Capătul liniei
Eu conduc. Tu urmezi.
Pașii de dans complicați sunt cei mai buni.
Genunchii sus, Dănțuitorule!
Poeme
Flori ale minții.
Rădăcinile pătrund în
solul inconștientului.
Tulpinile-s doruri
Dorurile îmbobocesc
petale cuvinte.
Muzeul Timpului
Poemele noastre sunt urme
păstrate în formaldehidă.
Fiecare carte este un borcan.
Specimene adunate din vieți acum apuse.
Forme bizare, turnate în minți
care au pâlpâit și s-au stins.
Suntem ceea ce învățăm.
Muzeul timpului.
Pulsații
Fiecare generație
se rostogolește, crește, își înalță vocea
și se frânge în realitatea nisipului,
apoi se îngroapă.
Vocea mea amuțește
în timp ce un alt val se rostogolește
și crește, și își înalță vocea,
amestecată cu ecourile rămase după noi.
Lucrul în sine
O clipă aici și în depărtare.
Nimic n-o poate opri de a se pierde în zare.
Doar numele său ne mai rămâne în minte.
Până când și aceasta dispare.
Efemeride
Fantome ce-și schimbă chipul, imposibil de deslușit,
entități incolore ce plutesc, proiectate din umbre
pe negrul pleoapelor închise în fața unei nopți fără somn,
precum norii care apar de la sine, se-nvălmășesc și dispar
pe un cer fără sens.
Câteva ultime suflări
Mintea, un vas gol.
Vasele goale răsună când sunt lovite.
Ecouri ale vidului.
Urmările
Când becul se stinge
și totul în jur e negru,
nu poate fi văzut întunericul.
Nu se percepe absența.
Filamentul este creierul becului.
Fără curent – rămâne doar forma.
Energia îl face strălucitor.
Fără energie – Fără ea nu se vede.
Viața lui este electricitatea.
Apasă întrerupătorul. Taie fluxul.
El nu știe că nu știe.
Nu poate vedea că nu vede.
Plecare ușoară
Cercul se strânge.
Uşa e deschisă
Timpul se comprimă. Oh, Ah, privește.
Acesta e pragul.
Ultimele cuvinte sunt spuse:
Tu ești tu
cât timp ești aici.
Dincolo, nu ești decât aer.
O ușoară împingere
Și ai trecut.
Ziua absolvirii
dedicat Anei Blandiana
Durerea de lângă omoplați:
nu era greu de înțeles.
Acolo e locul unde incep aripile,…
locul unde aripile se prind și încolțesc
Durerea a crescut pe parcursul zilei.
Abia am putut să adorm în noaptea aceea.
în seara următoare însă, durerea dispăruse.
Am crezut că spatele mi s-a vindecat
Acum durerile au început din nou –
mușchii încordați, țesuturile fremătând.
Când vârfurile aripilor vor străpunge în sfârșit pielea,
atunci voi înceta să mai respir.