Eseistul Giuliano da Empoli, al cărui roman Magul de la Kremlin a fost finalist al premiilor Goncourt și laureat al Marelui Premiu pentru Roman acordat de Academia Franceză, este produsul educației în Franța natală și în Elveția și Italia, al căror cetățean este. Nu doar această pendulare între spațiile culturale ale Europei Occidentale caracterizează cariera lui Giuliano da Empoli, ci și între profesii, excelând și ca scriitor, dar și ca jurnalist, expert politic ori cadru didactic universitar. În calitate de expert politic a ajuns consilier al prim-ministrului italian Matteo Renzi – iar acest aspect este relevant în raport cu proaspăt apăruta în limba română carte de non-ficțiune, Vremea prădătorilor –, iar ca universitar predă la renumitul institut Sciences Po din Paris. Vremea prădătorilor, eseul lui Giuliano da Empoli, a fost publicat la Humanitas Fiction în colecția Raftul Denisei în traducerea din franceză semnată de politologul și universitarul Cristian Preda. De dimensiuni reduse, concentrată, cartea este un semnal de alarmă – probabil cel mai semnificativ – în raport cu iluziile ori speranțele progresului prin inteligența artificială, în raport cu care lumea politică actuală a reacționat aidoma lui Moctezuma când a primit vești despre debarcarea lui Hernán Cortés, pe care unii dintre sfătuitorii săi îl considerau trimis de zei: „Prins între două opinii ca într-o menghină, împăratul a făcut ceea ce orice politician face dintotdeauna în asemenea situații: a hotărât să nu hotărască“. (p. 8). Insinuându-se cu speranța eliberării și progresului, așa cum au făcut-o cândva presa scrisă și celelalte mass-media, inteligența artificială a lăsat să se întrevadă apetența spre palierul decizional. Mijloacele de comunicare de masă au eșuat clamând eliberarea, semnala jurnalistul și eseistul Ignacio Ramonet, rezultatul impunerii lor fiind, de altfel, o tiranie a comunicării. Despre inteligența artificială încă nu ne putem pronunța pe deplin, dar interesul spre control îl determină pe da Empoli să pună în balanță (din perspectivă politică) beneficiile și interesele aceste forme de inteligență care transformă datele dacă nu în putere măcar în informație care să hrănească puterea. Eseul lui tratează de fapt, cu ironie cel mai adesea, în tușe fataliste pe alocuri, reacția politicienilor în raport cu conchistadorii hi-tech acostați la țărmul imperiului în declin: „La fel ca pe Moctezuma, docilitatea nu i-a salvat de la pieire pe guvernanții noștri: după ce s-au prefăcut că le respectă autoritatea, câtă vreme erau în inferioritate, conchistadorii și-au impus încet-încet dominația. Azi trăim în vremea prădătorilor, iar felul cum evoluează lucrurile anunță peste tot o epocă în care totul se va decide prin foc și sabie. Cartea de față consemnează ceea ce se petrece, din perspectiva unui scrib aztec și cu mijloacele lui – mai degrabă prin imagini decât prin concepte –, cu scopul de a surprinde ultima suflare a unei lumi care astăzi se năruie și apăsarea de gheață a alteia, care-i ia locul.“ (p. 9). Ceea ce evidențiază eseistul este tocmai această lipsă a fundamentării raționale a deciziei politice în lumea actuală în raport cu controlul noilor teritorii de cucerit: cele virtuale, ale big data. Mai precis, el investighează interesul șefilor marilor companii tehnologice în susținerea populiștilor din țările cu tradiție democratică. Or, în raport cu identificarea acestor teritorii, noile armadas ale spațiilor virtuale pun în practică ceea ce părintele primului tratat modern de politică, Niccolò Machiavelli, proiectase în urmă cu peste jumătate de mileniu, plecând de la modelul controversatului și coruptului Cesare Borgia. Practic, din spații diferite privind, noile teritorii sunt diferite: pentru politicieni, aceste teritorii sunt virtuale și privesc big data accesibile prin algoritmii inteligenței artificiale, pentru experții big data și pentru cei care au afaceri în lumea virtuală, teritoriile de cucerit sunt cele politice, ale lumii reale care decide asupra modului de administrare a noilor lumi și asupra modului de utilizare a instrumentelor, infrastructurii, ecosistemelor IA. Rezultatul este alianța dintre populiștii de oriunde – nu ar trebui să ne oprim asupra listei scurte a lui Giuliano da Empoli, care nu îi ocolește pe Donald Trump, Mohammed bin Salman și Jair Bolsonaro – și cei care dețin marile corporații în domeniul hi-tech (Elon Musk, Mark Zuckerberg, Sam Altman), iar această alianță nu se bazează pe principiile bunului-simț, ci pe cele ale machiavelismului, adică ale unui borgianism actualizat, coroziv, anti-democratic. Observațiile sunt făcute de un fin observator de pe culoarele puterii – calitatea de fost consilier al unui prim-ministru italian democrat, florentinul Renzi, care și-a construit cariera pe alte coordonate decât cele propuse de florentinul Machiavelli – care surprinde în instantanee o serie de imagini developate prin scriitură, care expune într-o coerență provenită din logica borgiană aceste imagini ale apetenței pentru putere, care evidențiază o tehnologie borgiană în raport cu care puțini „profeți” se exprimă. Da Empoli îl poziționează pe Henry Kissinger, fostul secretar de stat american, care s-a stins la 100 de ani, dar care a avut intuiția pericolului, în ipostaza de Cassandră din cetatea reală asediată: „Dacă mai junii săi colegi, avocații democrați și politicienii din Davos nu văd IA decât o miză tehnică, Kissinger o consideră de la bun început o miză politică. Așa ar fi văzut lucrurile, cred eu, și bătrânul meu Cossiga, sau oricare alt lider strălucit din generația lui. Întrucât au cunoscut războiul când erau tineri, nici unul dintre ei n-ar fi căzut în capcană și să conceapă puterea ca pe o competiție între tehnocrați înarmați cu slide-uri PowerPoint. Chiar dacă nu l-ar fi citit pe Fénelon, ei știau de la început că nu ți-e îngăduit să speri, în lumea oamenilor, că o putere superioară ar putea să rămână moderată. Odată ce ei au părăsit scena, am pierdut o asemenea înțelepciune chiar în clipa în care apărea o putere nouă. Fiind un entomolog al puterii, Kissinger i-a sesizat natura profundă. În descrierea sa, IA se naște ca o tehnologie borgiană, a cărei forță constă în capacitatea sa de a produce stupefacție. La fel ca și borgienii, IA se hrănește cu haos și extrage din el surpriza. Deocamdată, capacitatea sa de acțiune este, de bună seamă, limitată, dar viitoarea generație de aplicații, capabile să execute diverse sarcini în mod autonom, se profilează deja la orizont. Precum borgienii, IA nu se sinchisește nici de reguli, nici de proceduri. Nimeni, nici măcar cei care au conceput-o, nu știe cum ia ea decizii. Singurul lucru care contează e rezultatul – succesul, ar zice Milei – indiferent în ce mod ajungem la el. Puterea IA nu are nimic democratic și nici transparent. Mai mult decât artificială, IA este o formă de inteligență autoritară, care centralizează datele și le transformă în putere. Totul are loc într-o totală opacitate, sub controlul unui număr restrâns de antreprenori și de savanți care călăresc tigrul, sperând că-n felul ăsta el nu-i va înfuleca.“ (pp. 125-126). d incolo de conținutul lucrării, poziția lui Kissinger nu îl absolvă de marile controverse legate de propria poziție activată în diferite episoade ori ipostaze față de Asia de Sud-Est sau față de Orientul Mijlociu, în ceea ce privește sprijinul fățiș acordat dictaturilor din America Latină ori, recent, în propunerea injustă făcută Ucrainei, toate interpretabile în raport cu ideologia sa pragmatistă, realist-politică, deci amorală, ci doar permite o înțelegere, grație experienței sale în preajma altor prădători, a mizei politice din spatele IA. Bătrânul rechin Kissinger, care nu era nicidecum „o fosilă nostalgică”, a simțit sângele din apele tulburi ale lumii virtuale fără reguli și a identificat pericolul substituirii, al emiterii de „judecăți strategice despre viitor”. De fapt nu Kissinger contează din această perspectivă, ci perspectiva asupra căreia Kissinger are limpezimea de a vedea efectele schimbării care se instituie ca promisiune. În lumea fără reguli a noului vest sălbatic al Deep Web-ului, în căutarea resurselor depozitate în băncile big data, haosul devine lege. El nu rămâne manifest doar în vestul virtual, ci prin intermediul alianțelor cu populiști ajunși la putere în tot mai multe țări democratice, se extinde în realitatea cotidiană, are efecte directe și asupra celor neconectați ori dezinteresați de noile ritualuri de putere. Lumea se redesenează în raport cu fluxurile de putere coordonate prin algoritmii noii lumi, cu noile armate hibride, umane sau virtuale, de troli și de boți, segmentând publicuri și inoculând idei. Nu proiectele democratice atrag susținerea tehnologică, ci doar cele în care autoritarismul anti-elitist face loc noii lumi, fără reguli, în care forța brută a tehnologiei să suplinească credința ori cunoașterea: „După ce i-a susținut pe Jair Bolsonaro, pe Milei și pe Bukele, după ce a contribuit în mod decisiv la alegerea lui Donald Trump în SUA, Musk și-a întors fața spre Europea. În Marea Britanie, el s-a raliat partidului care a inițiat Brexit. Iar în Germania – partidului de extremă dreapta AfD. Oricine și-ar imagina că o asemenea purtare e una dintre excentricitățile unui miliardar de origine sud-africană ar comite o greșeală fatală. Adevărul este că demersul lui Musk scoate la iveală ceva mult mai important, care depășește preferințele unui senior al tech, chiar dacă e vorba despre unul superputernic. E vorba de un lucru cu rădăcini mult mai profunde și care ar avea urmări mult mai serioase decât cele legate de un singur om. Conchistadorii tech au hotărât să se debaraseze de vechile elite politice. Dacă își ating țelul, lumea lui Lindner, ca și a celor asemănători cu el, liberali și social-democrați, conservatori și progresiști, adică tot ceea ce considerăm a fi axul funcțional al democrațiilor noastre, va fi măturată.“ (p. 106). Putem citi Vremea prădătorilor ca pe o sumă de ipostaze sau de portrete. E clar că textul e fragmentat și că insularitatea personajelor sau ipostazelor borgiene nu are scopul de a evidenția arhipelagul puterii, ci de a lăsa să se înțeleagă circularitatea curenților, logica faptelor, ecuațiile haosului. Adevărata putere e a curentului, nu a vechilor recife politice.