Garrett Carr s-a născut în Killybegs în 1975. A crescut în apropierea frontierei cu Irlanda, iar o mare parte din opera sa se concentrează asupra acestei regiuni. Cartea The Rule of the Land: Walking Ireland’s Border (2017), un portret al frontierei, al istoriei, al oamenilor și al culturii acesteia, a fost desemnată „Cartea săptămânii” de BBC Radio 4. Locuiește în Belfast, predă scriere creativă la Seamus Heaney Centre, Queen’s University Belfast, și publică frecvent în The Guardian, The Irish Times, The Economist 1843 și Times Literary Supplement.
Băiatul adus de mare (The Boy from the Sea, 2025), primul său roman, a fost revelația anului trecut în literaturile scrise în engleză. Desemnat cel mai bun debut al anului 2025 (The Observer) și una dintre cele mai bune cărți ale anului 2025 (The Sunday Times), a fost finalist la Kerry Group Novel of the Year Award, la An Post Irish Book Awards și la British Books Awards, și a câștigat Prix Littéraire des Ambassadeurs de la Francophonie en Irlande în 2026, fiind tradus deja în douăsprezece limbi.
În Killybegs, așezarea de pe coasta Irlandei unde sentimentele nu se exprimă, faptele vorbesc, greșelile se răscumpără discret și greutățile sunt trecute sub tăcere, apariția aproape miraculoasă a unui prunc adus de ape trezește emoții care nu pot fi puse în cuvinte. Botezat Brendan de către Ambrose Bonnar, pescarul care îl adoptă, copilul va deveni o sursă de fascinație, conflict și speranță pentru un oraș prins în vârtejul unei lumi în rapidă schimbare. Ambrose se simte mai în largul său pe mare decât pe uscat, poate pentru că vuietul oceanului te obligă la tăcere. Îl ia pe Brendan în casa sa din dragoste, sperând că Declan, fiul lui, și Christine, mama acestuia, îl vor accepta, însă decizia va perturba echilibrul familiei și al comunității. Mereu excentric, în ciuda – sau poate din cauza – dorinței sfâșietoare de a aparține locului, Brendan își va răni, prin simpla existență, fratele gelos. De-a lungul celor douăzeci de ani ce se vor scurge de la apariția băiatului adus de mare, cei patru vor trebui să se reclădească și să-și găsească un drum.
Ambrose simțea că un prunc adormit pogoară asupra casei respective un soi aparte de tihnă: caldă și palpabilă, la fel de concretă precum pereții casei. A pus un prosop peste abajurul veiozei din dormitorul lor, pentru a face lumina mai blândă. Declan fusese mutat în cealaltă cameră pentru a elibera pătuțul și Ambrose așezase în el bebelușul înfășat.
– Ia te uită la tine, a șoptit Ambrose și s-a întins spre noptieră; a dat drumul la radio încet și a început să se audă în surdină buletinul meteo pentru transportul maritim, repetițiile lui fiind un fel de cântec de leagăn.
A durat ceva până când Christine a reușit să-l instaleze pe Declan în patul cel ciudat. Apoi a venit la ușă și a rămas în pragul ei, privindu-l pe Ambrose, care se uita atent la bebeluș. A hotărât să nu distrugă momentul și s-a strecurat în liniște la bucătărie și a ridicat plasa cu cumpărături de dus la ai ei. Cam de două ori pe săptămână, Phyllis o suna pe Christine și o ruga să „dea o fugă până în oraș“ după provizii. Christine știa că aceste solicitări erau modul lui Phyllis de a-i aminti de familia din care se trăgea, arătându-i că are și alte obligații, însă ea nu se plângea, nu era mare lucru.
În scurtul ei drum până la bungaloul familiei Lyons, părul i-a fost acoperit de un strat subțire de burniță. Casa era din beton, construită în anii 1950, și dădea o impresie puternică de greutate și de soliditate; avea tencuială nevopsită din bucăți neregulate de piatră, țigle groase și ondulate de azbest și ferestre cu rame de oțel împărțite în gemulețe. Furtunile Atlanticului nu afectaseră niciodată această casă; geamurile erau prea mici, iar țiglele prea grele. Christine a deschis ușa de la intrare în timp ce ciocănea în ea și a lăsat punga cu cumpărături pe covor. Phyllis a apărut în pragul ușii camerei din față și a zis:
– Intră.
Christine a ezitat, prefera să i le lase rapid și să plece, dar Phyllis deja dispăruse. De când avea viața ei, Christine observase cum se face tot mai mică de fiecare dată când intră în casa tatălui ei. Sentimentul era unul fizic – i se părea că o apasă ceva pe umeri –, dar, în egală măsură, și mental – o senzație de inhibiție, că personalitatea îi e sugrumată. Își dăduse seama că probabil toți anii ăștia, toate zecile de ani în care trăise sub acoperișul cu țigle grele, fusese probabil, fără s-o știe, strânsă în sine, ca un arc.
Odaia din față a familiei Lyons era luminată de un singur bec foarte puternic ce atârna din mijlocul tavanului. Lumina era proiectată drept în jos de un abajur gros, ce dădea încăperii o atmosferă de cameră de interogatoriu. Christine a rămas lângă ușă, nedorind să intre în conul de lumină. În mod normal, tatăl ei era așezat la masă, iar Phyllis îl servea, sau în fotoliul lui, uitându-se la televizor, așa că a fost bulversată să-l găsească stând în picioare în celălalt capăt al camerei.
– Ai un musafir, a zis el.
– Doar în noaptea asta, a zis Christine.
– Noi n-am avut niciodată treabă cu pomenile, nici n-am dat, nici n-am primit, a zis Eunan.
– Doar o noapte, a zis Christine.
Pe consola televizorului stătea o fotografie înrămată, Declan când era bebeluș. Însă asta nu însemna că Eunan voia să vadă în jur progenitura altora. Mândria lui față de nepot era în mare parte una de natură procreativă, era plăcut să-și vadă genele duse mai departe, în viitor.
– Ambrose are o mulțime de frați și de surori, a zis Phyllis, stând în picioare lângă comodă. Un bărbat care-a crescut așa își dorește întotdeauna să aibă și el o familie numeroasă.
– Of, tu și teoriile tale, a zis Christine.
– Așteaptă și-ai să vezi, a zis Phyllis, o să înceapă să lanseze aluzii c-ar fi bine să păstrați copilul și pe urmă, dacă nu obține ce vrea, o să fie nefericit. Ar trebui să duci copilul ăla înapoi la asistentă mâine dimineață, cât mai devreme.
Astea erau coordonatele de bază ale lumii lui Phyllis, s-a gândit Christine: bărbatul casei voia diverse lucruri, iar femeia trebuia să se dea peste cap să-i împlinească acele dorințe, ori să găsească modalități de a le contracara, fără confruntare directă. Phyllis pur și simplu nu-și putea imagina că Christine ar putea face ceva fiindcă pur și simplu așa își dorește.
– Ar cam trebui să plec, a zis.
– Ai adus șuncă pentru sandvișurile tatei?, a întrebat Phyllis.
– Nu mi-ai cerut șuncă, a spus Christine.
Phyllis a măturat podeaua cu privirea, dezamăgită din nou.
– O să mă duc la magazin dimineață, a zis Christine.
A pornit spre casă, cu brațele strânse bine în jurul trupului și bătând cu degetul arătător în haină, tânjind la o țigară. Golful cu valuri înfoiate nu se vedea în noapte, dar se simțea în aerul încărcat, iar dinspre apus, din toate direcțiile, se auzea un zgomot alb, de frecvență joasă. Acasă, l-a găsit pe Ambrose lăfăindu-se pe canapeaua de două locuri din camera de zi, zâmbindu-i cu o mulțumire blândă; datorită prezenței bebelușului, era extrem de bine dispus. Soțul ei își păstrase mereu un optimism inocent despre lume, o însușire ce uneori o înfuria pe Christine, dar pe care i-o și admira. I-a luat țigara dintre degete, a tras lung din ea și l-a privit.
– Te distrezi?, l-a întrebat.
A doua zi după-masă a sunat telefonul și a răspuns Ambrose; era asistenta regională. El a ascultat, apoi a acoperit receptorul cu mâna și i-a zis Christinei:
– Până la urmă, familia McGinleys nu poate lua copilul, așa că ne întreabă dacă nu putem să-l mai ținem încă o noapte.
Fără să ezite, Christine a zis:
– Sigur că putem.
Faptul că alde McGinleys se răzgândiseră era un semn că încântarea noastră în privința pruncului începea să pălească. Eram un soi de oameni înclinați mereu către realismul cel mai bazal, și până la urmă tot aici am fi ajuns, dar am ajuns mai rapid datorită lui Phyllis. Ea împrăștiase în oraș câteva adevăruri dure. În dimineața aia se dusese la poștă și ne găsise pe câțiva dintre noi adunați și discutând despre copil. Aveam tendința de a adopta un ton solemn în conversațiile noastre, iar unii dintre noi tocmai fuseserăm în pelerinaj la plaja pietroasă, să ne uităm la butoi. Sally Keeney și-a dus o mână la gât, într-un gest de reverență. – E frumos, cum stă așa acolo, a zis.
Phyllis s-a băgat în vorbă și a întrebat:
– E adevărat că butoiul e căptușit cu folie de aluminiu? Ca un curcan de Crăciun!
Sally n-a fost prea încântată, dar toți ceilalți s-au uitat unul la altul ca să confirme că e în regulă să râdă, și apoi au râs. Până atunci, ziceam cu toții că butoiul e căptușit cu foaie argintie, știind că e folie de aluminiu, dar nevrând să recunoaștem asta public. Acum o recunoscuserăm și vraja pătuțului plutitor se diminuase.
Apoi, la măcelărie, Phyllis întrebase despre locul în care se afla butoiul: la zece metri dincolo de linia mareei și lângă potecă. Mossy ar fi putut în mod sigur să-l fi tras până acolo, dar de ce atât de departe? Cei prezenți au recunoscut că era o întrebare pertinentă. În plus, butoiul era ridicat pe un morman de pietre. Nu exista nici un motiv ca Mossy să construiască această movilă, nu trebuia decât să ia copilul în brațe și să pornească spre oraș.
Conversațiile dintre noi au continuat și în curând a fost pusă cap la cap o altă versiune a evenimentelor, una mai probabilă. Cineva, probabil mama, vrusese să lase pruncul în siguranță, dar și să dispară nevăzută de nimeni. Plaja pietroasă era o alegere logică; era izolată, dar pe lângă ea treceau în mod sigur muncitori și copii în drum spre școală, care ar fi dat nas în nas cu butoiul, așezat chiar lângă potecă. Am început să ne dăm seama că butoiul nu fusese împins de valuri și băiatul nu fusese adus de mare, era pur și simplu încă un copil abandonat, iar întâmplarea făcuse ca Mossy să fie prima persoană ce trecuse prin zonă. Familia lui Mossy l-a luat la întrebări, în căutarea adevărului, însă n-au reușit să scoată nici un cuvânt de la el.
– Oare e posibil ca Mossy să fie tatăl? s-a întrebat Manus McManus cu voce tare, la tejgheaua barului de la Ship Inn, unde bea alături de alții.
Cei prezenți i-au cântărit câteva clipe spusele, după care a izbucnit un râs general.
– Mai întâi să-i explice cineva cum ajungi cu dânsa-ntr-însa!
Discuția s-a centrat asupra unei fete care stătuse în casele înșiruite din spatele stației de pompieri. Acele case aveau ferestrele sparte, vopseaua coșcovită și curțile împânzite de buruieni înalte de peste un metru. Unii dintre bărbații fără slujbă locuiau acolo, alături de cei ce se lăsaseră de școală, care stăteau două săptămâni și înnoptau oriunde se putea. În ultimele luni, fata venise și plecase de aici de câteva ori și-și găsise de lucru la o fabrică de procesare, dar nu-și mai amintea nimeni exact cum o chema. Colette? Catherine? Cineva a zis Christabel, ceea ce părea puțin probabil, dar prin casele astea se perindau tot soiul de ciudați. Știam că nu se mai află în oraș și fetele care lucraseră la benzile rulante de lângă ea erau convinse că fusese gravidă.
La început, asociaserăm pruncul cu Atlanticul și cu aerul curat, însă acum era întinat de străzi dosite, iz de jilav și de oameni fără căpătâi, cu secrete. Asistenta regională a zis că până la urmă bebelușul nu era chiar o minune de copil, îi vomitase pe uniformă și se uitase urât la ea. A sunat la familia Bonnar și l-a rugat pe Ambrose să-l mai țină la ei pentru a treia noapte. El a acoperit iar receptorul cu mâna și s-a uitat la Christine. Ea s-a uitat la fața lui sinceră și la ochii plini de speranță și a încuviințat în tăcere.
În seara aia, Ambrose a așezat iar pruncul adormit în pătuț. Apoi s-a întins în pat, ascultând respirația copilului și vântul ce se izbea de țigle. Ambrose știa că ar trebui să se ducă la bucătărie, dar la fel de bine știa că urmează să i ceară socoteală și instinctul îl îndemna s-o evite; era genul de om care preferă o viață care curge liber, fără borne de decizii negociate. Când a auzit-o pe Christine apropiindu-se, Ambrose a închis ochii și și-a înfundat capul în pernă. Ea a intrat, s-a uitat la bebeluș, apoi s-a așezat pe pat. Nici nu s-a obosit să comenteze că știe că soțul ei nu doarme, doar a vorbit.
– Spune-mi cum vezi tu lucrurile.
Pare simplu, dar Ambrose nu era deloc pregătit pentru asta. Nu fiindcă nu și-ar fi găsit cuvintele; știa destule cuvinte, atât în engleză, cât și în irlandeză; ceea ce-i lipsea era capacitatea de a se vedea din exterior, de a se înțelege din afară. Nu era singurul, cu toții aveam facturi de plătit și n-aveam timp să stăm să ne gândim la noi înșine, de parcă am fi fost cine știe ce creaturi fascinante. Ambrose se trăgea dintr-un lung șir de bărbați și femei care erau la fel, lipsiți deopotrivă de abilitatea și interesul de a ne analiza gândurile și comportamentul.
Christine a zis:
– Știi, da, că bebelușul ăsta nu e unul dintre cei pe care i-am pierdut?
Ambrose s-a crâmpoțit tot la față. Ar fi putut fi durere, ar fi putut fi amuzament.
– Și tu acum, a zis. Nu sunt atât de idiot.
– Și tu știi că mama lui adevărată ar putea să vină după el? a zis Christine.
– Știu, a zis Ambrose și a deschis ochii.
– Ar putea să apară în orice clipă, a zis Christine.
– Dar cine o să aibă grijă de el până atunci? a spus el. Și apoi, mai circumspect: Cine o să aibă grijă de el dacă ea n-are?
Christine n-a răspuns. Învățase cum să reacționeze la retorica lui Ambrose în primele două săptămâni după ce-l cunoscuse; se uita pur și simplu la el până când el își dădea singur răspunsul. De obicei, îi lua cinci secunde, dar în seara asta a fost nevoie de douăzeci și cinci. Christine a așteptat în timp ce pe fața lui s-au perindat o serie de expresii. Într-un final, el a zis:
– Mă gândeam că am putea face asta noi.
Doar câteva zile mai târziu, familia Bonnar a trimis prin poștă la Dublin o cerere de adopție, însoțită de scrisori de recomandare de la preot și șeful poliției locale. Apoi au așteptat. Lui Christine nu-i păsa ce părere are tatăl ei despre asta, dar își făcea griji privind reacția lui Phyllis, așa că nu le-a spus de cerere; gândul la chipul plin de reproș al surorii ei o oprise să facă asta. A preferat în schimb să-și spună că e posibil ca cererea să nici nu le fie aprobată, așa că n-avea nici un rost să facă mare tevatură. Majoritatea dintre noi eram de acord cu Christine în privința asta, știam că e mai bine să nu vorbești despre un lucru până când nu e sigur, însă Ambrose era o persoană de un optimism exuberant și era greu să-l ții potolit când era încântat. Nu s-a putut abține să nu le povestească tuturor celor din jur despre cerere și într-o seară Phyllis a străbătut furioasă ulița și a intrat pe ușa din dos a Bonnarilor. Christine tocmai dăduse cu mopul pe linoleum, lăsând în aer un parfum artificial de lămâie și un luciu umed, dar Phyllis a traversat podeaua fără să-i pese și Christine a știut că auzise despre cerere.
– E adevărat, nu-i așa? a întrebat Phyllis.
– Da, este, a recunoscut Christine.
– Un copil care n-are nici o legătură cu noi! a zis Phyllis. Un copil care ar fi putut veni de oriunde!
Christine a rămas cu mâinile împreunate, regretând că și-a rănit sora, dar fără să spună nimic.
– Poți să-i spui tatei singură! a zis Phyllis. N-o să fac eu asta în locul tău!
Christine s-a strâmbat. Pentru sora ei, iadul de pe lume era să fie nevoită să-i spună tatălui lor ceva care să nu-i fie acestuia pe plac. Christine a luat chiar pe loc decizia de-a i-o spune ea, și de-a o face cu mândrie; era momentul să-i țină în fine piept cineva. S-a îndreptat de spate, într-un mod care ar fi rămas imperceptibil majorității oamenilor, dar Phyllis l-a văzut.
– Chiar nu ai pic de respect pentru el? a zis, șocată de sfidarea surorii ei.
Privirea lui Christine era fermă.
– Și cu mine cum rămâne? a spus Phyllis.
Christine s-a înmuiat când a auzit-o.
– Of, Phyl. Vreau să fii fericită, sigur că asta îmi doresc, a zis.
– Și de-asta ai secrete față de mine? a zis Phyllis coborând glasul pierită, simțindu-se părăsită.
Phyllis știa că bebelușul avea să-i acapareze atenția surorii ei, că aceasta avea să dispară iar în lumea maternității pline de obsesii, așa cum se întâmplase și la venirea pe lume a lui Declan, dar măcar Declan făcea parte din familie, în vreme ce acum Christine avea de gând să meargă până dincolo de pânzele albe pentru acest alt copil.
– Nici măcar nu știm încă dacă o să ni-l dea, a zis Christine.
– Ei, sigur o să vi-l dea, a zis Phyllis și a început din nou să țipe.
Îi era ușor să se înfurie, spunându-și că se războiește în primul rând în numele tatălui lor, și nu al ei.
– O să implorați și-o să implorați până o să vi-l dea. Ești disperată să găsești orice scuză ca să stai departe de tata. Preferi să ai grijă de copilul altcuiva decât să mă ajuți să am grijă de propriul tău tată.
– Nu, nu, a zis Christine, dar în adâncul sufletului i se făcuse rău; ăsta era adevărul.
Phyllis s-a răsucit pe călcâie și a plecat, lăsând ușa din spate deschisă. Dacă Christine ar fi alergat imediat după ea, răcirea relațiilor dintre ele ar fi putut fi evitată, însă n-a făcut-o. Și-a lăsat sora să plece.
O lipsă subită de încredere în propriile ei motivații o țintuise pe Christine locului. Simțea că o cuprinde greața; trebuia să ai motive serioase ca să adopți un copil. A simțit o nevoie imperioasă de a afla răspunsul la o întrebare; trebuia să facă un test, cât mai rapid posibil.
Îl auzea pe Declan jucându-se în odaia lui, dar dinspre camera pe care ea și soțul ei o împărțeau cu bebelușul nu se auzea nici un sunet. A intrat, atât de îngrijorată, că a pășit în vârful picioarelor. Pruncul era adormit în pătuțul lui, răsucit ca o ureche. Mirosea a caramea topită și a talc. Christine s-a uitat la el și a fost ușurată că nu a fost nevoie să scormonească adânc în sufletul ei – inima i-a zvâcnit imediat, cu putere. S-a aplecat și i-a privit chipul; era ciudat să facă asta fără impusul obișnuit de a căuta o legătură cu ființișoara din fața ei, de a căuta asemănări cu ea sau cu soțul ei. Nu exista nimic de acest gen și asta făcea ca acest copil să pară o persoană în sine, unică, și un băiat care avea nevoie să ajungă să aparțină cuiva. A întins mâna și l-a ridicat extrem de ușor. Dragostea crește din experiențele împărtășite și Christine era sigură că ea și acest copil aveau să împărtășească o mulțime de experiențe. Christine a pus bebelușul pe umărul ei și a simțit un soi de conexiune între ei.
– Nu-ți face griji, a zis.
(Volum în curs de apariție la Editura Humanitas Fiction, Colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu.)
Traducere din engleză de Vali Florescu