Deși tânără, Tara Menon este conferențiar universitar la Harvard. Năs cută în India, crescută în Singapore, mutată ulterior în Statele Unite, unde a petrecut mai bine de un deceniu în New York, Tara Menon a publicat un roman reunind spații comune din America de Nord și din Asia de Sud, excelent promovat și tradus în peste treizeci de limbi. Romanul Sub apă a beneficiat de susținerea uneia dintre cele mai importante agenții literare, David Godwin Associates Ltd din Londra, aceeași agenție care o reprezintă și pe cunoscuta Arundhati Roy, singura prozatoare din India câștigătoare a Booker Prize. Cu o vizibilitate remarcabilă în primul rând grație acestei colaborări, romanul Sub apă nu este un produs gonflat. E un roman bine scris, suficient de matur, aproape imposibil de identificat ca roman de debut, care aduce în prim-plan teme actuale, precum problemele de mediu, și personaje care au o anumită coloratură compozițională.
Marissa provine din Asia de Sud-Est, dintr-un mediu etero gen cultural, se poate identifica teritorial mai degrabă cu Marea Andaman: „Eu și Arielle ne-am petrecut copi lăria adunând infor mații de la oamenii care vizitau insula noastră din Marea Andaman – botaniști, geologi, biologi marini, lepidopteriști, ecolo giști“ (p. 16), și-a pierdut mama de mică, a moștenit pasiunea ei pentru scufundări și a trăit pe viu tsunamiul din Thailanda din 2004, provocat de cu tremurul din Oceanul Indian. La prezentul narativ locuiește în New York, unde scrie texte despre plaje însorite pentru o publicație de călătorii, în timp ce orașul se pregătește pentru uraganul Sandy. Cele două furii ale naturii, cele două dezastre sunt marginile unei construcții topologice de tipul găurii de vierme care leagă în mintea Marissei universul edenic din nord-estul Oceanului Indian cu un prezent din care vrea să se elibereze. Înainte de a fi aruncată în tunelul spațio-temporal care o aduce în cotidianul pe care îl detestă, înainte de a identifica drept „orizont al evenimentelor“ peretele de apă ridicat de tsunami, obișnuia să facă scufundări cu prietena ei, Arielle, o sirenă a apelor australe, frumoasă, sportivă, curajoasă, cu care împărtășește bucuria prieteniei profunde, cel mai adesea vorbind puțin și performând inteligibil în relație printr-o serie de elemente și mecanisme non-verbale excelent expuse de Tara Menon. Prietenia lor se manifestă în universul tăcut și spectaculos al oceanului prin gesturi tandre și pure, mai degrabă pe muțește, prin încuviințări în care mimica și gesturile joacă rolul fundamental. Precum în adâncurile în care se scufundă și unde admiră vietățile subacvatice, în principal eleganța diavolilor de mare – mama Marissei studiase această specie de pești cartilaginoși din apele calde, iar după moartea ei, tatăl protagonistei și-a schimbat interesul și a devenit preocupat de aceeași specie de viețuitoare –, fetele sunt într-un dialog nonverbal continuu. Chiar și în momentul în care, în 26 decembrie 2004, apele se retrag înspre larg, dezvelind metri întregi de nisip și lăsând în urmă pești și corali trandafirii, limbajul articulat nu aduce un spor comunicațional. Sunetele naturii compensează, articulează un alt fel de limbaj, mai cuprinzător și mai greu de înțeles:
„– Trebuie să plecăm! Îi spun lui Arielle.
– Ce-ai zis?
E pe cale să ridice un alt pește.
– Trebuie să ne îndepărtăm de apă!
Vuietul unui motor umple aerul. Zgomotul e atât de puternic, încât aproape că ne asurzește. Ne dăm capetele pe spate ca să vedem avionul, dar cerul e luminos și… gol. Ne coborâm iarăși privirile. Marea de la orizont se ridică spre cer și apoi se năpustește spre noi, preschimbată într-un zid negru“ (p. 247).
practic, povestea se încheagă pe două tipuri de relații: cea dintre Marissa și Arielle și cea dintre cele două fete și natură, și pe un limbaj comun. Rememorând ambele relații de la distanța temporală și spațială a prezentului narativ newyorkez, Tara Menon aduce în dezbatere, prin vocea Marissei, probleme sociale și de mediu acute. Dar, deși uneori aceste aspecte ies în evidență în raport cu ficțiunea, romanul are în principal mize estetice. Reflec tându-se în ocean, iluminat diferit în ipostaze diferite ale investigării interioare, personajele se rede finesc. În această redefinire, pregnant devine raportul dintre medii și ipostazierea, într-o Mică Sirenă inversată, a dorinței de a înfrânge limitele. Dacă mica sirenă din apele reci ale lui Andersen tânjește să depășească limitele subacvatice și plătește cu viața consecvența în dragoste și în crez, noua sirenă, a Tarei Menon, vine din lumea uscatului și se conto pește cu marea. La fel de emoționantă și de profundă precum povestea lui Hans Christian Andersen pe care o reflectă în apele textuale, Tara Menon schimbă com pletamente în romanul Sub apă cadrele, pactul cu alte forme de vrăjire contem porană, dar nu și mizele și temele. Paleta tul burătoarelor mani festări ale apei este reluată în cea a emoțiilor care însoțesc derularea epică. Tema identității, luând în calcul întregul spectru al manifestărilor, de la identitatea personală (nedefinită pe coordonate etnice, dar atingătoare de probleme ale unei încremeniri într-un asemenea proiect) la cea a întregii umanități, nu presupune rezumarea la căutarea identității și la integrarea într-un nou mediu, ci modelarea naturii umane pentru a facilita conviețuirea mediilor și a nu transforma ciocnirea lor în manifestare a furiilor. Chiar dacă, având repere temporale și spațiale precise, romanul Tarei Menon proiectează în atemporal ciocnirea dintre om și mediu și sacrificiile inutile, atât de vieți omenești, cât și ale altor forme de manifestare a viului, pentru a evidenția linia fină dintre spectaculosul căutat de turiști și manifestarea cataclismică. Normalitatea acestei relații asigură normalitatea manifestării valorilor umane. În această întreprindere curajoasă cu o importantă miză extraestetică, Tara Menon reușește să își țină aproape cititorii târându-i cu instrumentar estetic în cataclismul emoțional care inundă și tulbură paginile.