„Akira Mizubayashi dă dovadă de aceeași siguranță a
stilului pe care o au muzicienii pe care îi aduce în scenă.
Nu urmărește efecte facile; pur și simplu emoționează,
iar asta este cu mult mai greu de realizat – și cu atât mai
prețios.“
Le Figaro Littéraire
În primăvara lui 1945, în ultimele luni ale celui de-al Doilea
Război Mondial, Ken Mizutani, un tânăr violoncelist
japonez format la Paris și considerat un muzician
excepțional, primește ordinul de încorporare. Înainte de
a fi înrolat în armata fanatizată a împăratului Hirohito,
virtuozul petrece o ultimă noapte de iubire alături de
Hortense Schmidt. La despărțire, ascunde într-un prețios
violoncel Matteo Goffriller din 1712 o scrisoare adresată
unui necunoscut și îi încredințează instrumentul lui
Hortense. Dorul și nevoia de a păstra vie amintirea lui
Ken o împing pe Hortense să realizeze o replică a
instrumentului. Șapte decenii mai târziu, Pamina, nepoata
lui Hortense, care a ales să ducă mai departe meseria de
lutier a bunicii, va descoperi din întâmplare toate aceste
obiecte și va pune în mișcare o investigație emoționantă
care reunește muzicieni, lutieri și urmașii personajelor
de odinioară, descurcând firele unei istorii în care iubirea,
muzica și memoria se împletesc într-o partitură la fel de
bogată și de surprinzătoare ca o suită de Bach. (Editura)
BIOGRAFIE
Scriitorul japonez de expresie franceză Akira
Mizubayashi s-a născut în 1951. După studii la
Universitatea Națională de Limbi și Civilizații
Străine din Tokyo, a plecat în Franța în 1973 și a
urmat o pregătire pedagogică la Montpellier
pentru a deveni profesor de limba franceză. În
1976, a absolvit la Tokyo un masterat de literatură
modernă, apoi, în 1979, s-a întors în Franța ca
student la École Normale Supérieure, unde și-a
susținut doctoratul cu o teză despre Jean-Jacques
Rousseau. Din 1983 predă limba franceză la Tokyo.
În 2011, a câștigat Prix du Rayonnement de la
langue et de la littérature françaises, precum și
Prix littéraire de l’Asie pentru debutul său, Une
langue venue d’ailleurs (2010). În 2013, a obținut
Prix littéraire Richelieu de la francophonie. A mai
publicat autobiografia Mélodie. Chronique d’une
passion (2014), eseul Petit éloge de l’errance
(2014), precum și romanele Un amour de Milleans
(2017) și Inimă frântă (Âme brisée, 2019;
Humanitas Fiction, 2021), recompensat în 2020
cu Prix des libraires, Prix Culture et Bibliothèque
pour tous, Prix de la Ville de Deauville și Prix des
Lecteurs des Écrivains du Sud. În 2022 apare
romanul Regina inimii (Reine de coeur, 2022;
Humanitas Fiction, 2024), urmat, în 2023, de Suita
de neuitat (Suite inoubliable; Humanitas Fiction,
2026), laureat în 2024 al Prix littéraire Guy
Bedouelle și Prix littéraire des Musiciens – câștigând
deopotrivă Premiul pentru roman și Premiul
publicului –, finalist în selecțiile Prix Goncourt,
Prix littéraire Le Monde și Prix Jean Giono. Cel
mai recent roman al său, La Forêt de flammes et
d’ombres, apare în 2025 și este deja selecționat
pentru Prix du Roman Fnac și Prix Jean Giono. În
2014 i s-a acordat distincția Chevalier dans l’Ordre
des Arts et des Lettres. (Editura)
Își amintea de toate atelierele de luterie
în care lucrase; imaginile instrumentelor
marilor maeștri defilau una după alta
în memoria ei vizuală. Dar nici unul
nu se potrivea cu instrumentul care
se prezenta privirii ei în toată splendoarea
lui neagră. Cu toate acestea, Pamina era ferm
convinsă că îl mai văzuse.
– Pamina, nu-ți face griji; îți vei aminti când
te aștepți mai puțin…
– Poate…
– Te las să lucrezi. Să mă chemi, dacă ai
nevoie de mine. Dar nu vei avea nevoie de mine,
sunt convins…
Pamina s-a dus la bancul de lucru; și-a
făcut loc, lăsând deoparte viola aflată în curs de
fabricație. Apoi s-a întors la bancul de lucru al
bătrânului lutier; a luat de gât violoncelul lui
Guillaume Walter și l-a așezat cu grijă pe masa ei.
A scos din cutia de ustensile o pensulă și un cuțit
pentru desprins fața instrumentului, asemănător
cu un cuțitaș pentru unt. Apoi, s-a dus la bucătărie
să ia un pahar plin cu apă fierbinte. S-a așezat și a
început să demonteze violoncelul lui Guillaume
Walter. Pentru a demonta un violoncel, ai nevoie
de răbdare și multă precauție. Trebuie să eviți cu
orice preț deteriorarea feței, precum și a ecliselor
asamblate ca o coroană. Pamina lucra încet. Aplica
pensula înmuiată în apă fierbinte între partea de
sus și părțile laterale pentru a dizolva cleiul de oase.
Când cleiul s-a înmuiat suficient, a strecurat ușor
cuțitul special între față și eclise. Aceste două gesturi
s-au repetat la nesfârșit: dizolvarea cleiului cu
ajutorul pensulei înmuiate în apă fierbinte și
introducerea cuțitului în interstițiu pentru a
desprinde treptat fața. Pamina a avut nevoie de
trei ore bune pentru a finaliza această sarcină
delicată și meticuloasă.
În cele din urmă, a desprins fața violoncelului.
O bucată minusculă de hârtie lipită în interior,
pe spatele instrumentului, i-a atras privirea:
Matteo Goffriller fecit
Venetijis anno 1712
„A făcut această bijuterie neagră acum peste
trei sute de ani“, și-a spus. Privirea Paminei rătăcea
în interiorul violoncelului larg deschis. Deodată,
a fost oprită de un detaliu foarte bizar și neobișnuit:
o gaură mare chiar în mijlocul butucului inferior,
în partea de jos a instrumentului.
„Ce-i asta?“, se întreabă ea.
Pamina s-a aplecat pentru a privi gaura mai
atent. A găsit mai întâi o fotografie mică înfățișând
un tânăr cântând la violoncel. Apoi, a descoperit
două foi de hârtie înfășurate, pe care le-a scos cu
grijă. Le-a desfăcut. Părea o scrisoare. Le-a rulat
de două ori în cealaltă direcție, astfel încât,
netezindu-se cât de cât, să le poată vedea bine.
Era într-adevăr o scrisoare cu o caligrafie delicată
și ordonată. Era datată 2 aprilie 1945 și adresată
unei persoane desemnate cu inițialele R.K.
„A îndrăznit să facă o gaură în butuc pentru a
ascunde această scrisoare!“, și-a spus ea.
Profund tulburată, Pamina l-a chemat pe
Jacques.
Surprins de tonul precipitat al vocii tinerei,
Jacques a alergat într-un suflet la ea.
– Ce se întâmplă, fetițo?
– Privește, e o gaură în butuc și înăuntru
am găsit asta!
– …
Pamina i-a întins scrisoarea care, între timp,
se rulase din nou.
– Este japoneză! Datată 2 aprilie 1945. A fost
deci scrisă acum mai bine de șaptezeci de ani!
Dormea acolo… în acea gaură… Și tu ai fost cea
care a trezit-o! Există șanse mari ca persoana care
a scris această scrisoare și cea căreia îi fusese
adresată să nu mai fie în această lume…
Pamina a căzut pe gânduri.
Deodată, un gând, mai rapid decât fulgerul,
i-a trecut prin minte. A fost o iluminare. Parcă
dintr-odată o rază de lumină strălucitoare străpunsese
straturi groase de nori cenușii, ca să regăsească
toată claritatea lumii întinzându-se în fața ei cât
poți vedea cu ochii. „Da, l-am văzut la tata!“, a
strigat Pamina în sinea ei. „Nu cred ca a fost expus
în magazin ca restul instrumentelor. Era în altă
parte… într-un alt loc care nu-mi era familiar…“
Imediat, Pamina și-a scos telefonul ca să-și
sune tatăl. După șapte apeluri, a pornit robotul
telefonic. Pamina a lăsat un mesaj.
Tânăra a început să examineze „inima“
frântă de pe spatele tablei violoncelului Goffriller.
Dar, câteva minute mai târziu, prea nerăbdătoare
să vorbească cu tatăl ei, l-a sunat din nou.
– Alo, da, scuză-mă, a răspuns Léon, gâfâind,
tocmai voiam să te sun…
Pamina, bucuroasă să-i audă în sfârșit vocea,
i-a spus că voia să-l vadă imediat, în aceeași zi,
pentru o problemă urgentă și că, luând TGV-ul
de la 16:30, va ajunge la Le Mans o oră mai târziu.
Intrigat de această abordare urgentă și neobișnuită
a fiicei sale, Léon a răspuns că va veni s-o ia de la
gara Le Mans la 17:30.
Pamina s-a dus să-l vadă pe Jacques care,
așezat în fotoliu, citea misterioasa scrisoare ascunsă
de mult în burta violoncelului lui Matteo Goffriller.
Ea i-a spus despre ideea de a merge la tatăl ei.
– Cu ocazia asta, petrece câteva zile cu părinții
tăi!
– O, nu, mâine mă întorc, mă așteaptă „inima“
frântă!
Pamina a plecat în fugă.
Jacques s-a cufundat din nou în lectura
scrisorii.
26
Léon Schmidt, în vârstă de șaptezeci de ani,
deținea în continuare magazinul de muzică, iar,
cu o echipă de încredere, își gestiona și își supraveghea
afacerile de la țară, din Le Mans, unde se retrăsese
de câțiva ani împreună cu soția sa, Catherine.
Tatăl și fiica stăteau unul lângă altul pe un colțar
primitor. Catherine a sosit cu un ceainic englezesc
de porțelan și trei căni așezate pe o tavă.
– Deci ești fericită să lucrezi în noul tău
atelier?
– Da, este o șansă nesperată pentru mine.
– Ce noroc să intri în atelierul lui Jacques
Mail lard! a exclamat Léon.
– Sunt foarte fericită pentru tine, draga
mea, a spus Catherine, turnând ceaiul în cești.
Pamina abia aștepta să ajungă la miezul
problemei.
– Tată, mi se întâmplă ceva absolut incredibil.
Jacques mi-a încredințat repararea unui violoncel
de Matteo Goffriller, care este în prezent împrumutat
unui tânăr violoncelist francez…
– O, da? Să ai grijă de un Goffriller, nu ai
parte de așa ceva în fiecare zi. Cine este acest
violoncelist?
– Numele lui este Guillaume Walter.
– Vorbeau despre el la France Musique acum
câteva zile. Dacă îmi amintesc bine, a câștigat un
concurs în urmă cu câțiva ani…
– Imaginează-ți că este un violoncel care
are o culoare închisă foarte specială. Este roșuvișiniu
foarte întunecat, un pic ca anumite violoncele
Montagnana…
– La fel ca al bunicii tale…
– A făcut un violoncel?
– Da, draga mea.
– Nu știam că mama ta a făcut un violoncel.
Credeam că făcuse doar două viori și o violă…
– Chiar așa, ai o memorie bună!
Potrivit lui Léon, aceste trei instrumente
fuseseră de fapt expuse în magazin cu o etichetă
„vândut“, tocmai pentru a nu fi vândute. Dar asta
nu era tot: cu puțin timp înainte de moartea ei,
Hortense, mama lui, le dăduse un violoncel părinților
ei, bunicii lui Léon, insistând cu tărie că nu este
de vânzare și că vrea ca el să rămână în familie…
Ea ținea la violoncel ca la lumina ochilor. Era expresia
pe care bunica lui Léon o folosise despre relația
lui Hortense cu instrumentul ei. Nu o uitase
niciodată. În plus, tot ce știa Léon despre violoncelul
mamei sale provenea de la bunica lui. Privirea lui
Léon s-a întunecat brusc. Pamina și-a văzut tatăl
cufundat în gânduri. Atunci Pamina i-a spus
despre ciudata senzație de déjà-vu care pusese
stăpânire pe ea, când văzuse violoncelul Goffriller
scos din cutie.
– Deci la noi acasă l-am văzut… Unde este
acum?
Léon, cufundat în gânduri răzlețe, nu a 31
răspuns.
– …Tată, unde-i acum violoncelul?
– …O, scuze. L-am primit când au murit
amândoi bunicii mei. Tu nu te născuseși încă. De
atunci îl am în depozitul magazinului, bine
conservat, bine întreținut.
– Deci atunci l-am văzut… nu mai știu când.
Eram probabil foarte mică…
– Cu siguranță. Nu există altă posibilitate.
– Aș vrea să-l văd, tată.
– Trebuie doar să vii la magazin. Mă duc
acolo poimâine. Dar cred că vrei să-l vezi cât mai
curând posibil…
Léon și-a privit fiica cu tandrețe.
– Dacă vrei, putem merge acolo mâinedimineață.
E bine așa?
27
Precedată de tatăl ei, Pamina a intrat în
depozitul întunecat prevăzut cu o singură fereastră
cu vedere la curtea clădirii. Léon a aprins lumina.
Se auzea un mic zgomot mecanic: era cel al
dispozitivului care asigura menținerea optimă a
temperaturii și umidității încăperii. S-a dus direct,
fără nici o ezitare, la instrumentul pe care fiica lui
dorea să-l vadă.
Pamina a îngenuncheat în fața instrumentului,
pentru a fi la aceeași înălțime cu el. Privirea ei
străbătea întreaga suprafață a feței; apoi s-a fixat
pe spate și pe eclise. Astfel, întorcând iar și iar
violoncelul, Pamina scruta fiecare colțișor ca un
entomolog cufundat în examinarea unui fluture
rar, cu o lupă în mână.
– Te las, Pamina. Când termini, nu uita să
încui ușa.
– Da, tată. Nu-ți face griji.
Trecuse o jumătate de oră când Léon și-a
văzut fiica intrând în biroul lui. Ținea violoncelul
de gât.
–Tată, aș dori să-l studiez mai în detaliu. Îl
pot duce la atelierul meu? Aș vrea să i-l arăt și lui
Jacques.
– Bineînțeles că poți! a exclamat Léon, cu
un aer vizibil mulțumit.
– Sunt intrigată de asemănarea dintre acest
violoncel al mamei tale și cel al lui Matteo Goffriller.
De aceea aș dori să îl examinez împreună cu Jacques
îndeaproape.
– Nu te grăbi… Fă-o pe-ndelete.
28
Pamina s-a întors la atelier cu violoncelul
bunicii sale în spate. L-a pus pe bancul de lucru.
A deschis cutia, a scos instrumentul și l-a așezat
chiar lângă violoncelul Goffriller, încă desfăcut.
Cum plecase în grabă la Le Mans, dorind să se
lămurească imediat despre misteriosul dublu al
lui Goffriller, amânase repararea „inimii“ frânte.
Să desprinzi ușor partea bombată unde spatele se
fisurase, să lipești și să ajustezi cu cea mai mare
precizie piesa numită „inimă“ – o bucată de molid
cu o formă ovală perfectă –, să finisezi lemnul
inimii în așa fel încât să se potrivească perfect cu
partea bombată a feței, toate acestea trebuiau
făcute înainte de a lipi totul la loc. Dar, în loc să se
apuce de toată munca aceasta, care nu era, nici pe
departe, atât de complicată pentru ea, Pamina voia
neapărat să observe cele două violoncele simultan,
așezându-le unul lângă celălalt, atât de izbitoare
era asemănarea, confirmată în depozitul magazinului
tatălui său. Un mister de dezlegat.
Pamina s-a dus să-l vadă pe Jacques; tocmai
lucra la reglajul unui Stradivarius încredințat de
un celebru violonist olandez.
– Scuză-mă, Jacques. Pot să-ți arăt violoncelul
bunicii mele?
– Sigur, vin imediat. În sfârșit, momentul
adevărului!
Violoncelul Goffriller era demontat; instrumentul
pe care Pamina tocmai îl adusese înapoi de la tatăl
ei, nu. Cu toate acestea, Jacques le-a examinat cu
atenție pe amândouă din toate unghiurile.
Au trecut douăzeci de minute bune într-o
liniște ca de bibliotecă.
– Este uimitor, Pamina. Este o adevărată
copie a acestui Goffriller… Nici cea mai mică
îndoială. Lucrarea este realizată perfect. Privește
roșul-vișiniu al lacului și grija cu care a fost aplicat
pe tablă. Impre sionant!
– Nu-i așa?
– Singura diferență este vârsta lemnului:
molidul care are trei sute de ani și molidul care
are doar șaptezeci de ani sunt, vrei nu vrei, diferite.
– O să-l demontez pentru a vedea interiorul.
Jacques a oftat de uimire și s-a întors la
bancul lui de lucru.
Pamina a început să demonteze violoncelul
bunicii. A scos o pensulă fină, a pus apă fierbinte
într-un pahar și a așezat un cuțit pentru desprins
fața instrumentului pe masa de lucru. La fel ca în
timpul aceleiași operațiuni efectuate pe Goffriller,
ea a repetat cu răbdarea Penelopei cele două gesturi
fundamentale de înlăturare a feței: dizolvarea
cleiului de oase cu apă fierbinte și introducerea
cuțitului între placă și eclise. În două ore și jumătate,
Pamina a reușit să dea ocol feței, pe care apoi a
desprins-o cu cea mai mare grijă. Imediat, privirea
i-a fost atrasă de o mică bucată de hârtie dreptunghiulară,
lipită de fund, într-o zonă care nu era chiar vizibilă
prin găurile acustice.
TOI-NI, acest Pax animae: realizat de Hortense
Schmidt.
În Shinano-Oïwake, iunie-octombrie 1945.
Copie după Matteo Goffriller din 1712.
În memoria lui Ken Mizutani
și în așteptarea lui.
Apoi privirea i s-a fixat pe butucul din partea
de jos a instrumentului.
29
– Jacques!
– …
– Jacques!… Vino!
– …
– Jacques! a strigat Pamina cu putere.
Pamina a pus pe partea inferioară a
instrumentului o pânză mare alb-bej, pe care o
folosea zilnic pentru a curăța instrumentele.
Bătrânul lutier se odihnea, citind un număr din
Musique et Parole în sufrageria apartamentului de
lângă atelierul său. Prenumele lui a fost pronunțat
de tânăra sa colegă într-o manieră atât de neobișnuit
de răsunătoare, încât Jacques și-a abandonat revista
și s-a grăbit să se ducă la Pamina.
– Ce se întâmplă, fetițo?
Jacques își cam pierduse suflul.
– Uită-te la asta!
– …
Pamina era într-o stare de agitație extremă.
În fața unui violoncel roșu-negru întunecat, care
stătea pe bancul de lucru ca un corp uman întins
pe pământ, a fost zguduită de apariția bruscă a
imaginii bunicii ei alături de Matteo Goffriller din
1712. Până atunci, nu se gândise niciodată la Hortense
Schmidt decât ca la o străbună care practicase
aceeași profesie. Dar acum era acolo, tăcută, discretă,
însoțindu-l pe îndepărtatul maestru venețian. În
fața acestei mărturii incontestabile despre arta
bunicii sale, Paminei îi tremurau buzele. Lacrimile
îi umpleau ochii și-i alunecau pe obraji. Cât despre
Jacques, el citea și recitea ceea ce era scris pe eticheta
de fabricație.
– Nu înțeleg ce înseamnă „TOI-NI“, dar restul
este cât se poate de clar.
Potrivit lui Jacques, Hortense Schmidt făcuse
gaura în butucul violoncelului Goffriller pentru a
ascunde scrisoarea lui Ken Mizutani. Tot ea a făcut
apoi această copie a violoncelului Goffriller cu
gândul la Ken și la copilul pe care îl purta în pântece.
– Acum înțeleg de ce tatăl tău se numește
Léon și de ce Léon păstrează amintirea lui Ken…
– O, da? Trebuie să-mi explici…
– Da, desigur… Am nevoie de un pix și de
o bucată de hârtie pentru asta…
– Dar așteaptă. Încă n-ai văzut tot, Jacques.
– Cum așa?
– Privește!
Pamina a îndepărtat țesătura alb-bej.
Jacques, descoperind cu uimire o gaură în butucul
inferior exact ca în violoncelul Goffriller din 1712,
nu s-a putut abține să scoată un strigăt:
– O! Doamne, nu este adevărat!
Pamina i-a întins apoi lui Jacques o foaie de
hârtie. Era un text olograf al lui Hortense Schmidt.
Apoi i-a arătat o altă foaie de format mai mare,
probabil o copie scrisă de mână a scrisorii lui Ken,
deoarece aceasta era datată 2 aprilie 1945, și începea
cu inițialele destinatarului: R.K. Jacques arunca o
privire rapidă la copia scrisă de mână, precum și
la textul în franceză, când Pamina i-a dat o fotografie
și o pagină mică ruptă dintr-un caiet. El și-a mijit
ochii.
– Un câine și doi cai, a murmurat el. Ce este
asta? Era în gaură?
– Da. Citește textul lui Hortense. Vei înțelege.
Însemnările lui Hortense Schmidt:
Pax animae, în memoria lui Ken
După ce și-a petrecut noaptea de 2 spre 3 aprilie
la mine acasă, Ken a plecat. Venise cu violoncelul; a
plecat fără el, singur, învăluit de marea strălucire a
dimineții, salutat de un câine, de doi cai, de păsări. Erau
acolo când Ken a deschis ușa. Evident, fuseseră atrași
de muzica lui Bach, de interpretarea minunată a Suitei
nr. 1 pentru violoncel solo pe care Ken tocmai mi-o
dăruise în liniștea dimineții.
Am strecurat în gaura pe care am făcut-o în
interiorul butucului inferior, exact ca în Goffrillerul din
1712, această însemnare, precum și o copie a scrisorii
către R.K. de la Ken, pe care am făcut-o eu. Adaug și
bilețelul de la Ken, în care îmi spune supranumele
violoncelului său Goffriller: Amor. Este o pagină din
carnețelul său, pe care a smuls-o după ce a scris-o în
grabă, însoțind-o cu o frază de dragoste: „AMOR, Matteo
Goffriller, 1712. Oriunde voi fi, voi fi cu tine. K.“
Volum în curs de apariție la Editura Humanitas Fiction, Colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu.
Traducere din franceză de Mădălina Ghiu