițiat de Vlad Țepeș asupra taberei sultanului Mahomed al II lea Cuceritorul, arătând cu acuratețe că acțiunea, deși nu a condus la asasinarea sultanului, a semănat panică și haos în tabăra otomană, pentru ca mai apoi, imaginea ,,pădurii de țepe“ a celor 20000 de prizonieri turci să îngrozească și să demoralizeze trupele, grăbind retragerea acestora din Țara Românească.
Elaborată într-un stil accesibil unui public larg, lucrarea lui Michael Farquhar are meritul că reconstituie evenimente relevante din istorie, de-a lungul unor epoci diferite, dar nu mai puțin captivante.