Enigma Picasso: a fost pictorul implicat în furtul „Giocondei“?
În ziua de 23 august 1911, principalele ziare ale lumii anunțau o știre de mare impact: se furase Gioconda de la Muzeul Luvru. Investigația a depășit rapid granițele Franței, curiozitatea și interesul au sporit în săptămânile și lunile care au urmat, au apărut zeci de teorii, se zvonea că fusese văzută în diverse țări, din Spania până în Japonia, s-au scris puzderie de articole care speculau asupra faptei. Consecința a fost că pictura lui Leonardo da Vinci, care înainte de a fi furată nu era nici pe departe atât de cunoscută ca acum, a devenit opera de artă cea mai identificabilă de pe planetă. Cum spune R.A. Scotti, în Furtul surâsului: cine a furat Gioconda de la Luvru?: „Mona Lisa a părăsit Luvrul ca o simplă operă de artă și a revenit transformată într-un simbol.“ Tabloul a rămas pierdut timp de doi ani, căutările au fost în zadar. La un moment dat, Luvrul a considerat-o pierdută pe Gioconda și a retras-o din catalog. Dar cazul va lua o turnură ciudată și va avea o rezolvare neașteptată. La puțin timp după descoperirea dispariției, ancheta a aflat de o mică bandă de hoți de artă din care se spunea că făcea parte și un tânăr artist spaniol încă prea puțin cunoscut: Pablo Picasso. Cu mulți ani mai târziu, acum devenit o celebritate, Picasso avea să-și amintească episodul și să recunoască faptul că modul în care acționase atunci îl făcea să se rușineze chiar și acum. Să analizăm cele petrecute în cazul furtului Giocondei de la Muzeul Luvru. Totul a început la 22 august 1911. Pictorul Louis Béroud făcea o copie a tabloului, drept care a venit la muzeu la prima oră, dar în sala în care era expus a găsit locul gol. Inițial, nimeni nu s-a alertat; cu o zi în urmă, luni, muzeul rămăsese închis publicului pentru niște lucrări de întreținere, așa că paznicii au crezut că tabloul fusese scos pentru a fi fotografiat sau examinat. Abia pe la prânz s-a lămurit cum stăteau lucrurile. Personalul a intrat în panică, galeria a fost închisă, vizitatorii au fost evacuați și a început o căutare frenetică prin tot muzeul. În doar câteva ore, știrea a ajuns la presă. Iată ce scria corespondentul ziarului ABC: „În această dimineață a fost descoperit la Muzeul Luvru un furt senzațional: a dispărut unul dintre cele mai bune tablouri de Leonardo da Vinci, Gioconda. Pictura pe lemn de plop cu dimensiunile de 77 x 53 centimetri este de negăsit, a rămas doar rama, abandonată pe niște scări. E inexplicabil cum ar fi putut hoțul să iasă cu o astfel de lucrare fără să atragă atenția paznicilor.“ Presa engleză titra: „A dispărut una dintre cele mai apre ciate comori de la Luvru“ și descria căutările. La Paris, lumea a fost șocată de atentatul la patrimoniul național. Autoritățile au ordonat închiderea muzeului, prefectul de poliție Louis Lépine a închis frontierele Franței pentru ca pictura să nu părăsească țara. O săptămână încheiată muzeul a rămas închis pentru a facilita investigațiile poliției. Și-a redeschis porțile pe 29 august pentru mulțimile care stăteau la coadă pentru a contempla locul gol de pe peretele pe care fusese Gioconda. A fost o zi istorică: un record de vizitatori, care veneau cuprinși de curiozitate și de tristețe, unii chiar depuneau flori înaintea locului gol în semn de ofrandă pentru moartea tabloului. Paradoxal, absența picturii devenise o atracție în sine. Legenda începuse. Acoperirea mediatică a fost uriașă: săptămâni la rând, presa a urmărit fiecare detaliu al investigațiilor, imaginea Giocondei apărea în neștire, în ziare, reviste și anunțuri publicitare care profitau de scandal. Furtul a evidențiat paza insuficientă a muzeului, doar 150 de oameni pentru 250 000 de piese expuse în nenumăratele galerii ale clădirii. Culmea este că, în urmă cu câteva luni, un ziarist petrecuse o noapte întreagă ascuns într-un sarcofag pentru a denunța situația precară în care se aflau operele, dar gestul său nu avusese niciun fel de urmări. După dispariția tabloului, Théophile Homolle, directorul muzeului, a demisionat. Investigația poliției pornită a doua zi după furt a fost fără precedent în Franța. Prefectul Lépine și judecătorul de instrucție Henri Drioux au condus cercetările și au mobi lizat zeci de detectivi. Mai bine de șaptezeci de inspectori au scotocit clădirea căutând o pistă; n-au găsit decât rama și geamul protector, abandonate pe o scară care dădea în curtea Visconti. Apoi au luat la întrebări angajații, paznicii și muncitorii care lucrau la muzeu; au aflat astfel că luni, 21 august, la ora 7 dimineața, tabloul mai era la locul lui, dar la 8:30 dispăruse. Deci părea că hoțul acționase la prima oră, pesemne stătuse peste noapte ascuns în muzeu, poate într-un dulap sau la toaletă, și părăsise locul deghizat în muncitor. Au urmat diverse ipoteze. Prima, că era vorba de un șantaj și că hoțul avea să ceară în curând o răscumpărare pentru a înapoia tabloul. Altă teorie sugera că era un gest de protest împotriva pazei precare și a lipsei de securitate. S-a vorbit chiar și de un mobil pasional: hoțul ar fi fost un fanatic obsedat de misterioasa femeie portretizată. Dar timpul trecea fără vreun rezultat, toate teoriile au fost date uitării. A continuat și căutarea internațională: porturile, vămile și colecționarii de artă din toată lumea au fost anunțați că se furase Gioconda. Ministerul francez de Arte Frumoase a oferit o recompensă substanțială pentru orice informație, a intervenit până și incipienta poliție științifică – faimosul criminolog Alphonse Bertillon a examinat amprentele digi tale de pe rama tabloului – dar rezultatele nu au fost concludente. Fiecare zi punea presiune pe poliția din Paris, care-și vedea prestigiul pus sub semnul întrebării pentru lipsa de rezultate în privința „furtului artistic al secolului“. Totuși, cu patru ani înainte, în 1907, la Luvru avusese loc un furt de mai mică importanță. Un aventurier belgian pe nume Honoré-Joseph Géry Pieret, prieten apropiat și fost secretar al poetului Guillaume Apollinaire, a profitat de paza precară a muzeului pentru a sustrage două statuete iberice vechi; i le-a vândut lui Apollinaire pentru un preț modic, acesta le-a revândut amicului său Pablo Picasso, tânăr pictor spaniol care începea să-și facă un nume în Parisul avangardist. Și care i-a dat doar 50 de franci pentru cele două piese, perfect conștient că erau de proveniență ilicită. Figurinele – două chipuri masculine sculptate în piatră – l-au fascinat într-atât pe Picasso, încât i-au influențat stilul de atunci. Asta se vede în revoluționarul său tablou din 1907 Domnișoarele de la Avignon, operă fundamentală a cubismului, puternic influențată de arta iberică și primitivă, una dintre cele mai importante opere ale secolului XX și ale istoriei artei. Acest episod tulbure, ulterior cunoscut drept „afacerea figurinelor“, n-ar fi ajuns până în 1911, dar după furtul Giocondei a reieșit la lumină: poliția susținea că era vorba de o bandă internațională de hoți de artă. Într-adevăr, protagoniștii acelui furt minor formau un trio cosmopolit: Pieret, hoțul, era belgian; Apollinaire, intermediarul, deși născut în Italia, avea naționalitate rusă (o va obține pe cea franceză după niște ani, luptând în Primul Război Mondial), iar Picasso, cumpărătorul final, era un spaniol rezident în Paris. Aceste date, la care se adăuga firea rebelă și antiacademică a celor doi artiști, au pus paie pe foc. Cei doi făceau parte din „banda lui Picasso“, un cerc boem poreclit „sălbaticii din Paris“, cunoscuți astfel pentru posturile lor artistice radicale. Simpatizau cu ideile manifestului futurist al lui Marinetti, care propunea arderea muzeelor și ruperea de trecut pentru a elibera arta. În plus, erau legați de furtul statuetelor de la Luvru, ceea ce i-a făcut suspecți și în furtul Giocondei. De parcă asta n-ar fi fost de ajuns, la sfârșitul lui august 1911 alt eveniment i-a adus pe artiști în colimatorul investigației. Géry Pieret, după ce a fugit din Paris, a trimis o misivă provocatoare ziarului Paris-Journal, în care se lăuda cu isprăvile sale și spunea că avusese intenția să fure și Gioconda, numai că alții i-o luaseră înainte. Ca dovadă, trimitea și o a treia statuetă iberică din cele furate cu câteva luni înainte. Insolita mărturisire publică, apărută în presă pe 29 august, a pus din nou paie pe foc. Știrea a fost dezastruoasă pentru Apollinaire și Picasso: îi lega direct de furtul picturii și dezvăluia că erau în posesia unor lucrări furate. Cum povestește Fernande Olivier – modelul și partenera lui Picasso în acea perioadă –, cei doi s-au panicat la gândul că ar putea fi arestați și deportați, căci nu aveau naționalitate franceză. Disperați, s-au gândit să scape de cele două figurine aruncându-le în Sena. În dimineața zilei de 5 septembrie 1911, le-au pus într-un sac și au mers pe malul râului. Nu le-au aruncat, n-au avut curaj. Apoi, Apollinaire a luat o decizie riscantă: le-a predat anonim redacției ziarului Paris-Journal, cel care publicase scrisoarea lui Pieret. Credea că astfel va închide în mod discret povestea, dar a fost taman pe dos, poliția avea un nou fir de care să tragă. Pe 7 septembrie, la două săptămâni după furt, detectivii l-au arestat pe Apollinaire sub acuzația că ar deține opere furate și ar fi complice la lovitura de la Luvru. Poetul a fost supus unor interogatorii susținute, apoi încarcerat la închisoarea Santé (a rămas acolo câteva zile doar, între două și cinci). Presat de autorități și speriat, Apollinaire a spus totul, a declarat că obținuse statuetele de la Pieret și că una i-o dăduse lui Picasso. Ca urmare, s-a emis ordinul ca Pablo Picasso să fie audiat. Tânărul de douăzeci și nouă de ani a fost citat de judecătorul de instrucție Henri Drioux, unde s-a dus foarte speriat. Confruntat cu Apollinaire, frica a fost mai puternică decât prietenia: a declarat că nici nu-l cunoștea, deși erau prieteni de ani de zile. Uimit și adânc rănit, poetul a exclamat indignat: „Dar este Pablo Picasso, prietenul meu!“ Picasso se temea ca scandalul să nu pună capăt pro mi țătoarei sale cariere artistice, de aceea s-a distanțat de Apollinaire ca să se salveze. La rândul lor, autoritățile luau în considerare expulzarea din Franța a lui Apollinaire (străin cu antecedente de indezirabil) și poate și a lui Picasso, dacă se dovedea că ambii erau implicați. Numai că nu existau dovezi împotriva lor, nu exista niciun indiciu care să-i lege de furtul Giocondei, doar statuetele și dovezi circumstanțiale. Poliția a percheziționat atelierul lui Picasso căutând tabloul lui Leonardo sau orice altceva; firește, fără succes. Finalmente, ambii au fost aduși înaintea tribunalului, singura acuzație fiind tăinuirea furtului pieselor iberice. Procesul care a avut loc la finele lunii septembrie 1911 a fost de-a dreptul comic. Angoasat, Apollinaire a mărturisit totul: că îl găzduise pe Pieret, că păstrase piesele furate și încercase să ascundă dovezile. Iar Picasso a izbucnit în plâns, negând isteric, din nou, că l-ar cunoaște pe poet. Cumulul de mărturii contradictorii a făcut ca judecătorul Henri Drioux să-și piardă răbdarea. Nu avea nimic care să-l ajute să recupereze tabloul, astfel că, pe 12 octombrie, i-a eliberat pe cei doi, după o severă admonestare pentru lipsa lor de prudență. De pe o zi pe alta, principalii suspecți s-au văzut exonerați; investigația oficială o lua de la început. Eliberați, cei doi artiști au fost evident foarte ușurați, dar prietenia lor nu va mai fi ce fusese. Apollinaire a fost îndurerat de trădarea lui Picasso în timpul interogatoriului – pictorul nici măcar nu se dusese să-l vadă la închisoare – iar Picasso, rușinat, s-a căit pentru că afirmase că nu-l cunoștea, după cum va declara după niște ani. Nu au mai vorbit niciodată în public despre neplăcutul episod. Picasso și-a continuat ascensiunea meteorică în lumea artei fără ca povestea să-i păteze reputația pe termen lung (de fapt, peste doar câțiva ani avea să ajungă un artist consacrat). Apollinaire, care tânjea să fie acceptat în Franța, s-a înrolat în armată în 1914 pentru a-și dovedi lealitatea și a obține cetățenia. Ironia a făcut ca în timpul Marelui Război tragedia să-i pecetluiască destinul: a murit în 1918, victimă a ceea ce s-a numit „gripa spaniolă“. În fine, în noiembrie 1913, afacerea a luat o turnură vertiginoasă, care va duce la rezolvarea cazului. Un anticar florentin pe nume Alfredo Geri a început să primească scrisori neobișnuite în timp ce organiza o expoziție la Florența. Una, semnată „Leonardo“, îi oferea tabloul Mona Lisa. Neîncrezător, dar curios, Geri i-a răspuns că era dispus să cumpere tabloul, dar voia mai întâi să-l verifice. L-a înștiințat pe directorul muzeelor din Florența, Giovanni Poggi, pe urmă ambii s-au dus la poliție și la directorul general al artelor frumoase din Italia, Corrado Ricci. Capcana era întinsă. Pe 10 decembrie 1913, enigmaticul „Leonardo“ i-a dat întâlnire lui Geri la hotelul Tripoli-Italia din Forența. Poggi și Geri au venit la hotel prefăcându-se interesați să cumpere. Omul le-a arătat tabloul, pe care l-a scos din fundul dublu al cufărului. Părea într-adevăr să fie vorba de portretul Lisei Gherardini, deși în cameră era destul de întuneric: ca să vadă mai bine, i-au propus să traverseze la Galeria degli Uffizi, mai bine luminată. Acolo, sub privirile atente ale lui Poggi, au comparat zgârieturile fine ale lemnului cu descrierea din arhivele Muzeului Luvru – se potriveau perfect. Era tabloul original! Odată autenticitatea confirmată și de Corrado Ricci, s-a dat semnalul convenit și poliția l-a arestat pe vânzătorul care n-a opus rezistență. Și a mărturisit că numele său era Vincenzo Peruggia, era decorator și zugrav italian, avea treizeci și doi de ani și lucrase scurt timp la Luvru, fiind angajat de firma Gobier, care fabrica vitrine. Chiar el instalase sticla protectoare a tabloului. Astfel cunoștea perfect muzeul labirintic și punctele slabe ale sistemului de pază. A declarat textual: „Pe 21 august, zi în care muzeul era închis pentru public, am scos tabloul din ramă profitând de un moment de neatenție, l-am ascuns sub halatul meu alb, am ieșit pe stradă și l-am dus acasă, unde l-am păstrat în acești doi ani“. Prin urmare, în timp ce lumea întreagă căuta cu disperare capodopera, aceasta stătuse timp de douăzeci și opt de luni ascunsă sub patul modestei sale locuințe pariziene. La jumătatea anului 1913 decisese să revină în Italia cu tabloul și să-l vândă, crezând pesemne că va primi o recompensă pentru că o returna. Și a declarat un motiv patriotic: era convins că Napoleon Bonaparte sustrăsese Gioconda laolaltă cu alte comori, așa că el nu dorea decât să „redea tabloul Italiei, adevărata sa patrie“. Însă nu știa că, de fapt, Leonardo da Vinci adusese tabloul în Franța în 1516, unde regele Francisc I, mare protector și mecena al artistului în ultimii doi ani de viață, îl cumpărase în mod legal. Și că, deși la Muzeul Luvru se aflau destule opere spoliate de Napoleon, multe dintre ele spaniole, Gioconda nu se numărase printre ele. Declarațiile lui Peruggia au ajuns la opinia publică italiană, care l-a privit ca pe un patriot, nu ca pe un delincvent. Regăsirea tabloului a provocat eforie, autoritățile italiene au profitat pentru a-l arăta poporului înainte de a fi returnat. Astfel, a fost organizat un adevărat turneu triumfal pe pământul său natal: a fost expus cinci zile la Galeria degli Uffizi din Florența, unde a fost văzut de mii de oameni, apoi a fost dus la Roma, la Galeria Borghese, apoi la pinacoteca Brera din Milano. În cele din urmă, pe 4 ianuarie 1914, după doi ani și patru luni, Gioconda a fost restituită Muzeului Luvru din Paris și repusă la locul ei cu mare pompă și măsuri de securitate sporite. Capitala franceză a primit-o cu ușurare și bucurie. Și hoțul? Vincenzo Peruggia a fost judecat în Italia, în iunie 1914. A repetat că acționase din patriotism, nu pentru profit. Avocatul său a profitat de fervoarea naționalistă a momentului, a insistat pe faptul că omul nu avea antecedente penale, astfel că n-a primit decât un an și cincisprezece zile de detenție, sentință redusă la șapte luni și nouă zile, iar pentru că petrecuse cam tot atâta în arest preventiv, a fost pus în libertate la puțin timp după sentință. Și astfel, autorul celui mai mare furt de artă din era modernă a revenit în anonimat; avea să moară după zece ani, în 1925, în ziua în care împlinea patruzeci și patru de ani, fără alt merit decât că făcuse Mona Lisa celebră în lumea întreagă. Totuși, autoritățile franceze, deși au renunțat să-l extrădeze, nu au crezut în totalitate versiunea lui Peruggia; erau convinse că mai fusese cineva implicat în furt și că exista un scop ascuns. Logic, existența unui posibil complice sau a unui autor moral al furtului a iscat tot soiul de teorii. De exemplu, în 1932, reporterul american Karl Decker a spus că, în 1914, cunoscuse la Casablanca un misterios marchiz pe nume Eduardo de Valfierno, care îi relatase dedesubturile reale ale furtului secolului: planul era să se producă mai multe copii care să fie vândute colecționarilor naivi. A fost Peruggia singurul vinovat sau chiar a existat o rețea de falsificatori care să vândă copii ale tabloului pe piața neagră? În spatele afacerii era și altceva decât patriotismul? Nu vom ști niciodată. La doar câteva zile după sentință izbucnea Primul Război Mondial și presa și-a îndreptat interesul către altceva. Lumea avea probleme mai importante. Pe de altă parte, furtul Giocondei a lăsat o urmă adâncă în viața lui Pablo Picasso: deși a fost dovedit nevinovat și autoritățile franceze nu l-au mai deranjat niciodată, afacerea figurinelor a lăsat o umbră. Deși cariera nu i-a fost defel afectată – a continuat să creeze capodopere și a fost recunoscut ca un geniu –, o vreme s-a temut pentru reputația sa și a regretat că mințise că Apollinaire nu era prietenul lui. După unele mărturii, Picasso se rușina de lipsa de curaj arătată la acel interogatoriu, astfel că a încercat să refacă prietenia cu poetul odată trecut pericolul. În anii care au urmat n-a pomenit de acest episod în public. Din fericire, întâmplarea a rămas ca o notă de subsol în biografiile celor doi și aproape că nu s-a aflat de scurta detenție, știrea prin derii lui Peruggia în 1913 făcând prima pagină a ziarelor. În timp, legenda neagră a lui Picasso ca presupus hoț al Giocondei a mai apărut sporadic în cărți și articole, dar de fiecare dată ca o anecdotă dezmințită de fapte. După aproape o jumătate de secol, într-un interviu cu cineastul de artă Gilbert Prouteau, Picasso a vorbit despre evenimentele din 1911: „Atunci, în timp ce povesteam, am avut înaintea ochilor expresia lui Guillaume, care se schimba la față. Pălise. Mi-e rușine și acum…“ În 1970, cu trei ani înainte de a muri, ca și cum ar fi vrut să-și îndrepte greșeala, Picasso și-a desenat vechiul prieten cu o cunună de laur pe cap, în tabloul Apollinaire și femeia nud. Dar Picasso nu a negat niciodată implicarea sa în cumpărarea statuetelor iberice, a căror proveniență ilicită o cunoștea bine. L-au impresionat, le-a reprodus în zeci de schițe înainte de a le imortaliza chipurile în capodopera sa Domnișoarele din Avignon, pictură care avea să modifice istoria artei. În prezent, Picasso este artistul cel mai bine cotat în istoria artei. Cu excepția tabloului Salvator mundi, atribuit tot lui Leonardo da Vinci, lucrările sale dețin recordurile de vânzare la licitațiile internaționale. Iar pictura inspirată de acele statuete furate a fost detonatorul unei cariere artistice fără precedent. Despre care nu a vorbit niciodată. Poate că dacă figurinele sustrase de la Luvru nu ar fi ajuns în posesia lui, creația sa artistică ar fi urmat alt drum și arta contemporană așa cum o cunoaștem ar fi fost alta. Poate că totul se datorează acelui furt bizar și necunoscut, acelor statuete sustrase dintr-o vitrină de la Muzeul Luvru…
(Volum în curs de apariție la Editura Baroque Books & Arts.)
Traducere din limba spaniolă de Cornelia Rădulescu